...Aceste aşteptări culturale pot genera nenumărate dificultăţi cuplurilor în general. Mai există alte trei mituri care pot fi specifice căsniciilor creştine.
8. Creştinii nu au probleme maritale. Cuplurile care au această convingere îşi ascund sau îşi neagă conflictele şi le lasă să degenereze, să supureze până ce acestea ajung să le ameninţe relaţia. Aceste persoane îndrăznesc să solicite ajutor calificat şi consiliere abia atunci când orice ajutor a devenit aproape imposibil.
9. Dumnezeu poate vindeca suferinţele maritale în mod miraculos fără intervenţie umană. Acest lucru poate fi adevărat. Dar chiar când El face lucrul acesta există încă o importantă lucrare de făcut în negocierea relaţiilor. Adesea consilieri profesionişti sau având doar experienţă în materie, pastori sau laici, pot fi de folos în timpul şi după realizarea procesului de vindecare a relaţiilor.
10. Supunerea faţă de partenerul meu de viaţă înseamnă să-mi pierd demnitatea şi să mă simt rănit în amorul propriu în acelaşi mod, simţindu-mă şi atunci când accept să fac ceea ce acesta îmi cere. Probabil că aşa se întâmplă. Există numeroase interpretări ale relaţiei de supunere şi nenumărate căsnicii au fost dezorganizate, ameninţate tocmai din cauza acestor interpretări eronate de supunere reciprocă care trebuie să aibă loc în cămin. Nu ştim exact ce înţeleg Pavel şi Petru atunci când folosesc expresia, pe care unii o consideră controversată, că soţiile ar trebui să se supună soţilor lor, deşi este relativ simplu să înţelegem ce spune Scriptura cu adevărat, în această privinţă. Orice ar însemna însă acest termen de supunere, este clar că el nu presupune lipsă de comunicare şi schimb de sentimente între cei doi soţi. ‚Supunerea’ este o sintagmă cu care cei mai mulţi consilieri familiali creştini trebuie să-i confrunte pe soţii care au probleme în căsnicie.
9. Dumnezeu poate vindeca suferinţele maritale în mod miraculos fără intervenţie umană. Acest lucru poate fi adevărat. Dar chiar când El face lucrul acesta există încă o importantă lucrare de făcut în negocierea relaţiilor. Adesea consilieri profesionişti sau având doar experienţă în materie, pastori sau laici, pot fi de folos în timpul şi după realizarea procesului de vindecare a relaţiilor.
10. Supunerea faţă de partenerul meu de viaţă înseamnă să-mi pierd demnitatea şi să mă simt rănit în amorul propriu în acelaşi mod, simţindu-mă şi atunci când accept să fac ceea ce acesta îmi cere. Probabil că aşa se întâmplă. Există numeroase interpretări ale relaţiei de supunere şi nenumărate căsnicii au fost dezorganizate, ameninţate tocmai din cauza acestor interpretări eronate de supunere reciprocă care trebuie să aibă loc în cămin. Nu ştim exact ce înţeleg Pavel şi Petru atunci când folosesc expresia, pe care unii o consideră controversată, că soţiile ar trebui să se supună soţilor lor, deşi este relativ simplu să înţelegem ce spune Scriptura cu adevărat, în această privinţă. Orice ar însemna însă acest termen de supunere, este clar că el nu presupune lipsă de comunicare şi schimb de sentimente între cei doi soţi. ‚Supunerea’ este o sintagmă cu care cei mai mulţi consilieri familiali creştini trebuie să-i confrunte pe soţii care au probleme în căsnicie.
