Cine nu a auzit de Psalmul 23? Nu este doar o capodoperă a literaturii creştine, dar este şi un izvor de viaţă, lăsat să curgă pentru fi ecare sufl et nefericit şi neîmplinit. Este invitaţia de a întâlni cea mai blândă şi minunată persoană, în prezenţa căreia găseşti drumul spre viaţa adevărată.
Oare cum sună acest psalm pentru un cuplu căsătorit? De fapt este ca o muzică. Pentru unii poate fi la prima audiţie, dar nu vă va părea rău. Primele acorduri încep cu:
Domnul este Păstorul meu… Este clar: nici soţul şi nici soţia nu este conducător, unul pentru altul, ci numai Cel care leagă inimile în dragoste. Pentru că tipul lui de conducere este asemenea păstorului cel bun, care nu goneşte oile din spate, ci le cheamă după El. Datorită a ceea ce este el, prin caracterul lui. Cel care este în cuplu şi care îşi asumă caracterul Marelui Păstor, nu va folosi coerciţia şi manipularea pentru a-şi conduce partenerul acolo unde doreşte. Ar însemna pustiirea sufletului celuilalt. Şi atunci cine va conduce în familie? Dacă rămânem lângă Păstorul cel Bun nu avem decât o singură conducere în căsnicie: conducere împărtăşită. Amândoi vor stăpâni peste lucruri şi evenimente, dar nu unul faţă de celălalt. Şi, totuşi, şi unul şi celălalt se vor supune unul altuia în dragoste. Şi asta este o taină.
Ce părere aveţi de următorul vers: nu voi duce lipsă de nimic?
E absurd! Dacă n-ar fi din Biblie aş trece repede peste el şi l-aş arunca peste bordul raţiunii. Pentru că la prima citire nu are raţiune. Poftim, accept să am în familie prezenţa Păstorului cel bun. Aşa am plecat şi eu în căsnicie. Dar la început am avut doar o cameră pe pivniţă şi un hol care servea ca bucătărie. Doamna mea a venit cu o canapea îngustă, care totuşi avea calitatea de a ne ţine cât mai aproape unul de celălalat, iar eu am venit cu un aragaz şi o cuvertură persană. Doamna a mai adus un şifonier în două uşi şi am mai primit de la nuntă ca dar un frigider. Eu am pus o masă în mijloc şi doamna un covor persan, cu care ne mândream. Nici tu cuptor cu microunde, nici tu combină frigorifi că şi nici măcar două camere, ca să primim musafi ri. Nu tu maşină sau bicicletă şi nici mobilă de bucătărie. Cum să accept afi rmaţia Bibliei că nu voi duce lipsă de nimic? Cum să accept sfaturile ei şi, dacă Îl am pe Păstorul cel Bun de ce-mi lipsesc atâtea lucruri din cămin?
Am uitat să vă spun un lucru: deşi nu aveam de niciunelea, eram fericiţi. Nu simţeam nevoia de ceea ce astăzi am şi atunci nu aveam. În căsnicia noastră exista ceva ce acoperea totul. Aţi ghicit: era dragostea! Şi nu duceam lipsă de nimic! Concluzia este simplă: cine duce lipsă de unele lucruri şi este nefericit atunci nu are… un păstor. Pe Cel Bun.
El mă paşte în păşuni verzi… şi bine face. Ceea ce ne ţine pe noi în viaţă este o hrană completă, Cuvântul vieţii Lui. Chiar şi cei care nu acceptă conducerea şi păstorirea Lui mănâncă din ceea ce El dă şi peste buni şi peste răi. Şi ei nici nu-şi dau seama. Dar pentru cei doi prinşi în legătura căsniciei hrana care le alimentează încrederea şi dragostea este… comunicarea. Cum oile consumă toată ziua iarbă aşa şi cei doi parteneri trebuie să trăiască prin comunicare. O comunicare de dragul celuilalt, prin care unul faţă de celălalt se deschide cu tot ce îi aparţine, înseamnă calea spre cunoaşterea nevoilor celuilalt, spre intimitate şi dragoste. Absenţa unei comunicări adevărate înseamnă primul motiv al atâtor despărţiri şi divorţuri. Aşa cum Dumnezeu ne cheamă la o comunicare vitală pentru existenţa noastră pământească şi veşnică prin Cuvântul lui şi după cum noi comunicăm cu El prin rugăciune şi ascultarea princiipilor Lui nobile, aşa ar trebui să se aşeze în căsnicia noastră comunicarea iubirii.
…şi mă duce la ape de odihnă… Un om care trăieşte credinţa în Dumnezeu are odihnă. Nu are furtuni şi lupte interne. Nu este speriat de ziua de mâine şi nu trăieşte dezamăgirea reacţiei incomode a partenerului de viaţă. Apele de odihnă înseamnă încrederea în Dumnezeu. Înseamnă seninătate şi pace în sufl et. Încrederea în partenerul de viaţă, chiar dacă mai sunt tensiuni şi dezacorduri (amintiţi-vă de Iov) este totuşi pasajul marital, care asemenea unui cântec al unui izvor, îşi afi rmă existenţa prin a se dărui. A-l suspecta pe partener de neloialitate şi a-l califi ca în modul nefericit ca un oponent înseamnă deja deschiderea unui front de luptă şi echiparea cu armament greu de distrugere a „vrăjmaşului”, pe care îl socoteşte astfel, tocmai pentru că se face vrăjmaş lui însuşi. El n-a ajuns la apele de odihnă pentru că se conduce singur şi n-are nevoie de Păstorul cel Bun. Hrană sigură pentru balaurul divorţului.
îmi înviorează sufletul… căci în arşiţa rutinei nimeni n-ar putea trăi. După cum Creatorul nu ne-a lăsat doar cinci culori şi şase fl ori; după cum nu ne-a lăsat doar trei pomi cu roade şi două soiuri de peşti; după cum Creatorul nu ne-a lăsat doar o singură stea pe cer şi doar o singură strălucire, aşa şi căsnicia nu trebuie să cuprindă doar un set de cuvinte şi atitudini. Doar câteva expresii şi simţăminte. Ceea ce înviorează un cămin este varietatea manifestărilor fericite prin care îl îmbogăţim pe partener şi îl îmbrăcăm în fi ecare zi cu o altă haină a aceleiaşi iubiri. Cuvinte proaspete de apreciere, cadouri şi îmbrăţişări, program variat şi deconectare de lucrurile repetitive, umor şi joacă, bucurie împărtăşită şi declaraţii de dragoste inedite, iată ce înviorează sufl etul. Asta pentru că Păstorul cel Bun ne schimbă zilnic peisajele vieţii cu binecuvântări noi şi proaspete.
…şi mă povăţuieşte pe cărări drepte… Apropo, a cui e cărarea mai dreaptă? A mea sau a doamnei mele? Nu e aşa că eu argumentez mai bine? Nu e aşa că ea prea le exagerează şi se agită prea tare? Nu-i aşa că ea deformează cu sentimentele ei realitatea şi iese din judecata cea bună a lucrurilor? Nu-i aşa că ea… Hai opreşte-te că deja ai început să apuci pe cărări strâmbe, ori de câte ori te justifi ci şi învinovăţeşti partenerul. Din pricina Păstorului şi a Numelui Lui nu ai dreptul să-ţi scoţi dreptatea, chiar dacă ai… dreptate. Când ne considerăm mai buni decât partenerul nostru am şi stabilit inegalitate în relaţie. Am şi creat bazele unei competiţii maritale. Am şi dat drumul la resentimente şi confl icte. Am şi creat cadrul pentru abuz. Şi asta nu e viaţă! Uitaţi-vă la Păstorul cel Bun care ne acceptă aşa cum suntem, rebeli şi încăpăţânaţi; uitaţi-vă cum ne leagă rănile deşi o să mai luăm drumul mărăcinilor şi o să mai rătăcim drumul dragostei; uitaţi-vă cum ne aşteaptă la fi ecare intersecţiei insistând să-L urmăm. Chiar nu vrem să învăţăm nimic de la El?
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine... Existenţa noastră este tragică. La tot pasul suntem întâmpinaţi de pericole. Frica ne pândeşte la orice colţ de eveniment. Ne este teamă să nu păţim ceva care ar deteriora sănătatea noastră, prestigiul nostru, relaţiile noastre, bunurile care le-am strâns cu atâta sudoare.Pierderea partenerului ar fi una dintre cele mai teribile dureri.Şi totuşi în această vale a plângerii Păstorul mă dezbracă de frică şi de teama de moarte. Ce argumente are ca să mă convingă? Şi ştiţi ce-mi spune? Îmi spune că „dragostea nu va pieri niciodată”. El îmi garantează veşnicia relaţiei de cuplu dacă eu o aşez în mâinile iubirii Lui. Chiar şi pierderea unuia din cei doi nu este o tragedie pentru că El l-a răscumpărat pe cel care a trecut la odihnă. Argumentul cel mai tare este de fapt asigurarea că „Tu eşti cu mine!” În durere, în bucurie, în pierdere, în teamă, în singurătate, în confuzie El este cu noi când Îl chemăm. Durăm cât îi permitem să fi e prezent în existenţa noastră. V-aţi gândit cumva la veşnicie? O cere chiar dragostea dintre şi din cei doi?
Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie. Primul este semnul conducerii regeşti, al doilea semnul disciplinei pe care o cere dragostea. Un cuplu nu se poate conduce decât după principii, iar natura noastră răzvrătită are nevoie de o continuă disciplină pentru a cuibări în noi şi în relaţie permanenţa vieţii constante de dragoste. Avem nevoie de deprinderi fericite de viaţă care să se instaleze suverane în practica existenţei de familie. Dăruirea iubirii necondiţionată, răbdarea, acceptarea, înţelegerea partenerului, ascultarea atentă în comunicare, atenţii calde şi delicate, bucuria de a creşte relaţia, au nevoie de repetiţii insistente pentru a construi fericirea. Ele vor fi prin disciplină şi conducere divină o mângâiere a vieţii de cuplu şi o creştere continuă în dragoste. Viaţa de dragoste care nu creşte dezvoltă monştri. Dar fi ecare pas câştigat în permanentizarea unei relaţii pe principii înseamnă alegerea drumului spre cer. Dar împreună!
Tu îmi întinzi masa în faţa protivnicilor mei… Ce curaj! Dar şi gestul unei ospitalităţi surprinzătoare. Între mine şi cel cu care sunt în confl ict Marele Păstor pune o masă! Asta înseamnă că mă cheamă la masa tratativelor. Chiar aşa! Nu m-am gândit că de aceeaşi favoare trebuie să aibă parte şi oponentul meu! Cineva a scris o carte intitulată: „În pat cu duşmanul”, duşmanul fi ind chiar unul din cei doi din căsnicie, care ridică o pretenţie de viaţă diferită de a partenerului. Ce e de făcut? Nimic mai simplu: aşează o masă între el şi tine. O confruntare creştină, unde bucatele alese sunt cuvinte de respect şi amabilitate, atitudine de acceptare, un ton plăcut al vocii, un spirit de concilere şi iertare. Exact cum face Păstorul ce Bun. Doar că El îţi dă motivul, dar şi puterea de a face la fel, în măsura în care guşti din
bucatele Lui.
…îmi ungi capul cu untdelemn… Nu e şampon sau gel de duş, ci untdelemn. În vechime, în poporul lui Israel, când era ales un împărat, semnul simbolic al acestui act era consemnat prin ungerea cu untdelemn. Să înţeleg că Păstorul celor mai bune păşune vrea să mă ungă împărat, iar pe doamna mea, împărăteasă? E chiar aşa! Intenţia Lui este să reaşeze demnitatea pierdută în Eden, când cei doi au ajuns să se învinuiască reciproc şi să-şi piardă domeniile şi stăpânirea dată de Creator. Restabilirea relaţiei cu Păstorul ne procură însemnele regalităţii pierdute: respectul de sine. Cel care primeşte caracterul lui Dumnezeu primeşte şi o valoare de sine, care nu poate fi alterată de nici o ocară pe care cineva ar arunca-o. În dialogul dintre cei doi, pot exista califi cative care urmăresc să prăbuşească valoarea celuilalt, dar cel care îşi cunoaşte propria valoare dată de Sus nu va replica la fel şi nu se va prăbuşi sub cuvintele şi atitudinea întunecată a celuilalt. Cel care are însemnele regalităţii se respectă pe sine şi va proceda ca şi Cel care l-a investit cu acea putere de caracter. Ţine de demnitate divină!
…şi paharul meu este plin de dă peste el... Mare lucru este să fi i mulţumit cu ceea ce primeşti şi ai. În acest secol al comparaţiilor (vecinul are vilă, eu nu am; noi nu avem maşină ca familia Popescu; eu nu sunt aşa de bine văzut ca Istrate) unde standardul este celălalt, este greu să înaintezi în relaţie. Cel care este nemulţumit se va alimenta din comparaţia cu partenerul său, iar conflictele vor fi permanente. Mulţumirea nu se procură proporţional cu lucrurile pe care le deţii, ci vine din calitatea relaţiei. Adevărata abundenţă rezidă din virtuţile prezente în inimă, unde cel ce le deţine este haină pentru partenerul lui, este hrană gustoasă prin comunicarea dragostei lui, este pace şi încredere prin consecvenţa iubirii manifestate, este apă curată şi proaspătă prin romantismul mereu prezent. Singura comparaţie pe care o face este aceea dintre el şi Păstorul cel Bun, în care se oglindeşte pentru umplerea cu frumuseţea lui de caracter. Şi, deodată devii cel mai bogat din lume!
Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele… Dar poate o căsnicie să vadă fericirea? Şi da şi nu. Încep cu nu. În deplinătatea condiţiilor nu va fi fericire. Lipsurile, suferinţa, singurătatea uneori şi crizele de viaţă nu vor putea prinde fericirea. Dar în relaţie, da. Ceea ce va determina bucuria de a trăi este relaţia de dragoste care lucrează fericirea. Şi ea vine numai de Sus şi se propagă între cei doi. Ceea ce face ca acestă fericire să fi e posibilă este îndurarea sau harul divin. Marele dar este deschiderea permanentă a milei lui Dumnezeu spre cei doi, ca oricând, atunci când doresc resursele vieţii cereşti să le aibă la dispoziţie, fără vreun merit şi fără să le cumpere. Acceptarea lor este ocazia lui Dumnezeu de a le oferi. Este atât de uşor pentru că L-a costat aşa de mult pe Dumnezeu atunci când L-a oferit pe Fiul Său pentru răscumpărarea noastră. Aşa încât nu există scuză pentru eşec.
…şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele. Destul de sumbru. Toată viaţa într-o biserică nu este tocmai o perspectivă echilibrată. Nu asta înseamnă Casa Domnului? Dar stai puţin! Nu spune Biblia că acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu cu ei? Ca o biserică să fi e biserică are nevoie de o grupare de oameni care I se închină şi care cred în El. Numărul minim, dar sufi cient este doi. Iar dacă soţul şi soţia cheamă prezenţa lui Dumnezeu în căminul lor, nu înseamnă că acea casă este Casa Domnului? Corect. El locuieşte în inimile noastre prin credinţă. Dar va locui şi cu cei doi unde este chemat. Sintagma „sfârşitul zilelor” este descurajantă. Doar atât? Până la sfârşitul zilelor este testul credinţei şi a umblării cu Păstorul cel Bun prin care facem dovada că rămânem în staulul Lui şi în turma Lui. Că nu dorim alt păstor. Că nu dorim altă viaţă. Că nu dorim un cămin cu abuzuri şi ceartă. Că nu ne place să controlăm pe partener şi să ni-l anexăm. Că nu vrem să stăpânim peste celălalt, dându-i programul nostru de viaţă. Până la „sfârşitul zilelor” pământeşti, în aceste condiţii de păcat, este ocazia harului înnoirii şi a umblării după Păstor, pentru a învăţa din dragostea Lui şi de a o reproduce în cămin. Apoi timpul nu va mai fi intrerupt de moarte. De ce? Pentru că cel care a auzit psalmul marilor resurse de viaţă a cunoscut pe Păstorul vieţii de familie.
* * *
O voce se înalţă într-o rugăciune sinceră şi interesată de răspuns: „Doamne, Tu, cel ce ne eşti Marele Păstor, te rog schimbă-l pe soţul meu şi fă-l mai bun şi mai înţelegător. Ia-l Tu, în turma iubirii tale şi dă-i cuvinte potrivite pentru mine ca să nu mă mai critice şi să mă desconsidere. Convinge-l să fi e mai tandru şi mai dispus în treburile gospodăreşti şi fă-l să comunice mai mult cu mine, că prea tăcut este când îi cer câte ceva. Şi, apoi, fă-l dispus să meargă cu mine oriunde vreau eu şi să mă asculte în tot ce cred că este bine. Fă-l să mă iubească chiar dacă îl mai cicălesc şi îmi mai ies din fi re. O să fi u mai credincioasă dacă îmi vei răspunde cererilor mele şi am spun şi altora ce minuni faci Tu celor necăjiţi, cum sunt eu. Dar dacă nu îl vei schimba pe soţul meu atunci voi da divorţ de el. Ştiu că o să-mi răspunzi şi că o să-l iei în turma dragostei Tale ca să-l schimbi şi să fi e alt om, căci aşa cum este nu mă pot înţelege cu el. Îţi mulţumesc. Amin.”
Iar Păstorul cel Bun îi răspunde: „Îmi pare rău. Nu pot să-ţi ascult cererea.” „Bine, dar Tu nu poţi să nu răspunzi la rugăciunea mea! Aşa am citit în Biblie!” zise ea revoltată. „Cu siguranţă că vreau să-ţi răspund, dar nu după părerea ta. Pentru că-Mi pui condiţii, asta dovedeşte că nici nu crezi că pot să-l schimb pe soţul tău. Am altă idee, cu riscul de a fi greşit înţeles: vino tu, mai întâi în staulul schimbării inimii şi apoi ne vom ocupa şi de soţul tău. Ce părere ai?”
Oare cum sună acest psalm pentru un cuplu căsătorit? De fapt este ca o muzică. Pentru unii poate fi la prima audiţie, dar nu vă va părea rău. Primele acorduri încep cu:
Domnul este Păstorul meu… Este clar: nici soţul şi nici soţia nu este conducător, unul pentru altul, ci numai Cel care leagă inimile în dragoste. Pentru că tipul lui de conducere este asemenea păstorului cel bun, care nu goneşte oile din spate, ci le cheamă după El. Datorită a ceea ce este el, prin caracterul lui. Cel care este în cuplu şi care îşi asumă caracterul Marelui Păstor, nu va folosi coerciţia şi manipularea pentru a-şi conduce partenerul acolo unde doreşte. Ar însemna pustiirea sufletului celuilalt. Şi atunci cine va conduce în familie? Dacă rămânem lângă Păstorul cel Bun nu avem decât o singură conducere în căsnicie: conducere împărtăşită. Amândoi vor stăpâni peste lucruri şi evenimente, dar nu unul faţă de celălalt. Şi, totuşi, şi unul şi celălalt se vor supune unul altuia în dragoste. Şi asta este o taină.
Ce părere aveţi de următorul vers: nu voi duce lipsă de nimic?
E absurd! Dacă n-ar fi din Biblie aş trece repede peste el şi l-aş arunca peste bordul raţiunii. Pentru că la prima citire nu are raţiune. Poftim, accept să am în familie prezenţa Păstorului cel bun. Aşa am plecat şi eu în căsnicie. Dar la început am avut doar o cameră pe pivniţă şi un hol care servea ca bucătărie. Doamna mea a venit cu o canapea îngustă, care totuşi avea calitatea de a ne ţine cât mai aproape unul de celălalat, iar eu am venit cu un aragaz şi o cuvertură persană. Doamna a mai adus un şifonier în două uşi şi am mai primit de la nuntă ca dar un frigider. Eu am pus o masă în mijloc şi doamna un covor persan, cu care ne mândream. Nici tu cuptor cu microunde, nici tu combină frigorifi că şi nici măcar două camere, ca să primim musafi ri. Nu tu maşină sau bicicletă şi nici mobilă de bucătărie. Cum să accept afi rmaţia Bibliei că nu voi duce lipsă de nimic? Cum să accept sfaturile ei şi, dacă Îl am pe Păstorul cel Bun de ce-mi lipsesc atâtea lucruri din cămin?
Am uitat să vă spun un lucru: deşi nu aveam de niciunelea, eram fericiţi. Nu simţeam nevoia de ceea ce astăzi am şi atunci nu aveam. În căsnicia noastră exista ceva ce acoperea totul. Aţi ghicit: era dragostea! Şi nu duceam lipsă de nimic! Concluzia este simplă: cine duce lipsă de unele lucruri şi este nefericit atunci nu are… un păstor. Pe Cel Bun.
El mă paşte în păşuni verzi… şi bine face. Ceea ce ne ţine pe noi în viaţă este o hrană completă, Cuvântul vieţii Lui. Chiar şi cei care nu acceptă conducerea şi păstorirea Lui mănâncă din ceea ce El dă şi peste buni şi peste răi. Şi ei nici nu-şi dau seama. Dar pentru cei doi prinşi în legătura căsniciei hrana care le alimentează încrederea şi dragostea este… comunicarea. Cum oile consumă toată ziua iarbă aşa şi cei doi parteneri trebuie să trăiască prin comunicare. O comunicare de dragul celuilalt, prin care unul faţă de celălalt se deschide cu tot ce îi aparţine, înseamnă calea spre cunoaşterea nevoilor celuilalt, spre intimitate şi dragoste. Absenţa unei comunicări adevărate înseamnă primul motiv al atâtor despărţiri şi divorţuri. Aşa cum Dumnezeu ne cheamă la o comunicare vitală pentru existenţa noastră pământească şi veşnică prin Cuvântul lui şi după cum noi comunicăm cu El prin rugăciune şi ascultarea princiipilor Lui nobile, aşa ar trebui să se aşeze în căsnicia noastră comunicarea iubirii.
…şi mă duce la ape de odihnă… Un om care trăieşte credinţa în Dumnezeu are odihnă. Nu are furtuni şi lupte interne. Nu este speriat de ziua de mâine şi nu trăieşte dezamăgirea reacţiei incomode a partenerului de viaţă. Apele de odihnă înseamnă încrederea în Dumnezeu. Înseamnă seninătate şi pace în sufl et. Încrederea în partenerul de viaţă, chiar dacă mai sunt tensiuni şi dezacorduri (amintiţi-vă de Iov) este totuşi pasajul marital, care asemenea unui cântec al unui izvor, îşi afi rmă existenţa prin a se dărui. A-l suspecta pe partener de neloialitate şi a-l califi ca în modul nefericit ca un oponent înseamnă deja deschiderea unui front de luptă şi echiparea cu armament greu de distrugere a „vrăjmaşului”, pe care îl socoteşte astfel, tocmai pentru că se face vrăjmaş lui însuşi. El n-a ajuns la apele de odihnă pentru că se conduce singur şi n-are nevoie de Păstorul cel Bun. Hrană sigură pentru balaurul divorţului.
îmi înviorează sufletul… căci în arşiţa rutinei nimeni n-ar putea trăi. După cum Creatorul nu ne-a lăsat doar cinci culori şi şase fl ori; după cum nu ne-a lăsat doar trei pomi cu roade şi două soiuri de peşti; după cum Creatorul nu ne-a lăsat doar o singură stea pe cer şi doar o singură strălucire, aşa şi căsnicia nu trebuie să cuprindă doar un set de cuvinte şi atitudini. Doar câteva expresii şi simţăminte. Ceea ce înviorează un cămin este varietatea manifestărilor fericite prin care îl îmbogăţim pe partener şi îl îmbrăcăm în fi ecare zi cu o altă haină a aceleiaşi iubiri. Cuvinte proaspete de apreciere, cadouri şi îmbrăţişări, program variat şi deconectare de lucrurile repetitive, umor şi joacă, bucurie împărtăşită şi declaraţii de dragoste inedite, iată ce înviorează sufl etul. Asta pentru că Păstorul cel Bun ne schimbă zilnic peisajele vieţii cu binecuvântări noi şi proaspete.
…şi mă povăţuieşte pe cărări drepte… Apropo, a cui e cărarea mai dreaptă? A mea sau a doamnei mele? Nu e aşa că eu argumentez mai bine? Nu e aşa că ea prea le exagerează şi se agită prea tare? Nu-i aşa că ea deformează cu sentimentele ei realitatea şi iese din judecata cea bună a lucrurilor? Nu-i aşa că ea… Hai opreşte-te că deja ai început să apuci pe cărări strâmbe, ori de câte ori te justifi ci şi învinovăţeşti partenerul. Din pricina Păstorului şi a Numelui Lui nu ai dreptul să-ţi scoţi dreptatea, chiar dacă ai… dreptate. Când ne considerăm mai buni decât partenerul nostru am şi stabilit inegalitate în relaţie. Am şi creat bazele unei competiţii maritale. Am şi dat drumul la resentimente şi confl icte. Am şi creat cadrul pentru abuz. Şi asta nu e viaţă! Uitaţi-vă la Păstorul cel Bun care ne acceptă aşa cum suntem, rebeli şi încăpăţânaţi; uitaţi-vă cum ne leagă rănile deşi o să mai luăm drumul mărăcinilor şi o să mai rătăcim drumul dragostei; uitaţi-vă cum ne aşteaptă la fi ecare intersecţiei insistând să-L urmăm. Chiar nu vrem să învăţăm nimic de la El?
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine... Existenţa noastră este tragică. La tot pasul suntem întâmpinaţi de pericole. Frica ne pândeşte la orice colţ de eveniment. Ne este teamă să nu păţim ceva care ar deteriora sănătatea noastră, prestigiul nostru, relaţiile noastre, bunurile care le-am strâns cu atâta sudoare.Pierderea partenerului ar fi una dintre cele mai teribile dureri.Şi totuşi în această vale a plângerii Păstorul mă dezbracă de frică şi de teama de moarte. Ce argumente are ca să mă convingă? Şi ştiţi ce-mi spune? Îmi spune că „dragostea nu va pieri niciodată”. El îmi garantează veşnicia relaţiei de cuplu dacă eu o aşez în mâinile iubirii Lui. Chiar şi pierderea unuia din cei doi nu este o tragedie pentru că El l-a răscumpărat pe cel care a trecut la odihnă. Argumentul cel mai tare este de fapt asigurarea că „Tu eşti cu mine!” În durere, în bucurie, în pierdere, în teamă, în singurătate, în confuzie El este cu noi când Îl chemăm. Durăm cât îi permitem să fi e prezent în existenţa noastră. V-aţi gândit cumva la veşnicie? O cere chiar dragostea dintre şi din cei doi?
Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie. Primul este semnul conducerii regeşti, al doilea semnul disciplinei pe care o cere dragostea. Un cuplu nu se poate conduce decât după principii, iar natura noastră răzvrătită are nevoie de o continuă disciplină pentru a cuibări în noi şi în relaţie permanenţa vieţii constante de dragoste. Avem nevoie de deprinderi fericite de viaţă care să se instaleze suverane în practica existenţei de familie. Dăruirea iubirii necondiţionată, răbdarea, acceptarea, înţelegerea partenerului, ascultarea atentă în comunicare, atenţii calde şi delicate, bucuria de a creşte relaţia, au nevoie de repetiţii insistente pentru a construi fericirea. Ele vor fi prin disciplină şi conducere divină o mângâiere a vieţii de cuplu şi o creştere continuă în dragoste. Viaţa de dragoste care nu creşte dezvoltă monştri. Dar fi ecare pas câştigat în permanentizarea unei relaţii pe principii înseamnă alegerea drumului spre cer. Dar împreună!
Tu îmi întinzi masa în faţa protivnicilor mei… Ce curaj! Dar şi gestul unei ospitalităţi surprinzătoare. Între mine şi cel cu care sunt în confl ict Marele Păstor pune o masă! Asta înseamnă că mă cheamă la masa tratativelor. Chiar aşa! Nu m-am gândit că de aceeaşi favoare trebuie să aibă parte şi oponentul meu! Cineva a scris o carte intitulată: „În pat cu duşmanul”, duşmanul fi ind chiar unul din cei doi din căsnicie, care ridică o pretenţie de viaţă diferită de a partenerului. Ce e de făcut? Nimic mai simplu: aşează o masă între el şi tine. O confruntare creştină, unde bucatele alese sunt cuvinte de respect şi amabilitate, atitudine de acceptare, un ton plăcut al vocii, un spirit de concilere şi iertare. Exact cum face Păstorul ce Bun. Doar că El îţi dă motivul, dar şi puterea de a face la fel, în măsura în care guşti din
bucatele Lui.
…îmi ungi capul cu untdelemn… Nu e şampon sau gel de duş, ci untdelemn. În vechime, în poporul lui Israel, când era ales un împărat, semnul simbolic al acestui act era consemnat prin ungerea cu untdelemn. Să înţeleg că Păstorul celor mai bune păşune vrea să mă ungă împărat, iar pe doamna mea, împărăteasă? E chiar aşa! Intenţia Lui este să reaşeze demnitatea pierdută în Eden, când cei doi au ajuns să se învinuiască reciproc şi să-şi piardă domeniile şi stăpânirea dată de Creator. Restabilirea relaţiei cu Păstorul ne procură însemnele regalităţii pierdute: respectul de sine. Cel care primeşte caracterul lui Dumnezeu primeşte şi o valoare de sine, care nu poate fi alterată de nici o ocară pe care cineva ar arunca-o. În dialogul dintre cei doi, pot exista califi cative care urmăresc să prăbuşească valoarea celuilalt, dar cel care îşi cunoaşte propria valoare dată de Sus nu va replica la fel şi nu se va prăbuşi sub cuvintele şi atitudinea întunecată a celuilalt. Cel care are însemnele regalităţii se respectă pe sine şi va proceda ca şi Cel care l-a investit cu acea putere de caracter. Ţine de demnitate divină!
…şi paharul meu este plin de dă peste el... Mare lucru este să fi i mulţumit cu ceea ce primeşti şi ai. În acest secol al comparaţiilor (vecinul are vilă, eu nu am; noi nu avem maşină ca familia Popescu; eu nu sunt aşa de bine văzut ca Istrate) unde standardul este celălalt, este greu să înaintezi în relaţie. Cel care este nemulţumit se va alimenta din comparaţia cu partenerul său, iar conflictele vor fi permanente. Mulţumirea nu se procură proporţional cu lucrurile pe care le deţii, ci vine din calitatea relaţiei. Adevărata abundenţă rezidă din virtuţile prezente în inimă, unde cel ce le deţine este haină pentru partenerul lui, este hrană gustoasă prin comunicarea dragostei lui, este pace şi încredere prin consecvenţa iubirii manifestate, este apă curată şi proaspătă prin romantismul mereu prezent. Singura comparaţie pe care o face este aceea dintre el şi Păstorul cel Bun, în care se oglindeşte pentru umplerea cu frumuseţea lui de caracter. Şi, deodată devii cel mai bogat din lume!
Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele… Dar poate o căsnicie să vadă fericirea? Şi da şi nu. Încep cu nu. În deplinătatea condiţiilor nu va fi fericire. Lipsurile, suferinţa, singurătatea uneori şi crizele de viaţă nu vor putea prinde fericirea. Dar în relaţie, da. Ceea ce va determina bucuria de a trăi este relaţia de dragoste care lucrează fericirea. Şi ea vine numai de Sus şi se propagă între cei doi. Ceea ce face ca acestă fericire să fi e posibilă este îndurarea sau harul divin. Marele dar este deschiderea permanentă a milei lui Dumnezeu spre cei doi, ca oricând, atunci când doresc resursele vieţii cereşti să le aibă la dispoziţie, fără vreun merit şi fără să le cumpere. Acceptarea lor este ocazia lui Dumnezeu de a le oferi. Este atât de uşor pentru că L-a costat aşa de mult pe Dumnezeu atunci când L-a oferit pe Fiul Său pentru răscumpărarea noastră. Aşa încât nu există scuză pentru eşec.
…şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele. Destul de sumbru. Toată viaţa într-o biserică nu este tocmai o perspectivă echilibrată. Nu asta înseamnă Casa Domnului? Dar stai puţin! Nu spune Biblia că acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu cu ei? Ca o biserică să fi e biserică are nevoie de o grupare de oameni care I se închină şi care cred în El. Numărul minim, dar sufi cient este doi. Iar dacă soţul şi soţia cheamă prezenţa lui Dumnezeu în căminul lor, nu înseamnă că acea casă este Casa Domnului? Corect. El locuieşte în inimile noastre prin credinţă. Dar va locui şi cu cei doi unde este chemat. Sintagma „sfârşitul zilelor” este descurajantă. Doar atât? Până la sfârşitul zilelor este testul credinţei şi a umblării cu Păstorul cel Bun prin care facem dovada că rămânem în staulul Lui şi în turma Lui. Că nu dorim alt păstor. Că nu dorim altă viaţă. Că nu dorim un cămin cu abuzuri şi ceartă. Că nu ne place să controlăm pe partener şi să ni-l anexăm. Că nu vrem să stăpânim peste celălalt, dându-i programul nostru de viaţă. Până la „sfârşitul zilelor” pământeşti, în aceste condiţii de păcat, este ocazia harului înnoirii şi a umblării după Păstor, pentru a învăţa din dragostea Lui şi de a o reproduce în cămin. Apoi timpul nu va mai fi intrerupt de moarte. De ce? Pentru că cel care a auzit psalmul marilor resurse de viaţă a cunoscut pe Păstorul vieţii de familie.
* * *
O voce se înalţă într-o rugăciune sinceră şi interesată de răspuns: „Doamne, Tu, cel ce ne eşti Marele Păstor, te rog schimbă-l pe soţul meu şi fă-l mai bun şi mai înţelegător. Ia-l Tu, în turma iubirii tale şi dă-i cuvinte potrivite pentru mine ca să nu mă mai critice şi să mă desconsidere. Convinge-l să fi e mai tandru şi mai dispus în treburile gospodăreşti şi fă-l să comunice mai mult cu mine, că prea tăcut este când îi cer câte ceva. Şi, apoi, fă-l dispus să meargă cu mine oriunde vreau eu şi să mă asculte în tot ce cred că este bine. Fă-l să mă iubească chiar dacă îl mai cicălesc şi îmi mai ies din fi re. O să fi u mai credincioasă dacă îmi vei răspunde cererilor mele şi am spun şi altora ce minuni faci Tu celor necăjiţi, cum sunt eu. Dar dacă nu îl vei schimba pe soţul meu atunci voi da divorţ de el. Ştiu că o să-mi răspunzi şi că o să-l iei în turma dragostei Tale ca să-l schimbi şi să fi e alt om, căci aşa cum este nu mă pot înţelege cu el. Îţi mulţumesc. Amin.”
Iar Păstorul cel Bun îi răspunde: „Îmi pare rău. Nu pot să-ţi ascult cererea.” „Bine, dar Tu nu poţi să nu răspunzi la rugăciunea mea! Aşa am citit în Biblie!” zise ea revoltată. „Cu siguranţă că vreau să-ţi răspund, dar nu după părerea ta. Pentru că-Mi pui condiţii, asta dovedeşte că nici nu crezi că pot să-l schimb pe soţul tău. Am altă idee, cu riscul de a fi greşit înţeles: vino tu, mai întâi în staulul schimbării inimii şi apoi ne vom ocupa şi de soţul tău. Ce părere ai?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu