Maturizându-mă prin durere - de Anita Worthen

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

În zilele următoare am căutat fiecare greşeală pe care am făcut-o vreodată ca mamă. M-am gândit la început, când am fugit la vârsta de 18 ani cu prietenul meu. De fapt nu am reuşit să facem căsătoria noastră oficială, şi apoi am rămas însărcinată. Când m-am mutat acasă cu părinţii mei la puţin timp după aceea, toţi au presupus că acum eram divorţată. Am ascuns faptul că de fapt eram o mamă însărcinată necăsătorită. După naşterea lui Tony la spitalul districtului, m-am lăsat purtată înapoi în mulţimea care nu trebuia. Curând experimentam droguri ca marihuana şi LSD. Următorii câţiva ani au fost îngrozitor de singuratici.

Mi-am menţinut viaţa socială făcând o înţelegere cu fratele meu mai mic: eu îi dădeam droguri; el avea grijă de Tony când eram plecată la petreceri. Apoi fratele meu a devenit creştin, şi s-a transformat întru-un radical „ciudat al lui Isus.” Mama mea a fost îngrijorată de moarte din cauza lui, dar viaţa lui mi-a dat o speranţă secretă: dacă el se poate schimba, poate că şi eu pot.

Într-o noapte am mers cu fratele meu la un studiu biblic. Surprinzător, am observat ceva diferit la oamenii de acolo. Nu ştiam exact ce era, dar ştiam că vroiam acel lucru.

M-am dus acasă şi I-am spus lui Dumnezeu că Îl voi urma trei luni. Dacă nu mergea, aveam să mă întorc la vechile mele căi. În următoarele săptămâni am simţit o putere nouă în viaţa mea, pentru a face alegerile corecte. M-am lăsat de droguri şi am evitat muzica de petrecere de la radio, care îmi mintea de serile petrecute la cocktail-uri.

Apoi Tony şi cu mine ne-am alăturat unei misiuni de ucenicie – un mediu care oferea multă susţinere unei mame singure. M-am rugat în fiecare noapte ca Dumnezeu să fie un soţ pentru mine şi un tată pentru fiul meu. Alţii mă considerau un exemplu perfect de părinte singur.

Dar după câţiva ani de misiune, am început să mă simt complet epuizată. Mergeam la muncă, veneam acasă, stăteam în faţa televizorului, şi mă târam la biserică în dimineţile de duminică.

Apoi Dumnezeu a îngăduit ca nişte circumstanţe dificile să intre în viaţa mea, şi am început să mă apropii din nou de Domnul, rugându-mă şi citind Biblia. În timp ce ochii mei spirituali s-au deschis din nou, am văzut că relaţia mea cu fiul meu nu era bună. Ne îndepărtasem. Tony îşi făcuse o mulţime de prieteni noi pe care nu-i cunoşteam.

Puţin după aceea, am fost devastată de mărturisirea lui Tony despre implicarea lui homosexuală. „Nu înţeleg,” i-am spus în acea zi, „dar te iubesc şi vom rezolva.” Nu am avut deloc înţelepciune despre cum să tratez situaţia. Ştiam un singur lucru: că voi face orice ca să-l opresc pe acel om să-şi mai pună vreodată braţele în jurul fiului meu.

Apoi am venit cu soluţia perfectă: îl vom răpi pe Tony! L-am sunat pe unul dintre fraţii mei, care a aranjat să-l ducă pe Tony cu avionul la casa altui frate în Oregonul central. În ziua următoare, i-am încărcat toate lucrurile într-o maşină şi l-am condus la aeroport. Înainte ca Tony să-şi dea seama ce se întâmplă, era în drum spre nord.

M-am gândit că toată problema era rezolvată. Tony se afla acum la 1100 de mile depărtare de prietenii lui gay din California – perfect! Fratele meu a promis să aibă grijă de Tony până ce mă voi putea alătura lor.

Am fost imens de uşurată, în special după telefonul fratelui meu de a doua zi. „Tony s-a dus la o biserică,” mi-a adus el la cunoştinţă. „Totul va fi în ordine.” În ziua următoare, a sunat din nou. „Anita, am veşti proaste. Ştii biserica aceea la care merge Tony? Ei bine, este o biserică gay.” Am simţit că mi se face rău. Situaţia avea să fie mai greu de rezolvat decât am gândit.

Mi-am dat imediat demisia de la serviciu. Cred că au fost uşuraţi când în sfârşit am plecat; timp de două săptămâni am plâns încontinuu şi am umblat ca prin ceaţă. Eram copleşită de vină. Poate că nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă aş fi fost căsătorită, mă dojeneam singură. Frumosul meu fiu fusese întotdeauna mândria vieţii mele; acum mi-era atât de ruşine cu el. Eram sigură că nicio altă mamă creştină nu s-a aflat vreodată în situaţie mea.

Înapoi în Oregon, m-am alăturat fostei mele biserici. M-am dus la consiliere, dar tot ce a putut face consilierul a fost să citeze versetele despre homosexualitate. Avea intenţii bune, dar nu aveam nevoie să aud despre bărbaţi care pofteau unul după celălalt.

După şase luni de agitaţie, am auzit despre „Dragoste în acţiune”, o misiune Exodus din California, pentru oamenii care părăseau homosexualitatea. O greutate mi s-a luat de pe umeri când am citit mărturiile unor bărbaţi şi femei care fuseseră eliberaţi. În cele din urmă am avut speranţă – atât pentru mine, cât şi pentru fiul meu.

Viaţa a revenit în mintea mea epuizată. Acum vroiam să ajut pe toată lumea, Vroiam mai ales să ajung la alte mame în situaţia mea. Domnul m-a condus la un consilier creştin local care a fost de acord să-mi ofere îndrumare spirituală în misiune. Curând am înfiinţat un grup de sprijin pentru părinţi.

Lucrurile s-au îmbunătăţit mult în ceea ce mă privea. Puteam spune cu sinceritate: „Din cauza a ceea ce i s-a întâmplat fiului meu, sunt o persoană mai bună.” Umblarea mea cu Domnul era mult mai puternică. Şovăirea nu mai mergea; trebuia să mă agăţ de El.

Cam în acea vreme am înfruntat câteva întrebări dificile: Dacă Tony va fi încă gay peste zece ani, eu unde voi fi? Îmi voi baza întreaga viaţă pe aşteptarea zilei când el se va schimba? Nu, trebuia să merg înainte. Aveam o viaţă în afara lui Tony; viaţa mea era centrată în Hristos.

În 1983 m-am mutat în sudul Californiei ca sa o ajut pe mama mea să se acomodeze cu pensionarea. Apoi am ajuns să îl cunosc pe Frank Worthen, fondatorul „Dragostei în acţiune”. Prietenia noastră s-a adâncit repede şi în cele din urmă ne-am căsătorit în noiembrie 1984.

De atunci Dumnezeu a continuat sa facă lucruri palpitante în viaţa mea. După ce am lucrat la biroul „Dragostei în acţiune” timp de şase ani, Dumnezeu ne-a îndrumat pe Frank şi pe mine să ne mutăm la Manila. În ianuarie 1991, am început „Bagong Pag Asa” (Noua Speranţă), o misiune pentru homosexualii din Filipine. După trei ani ne-am întors în regiunea San Francisco şi am început Misiunea „Noua Speranţă” („Dragoste în acţiune” re-localizată în Memphis, Tenn.).

„Ce s-a întâmplat cu Tony?”, mă întreabă mulţi părinţi. Fiul meu este încă în stilul de viaţă homosexual. Şi înfruntă consecinţele infecţiei cu HIV. Cu toate acestea avem o relaţie bună şi cred că într-o zi Tony va vedea goliciunea stilului său de viaţă şi se va întoarce la Dumnezeu. Ştiu de asemenea că eu nu pot face ca aceasta să se întâmple, aşa că îl las în grija Unuia care îl iubeşte chiar mai mult decât îl iubesc eu.

Bineînţeles, fiul meu şi Frank se înţeleg foarte bine unul pe celălalt. (Frank a trăit o viaţă exclusiv homosexuală timp de 25 de ani înainte de a părăsi acel comportament în 1973.) Şi Tony mă tachinează: „Mami, dacă nu aş fi fost eu, nu ai fi căsătorită!”

Experienţele din viaţa mea au fost uneori foarte dureroase, dar m-au făcut să mă maturizez şi mi-au dat o sensibilitate deosebită pentru alţi oameni care suferă. Numai Domnul poate să ia asemenea experienţe adânci şi să le transforme în binecuvântări. Îi mulţumesc în fiecare zi pentru ceea ce a făcut.

Preluat din Contra Curentului