Cuplurile aduc în căsnicie aşteptări diferite provenind din propriile lor familii şi din istoria devenirii personalităţii lor. Aceste aşteptări sunt în primul rând personale şi apoi culturale. Aşteptările personale determină, în măsură mai mare decât cele culturale, percepţia nevoilor noastre pentru intimitate şi efectanţă în relaţia cu partenerul de viaţă. Astfel, aşteptările personale se află adesea în spatele neînţelegerilor asupra chestiunilor legate de intimitate, putere şi control din cadrul relaţiilor maritale. Imediat de apare o discrepanţă între aşteptări şi realitate noi începem să trăim sentimente de nesiguranţă şi ne simţim ameninţaţi. Fiecare din cei doi soţi îşi proiectează relaţia conform viziunii personale şi încearcă să-l influenţeze pe celălalt în sensul dorit de el. Dacă nu suntem dispuşi să renunţăm la propriile aşteptări, mai devreme sau mai târziu vom ajunge la conflict. În primul an de căsnicie acest proces de negociere a discrepanţelor dintre aşteptări şi realitate creează frecvente momente de anxietate care se reduc treptat pe măsură ce ambii parteneri se adaptează.
Tipuri patologice de interacţiuni maritale
Interacţiunile maritale, ca orice alt tip de relaţie, devin în mod rapid automatizate, decurgând după un anumit model. Atunci când relaţia este plăcută, cei doi îşi acordă atenţie reciprocă, cultivă o relaţia pozitivă, şi răspund unul altuia armonios.[i] Relaţia maritală plăcută are o influenţă pozitivă asupra partenerilor, dezvoltându-le personalitatea. Intimitatea, o relaţie sexuală reuşită, o comunicare bună, rezolvarea eficientă a conflictelor, angajament puternic şi aşteptări optimiste contribuie la această realizare. Când apar neînţelegeri şi supărare, mărturisirea şi iertarea apar spontan şi sunt reciproce. Pe de altă parte, atunci când relaţia maritală este neplăcută şi punctată de neînţelegeri, cei doi parteneri vor dezvolta la fel de repede modele sau stereotipii dăunătoare.
Iată câteva modele tipice de comportament inadecvat, caracteristice mariajului confruntat cu neînţelegeri:[ii]
Evitarea dialogului. Unu dintre cei doi soţi poate fi mai volubil decât celălalt. De obicei, acesta consideră că discutând despre simţămintele fiecăruia, prin dialog pot fi rezolvate diferendele. Celălalt consideră că dialogul privind subiectele controversate poate conduce la înrăutăţirea situaţiei. Cu cât unul despică mai mult firul în patru, cu atât mai închis şi refractar devine celălalt, evitând orice dialog.
Cerere-refuz. Partenerii se angajează într-o luptă surdă, care-pe-care, privind influenţa, efectanţa şi distribuţia puterii. Cu cât unul dintre parteneri pretinde mai mult, tinzând să-i controleze celuilalt simţămintele şi să-l condiţioneze, cu atât, celălalt refuză.
Critică-apărare. Unul dintre soţi este convins că celălalt greşeşte, trebuie corectat, sau este demn de dispreţ. În consecinţă, acesta face tentativa de a administra corecţia, criticându-şi partenerul. Cu cât acesta îl critică mai mult, cu atât celălalt se simte ameninţat, se baricadează, se fixează şi se apără. Cu cât apărarea este mai solidă, cu atât celălalt partener consideră că critica sa este îndreptăţită.
Acuzaţie-negare. Uneori unul dintre parteneri suspectează că s-a comis un abuz de încredere. Dacă celălalt neagă, acuzatorul devine tot mai convins că are dreptate.
Apropiere-distanţă. Unul dintre parteneri manifestă adezivitate, temându-se de respingere şi solicită sau pretinde mai multă apropiere, intimitate şi dialog. Celălalt, care în mod constituţional este mai distant, de asemenea, se teme de respingere, dar tocmai din această cauză evită apropierea.
Atac-retragere. Fiecare dintre cei doi refuză să cedeze cerinţelor exprimate, ceea ce conduce la apariţia ocaziilor de critică, acuzaţii şi recriminări, sau dimpotrivă, retragere şi baricadare. Gercetările lui Gottman au evidenţiat că acest model de atac-repliere constituie un factor de predicţie pentru neînţelegeri şi tulburări maritale. Când soţii sunt defensivi şi iresponsabili, soţiile acţionează în mod critic şi sfidător faţă de soţi, iar acest comportament al cuplului este simptomatic pentru separare sau divorţ în următorii patru ani.
Atac-atac sau retragere-retragere. Modelul atac-retragere nu continuă la nesfârşit de obicei. Fie, soţia care se cantonase în retragere, sau soţul atacator renunţă şi se retrag amândoi. Asfel de căsnicii se află de obicei în stadiu terminal, dacă nu se i-au măsuri radicale şi nu se fac schimbări drastice.
Pe măsură ce conflictul câştigă teren şi gradul de intimitate scade într-o relaţie maritală, dragostea şi preţuirea reciprocă este erodată. Credinţa în viitorul căsniciei şi speranţa în rezolvarea problemelor descreşte. Preocuparea şi susţinerea activă a căsniciei este din ce în ce mai sporadică. Modelele nocive devin tot mai destructive.
Evitarea dialogului. Unu dintre cei doi soţi poate fi mai volubil decât celălalt. De obicei, acesta consideră că discutând despre simţămintele fiecăruia, prin dialog pot fi rezolvate diferendele. Celălalt consideră că dialogul privind subiectele controversate poate conduce la înrăutăţirea situaţiei. Cu cât unul despică mai mult firul în patru, cu atât mai închis şi refractar devine celălalt, evitând orice dialog.
Cerere-refuz. Partenerii se angajează într-o luptă surdă, care-pe-care, privind influenţa, efectanţa şi distribuţia puterii. Cu cât unul dintre parteneri pretinde mai mult, tinzând să-i controleze celuilalt simţămintele şi să-l condiţioneze, cu atât, celălalt refuză.
Critică-apărare. Unul dintre soţi este convins că celălalt greşeşte, trebuie corectat, sau este demn de dispreţ. În consecinţă, acesta face tentativa de a administra corecţia, criticându-şi partenerul. Cu cât acesta îl critică mai mult, cu atât celălalt se simte ameninţat, se baricadează, se fixează şi se apără. Cu cât apărarea este mai solidă, cu atât celălalt partener consideră că critica sa este îndreptăţită.
Acuzaţie-negare. Uneori unul dintre parteneri suspectează că s-a comis un abuz de încredere. Dacă celălalt neagă, acuzatorul devine tot mai convins că are dreptate.
Apropiere-distanţă. Unul dintre parteneri manifestă adezivitate, temându-se de respingere şi solicită sau pretinde mai multă apropiere, intimitate şi dialog. Celălalt, care în mod constituţional este mai distant, de asemenea, se teme de respingere, dar tocmai din această cauză evită apropierea.
Atac-retragere. Fiecare dintre cei doi refuză să cedeze cerinţelor exprimate, ceea ce conduce la apariţia ocaziilor de critică, acuzaţii şi recriminări, sau dimpotrivă, retragere şi baricadare. Gercetările lui Gottman au evidenţiat că acest model de atac-repliere constituie un factor de predicţie pentru neînţelegeri şi tulburări maritale. Când soţii sunt defensivi şi iresponsabili, soţiile acţionează în mod critic şi sfidător faţă de soţi, iar acest comportament al cuplului este simptomatic pentru separare sau divorţ în următorii patru ani.
Atac-atac sau retragere-retragere. Modelul atac-retragere nu continuă la nesfârşit de obicei. Fie, soţia care se cantonase în retragere, sau soţul atacator renunţă şi se retrag amândoi. Asfel de căsnicii se află de obicei în stadiu terminal, dacă nu se i-au măsuri radicale şi nu se fac schimbări drastice.
Pe măsură ce conflictul câştigă teren şi gradul de intimitate scade într-o relaţie maritală, dragostea şi preţuirea reciprocă este erodată. Credinţa în viitorul căsniciei şi speranţa în rezolvarea problemelor descreşte. Preocuparea şi susţinerea activă a căsniciei este din ce în ce mai sporadică. Modelele nocive devin tot mai destructive.
Oamenii care se simt răniţi tind să se protejeze prin adoptarea unor strategii defensive. În cele ce urmează vom prezenta câteva din aceste strategii defensive:
Metode psihologice de apărare. Cineva poate să nege existenţa problemelor sau că acestea îl rănesc, provocându-i suferinţă şi ameninţându-i căsnicia (de obicei făcând responsabil pe altcineva de toate problemele existente) sau proiectându-şi propria nemulţumire şi ostilitate asupra celuilalt, gândind că şi celălalt face la fel.
Atacul este cea mai bună apărare. În acest caz unul dintre parteneri încearcă să-şi reducă frustrarea şi suferinţa atacându-l şi criticându-l pe celălalt. Dacă celălalt reacţionează la fel, aşa cum se întâmplă de obicei, conflictul devine regulă fiind deosebit de aprins şi nociv.
Evitarea celuilalt. Când cineva este dezamăgit de relaţia cu partenerul său, atunci învaţă destul de repede că singura soluţie aparentă ar fi să se izoleze şi să nu mai interacţioneze cu acesta.
Evadarea. Mulţi oameni care încep să alunece pe tobocanul neînţelegerilor în căsnicie vor încerca să adopte mai devreme sau mai târziu o strategie de evadare. Ei pleacă, trântesc uşa sau devin taciturni şi nu mai vorbesc cu nimeni. Alte ori ei refuză relaţiile sexuale mai ales în situaţia în care partenerii nu-şi sincronizaseră încă orgasmul (şi acest lucru, binenţeles, se realizează rareori şi numai în circumstanţe dintre cele mai bune).
Baricadarea. Cei doi soţi pot să ajungă într-o stare de împietrire, această strategie protejându-i împotriva simţămintelor dureroase, devenind aparent insensibil. Psihologul John Gottman aseamănă această atitudine cu cineva care îşi sapă o tranşee sau îşi ridică o baricadă. Aşa cum este exprimată convingerea unor rock-eri în hits-urile lor. ‚Sunt de piatră. Sunt solitar ca o stâncă. Şi piatra nu simte durerea’.
Strategiile defensive îi ajută pe oameni să facă faţă durerii într-un mod impropriu, dar extrem de uzual şi răspândit. De asemenea, din nefericire, aceste strategii de apărare împing pe cei doi pe tobocanul înstrăinării, separării şi divorţului.
Metode psihologice de apărare. Cineva poate să nege existenţa problemelor sau că acestea îl rănesc, provocându-i suferinţă şi ameninţându-i căsnicia (de obicei făcând responsabil pe altcineva de toate problemele existente) sau proiectându-şi propria nemulţumire şi ostilitate asupra celuilalt, gândind că şi celălalt face la fel.
Atacul este cea mai bună apărare. În acest caz unul dintre parteneri încearcă să-şi reducă frustrarea şi suferinţa atacându-l şi criticându-l pe celălalt. Dacă celălalt reacţionează la fel, aşa cum se întâmplă de obicei, conflictul devine regulă fiind deosebit de aprins şi nociv.
Evitarea celuilalt. Când cineva este dezamăgit de relaţia cu partenerul său, atunci învaţă destul de repede că singura soluţie aparentă ar fi să se izoleze şi să nu mai interacţioneze cu acesta.
Evadarea. Mulţi oameni care încep să alunece pe tobocanul neînţelegerilor în căsnicie vor încerca să adopte mai devreme sau mai târziu o strategie de evadare. Ei pleacă, trântesc uşa sau devin taciturni şi nu mai vorbesc cu nimeni. Alte ori ei refuză relaţiile sexuale mai ales în situaţia în care partenerii nu-şi sincronizaseră încă orgasmul (şi acest lucru, binenţeles, se realizează rareori şi numai în circumstanţe dintre cele mai bune).
Baricadarea. Cei doi soţi pot să ajungă într-o stare de împietrire, această strategie protejându-i împotriva simţămintelor dureroase, devenind aparent insensibil. Psihologul John Gottman aseamănă această atitudine cu cineva care îşi sapă o tranşee sau îşi ridică o baricadă. Aşa cum este exprimată convingerea unor rock-eri în hits-urile lor. ‚Sunt de piatră. Sunt solitar ca o stâncă. Şi piatra nu simte durerea’.
Strategiile defensive îi ajută pe oameni să facă faţă durerii într-un mod impropriu, dar extrem de uzual şi răspândit. De asemenea, din nefericire, aceste strategii de apărare împing pe cei doi pe tobocanul înstrăinării, separării şi divorţului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu