Fiule, trebuie să vorbim

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Am continuat să vorbim puţin şi mi-am privit ceasul şi am observat că tocmai trecuse de ora cinci. Mi-am tras scaunul aproape de pat şi am zis: „Fiule, trebuie să vorbim”. Mike s-a uitat la mine şi a spus: „Grozav”.

„Mike”, i-am zis, „am să-ţi spun lucruri pe care nu-ţi place să le auzi, dar pe care le-am lăsat să se adune în ultimii şase ani. Parte din ce am să-ţi spun este un rezultat al mâniei, amărăciunii şi dezamăgirii faţă de tine. Dar Dumnezeu a înlocuit toate acestea cu o nouă dragoste pentru tine”.

Am continuat: „De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre ce simt cu privire la faptul că eşti gay, dar nu era timpul potrivit. Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu tine. I-am spus mamei că Dumnezeu va găsi timpul şi locul şi îmi va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit.

Fiule, îmi amintesc cum am venit acasă într-o sâmbătă de la lucru, şi am găsit-o pe mama ta stând pe canapea, având aproape o prăbuşire nervoasă. Mi-a cerut să stau jos, explicându-mi că are să-mi dea o veste îngrozitoare. M-a întrebat dacă îmi aminteam de bărbatul pentru care urma să lucrezi în Houston. Am zis că da. Mi-a spus că aţi venit amândoi mai devreme în ziua aceea, ca să vă luaţi la revedere de la noi la sfârşitul călătoriei voastre de afaceri. În timpul conversaţiei, Bob a spus că am fost excepţional de drăguţi cu el, nu ca părinţii foştilor lui iubiţi.

În acel moment mama a spus că a trebuit să se ducă în dormitor pentru a-şi regăsi calmul. În timp ce era acolo, te-a auzit spunându-i lui Bob că nu ar fi trebui să-i spună că eşti gay, pentru că noi nu ştiam nimic despre aceasta. Mama s-a întors şi a vorbit cu amândoi despre ce spune Dumnezeu cu privire la homosexualitate şi despre ce simţeam noi cu privire la ea.

Fiule, ai aruncat o mare greutate asupra mamei tale. Nu ai avut intenţia să asculţi ce avea de spus. Tot ce vroiai să faci era să scapi cât mai repede de acolo.

Mintea mi se învârtea în jurul unor întrebări şi a unor nelinişti fără răspuns, după ce mi-a dat această veste. Jena de a face acest lucru cunoscut a fost mai mult decât am fi putut îndura în acea vreme. Eram zdrobiţi, ca să nu spun mai mult. Cum să le spunem fraţilor tăi şi soţiilor lor, bunicilor tale, prietenilor?

Ca părinţi, toţi avem visuri pentru copiii noştri. Acestea fuseseră spulberate. Mike, să spun că eram supărat, rănit şi înnebunit, ar fi un adevăr spus numai pe jumătate. Dacă tu şi Bob aţi fi fost atunci acasă, chiar nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

Ne-am rugat ca Dumnezeu să ne călăuzească în deciziile noastre în a spune altora despre homosexualitatea ta. Am hotărât să nu spunem nimănui. Nu credeam că cineva din familie era pregătit pentru o asemenea veste. Mama ta şi cu mine am lăsat ca aceasta să se adune în interiorul nostru timp de şase ani. Nu cunoşteam misiuni sau grupuri care ne-ar fi putut ajuta.

Apoi, în mai 1994, ceva foarte rău s-a întâmplat în vieţile noastre. Ne-ai telefonat într-o noapte spunându-ne că te duceai la urgenţă, la Spitalul Metodist Central. Credeai că ai pneumonie şi că puteai fi tratat. Medicii şi asistentele nu ne-au spus nimic aproape o săptămână. Apoi a venit diagnosticul de temut că avei SIDA şi că probabil aveai numai între trei şi şase luni de trăit.

Nu am putut ascunde vestea. Fratele tău cel mai mare era acolo când medicul ţi-a spus ţie şi mamei tale. Cred că bănuiai deja parte a diagnosticului, dar pe vremea aceea diagnosticul a fost o surpriză destul de mare pentru noi. Faptul că John era acolo a uşurat povara de a spune familiei. Dar îl pot încă vedea pe David zguduit din cauza ştirii. Nepoata ta, Emily, nu-şi putea stăpâni lacrimile şi plângea oriunde se ducea. Curgeau lacrimi; se făceau rugăciuni.

Biserica ştia că ceva nu era în ordine. Noi, ca familie, ne-am dus înaintea bisericii ca să le spunem şi să cerem rugăciunile lor. Fiind într-o biserică mică, într-o comunitate rurală, ne-am asumat un mare risc, dar Duhul lui Hristos a venit peste oamenii Lui de acolo.

În acea vreme te-am luat să stai cu noi. Erai fiul nostru şi te iubeam, în ciuda homosexualităţii tale. Aveai nevoie de dragostea şi de îngrijirea pe care le puteai primi numai acasă. Puţin ştiam ce va aduce aceasta.

În familia lui John care locuia alături, avea să apară o situaţie pe care nu am prevăzut-o. După ce auzit atât de multe teorii contradictorii despre răspândirea virusului, John nu i-a mai îngăduit lui Tyler să vină la noi acasă fără ca John sau Alissa să fie cu el. L-am întrebat pe John dacă aceasta însemna că nu avea destulă încredere în noi ca să-l lase pe nepotul nostru să vină la noi. A spus că nu, numai că nu-şi puteau asuma riscul să se întâmple ceva. Încă simt separarea familiei noastre în aceasta.

Toate acestea adunate împreună erau mai mult decât puteam duce. Dar Dumnezeu era la lucru în ce ne priveşte, fără ca noi să ştim cu adevărat aceasta. Ceea ce nu ştiam era că John era pe cale să-şi piardă serviciul la spitalul unde lucra şi că avea să găsească de lucru în alt oraş, ceea ce i-a îndepărtat de orice risc.

De asemenea, ai sugerat ca mama ta şi cu mine să mergem pentru consiliere la unul sau două grupuri diferite de care ştiai. Ne-am interesat de acele grupuri şi am aflat că nu susţineau ce credeam noi despre homosexualitate. Dar prin grija lui Dumnezeu, mama asculta postul de rado WCRV într-o după-amiază, când a auzit un interviu cu un membru al personalului de la Love in Action [Dragoste în acţiune]. Am fost la trei din întâlnirile lor şi am găsit un grup de suport pentru părinţi, prieteni şi cei dragi, care îşi făceau cunoscute poverile cu privire la cei dragi ai lor din stilul de viaţă gay. Dumnezeu ne-a găsit un grup de suport pe care îl puteam privi în ochi, la care puteam ajunge şi pe care îl puteam atinge, cu care puteam plânge şi cu care ne puteam ruga.

Mike, vreau să ştii că te iubesc şi că voi face tot ce-mi stă în putinţă să fac, ca lucrurile să fie mai uşoare pentru tine. Îţi cer numai să-I rogi pe Dumnezeu să te ierte şi să te vindece, dacă este voia Lui”.

Mi-am privit ceasul şi am descoperit că trecuseră trei ore de când începusem să vorbim. În acest timp, nu venise nicio asistentă, niciun vizitator nu bătuse la uşă şi nu fusese niciun apel telefonic. Cu siguranţă Dumnezeu alesese acel timp ca să vorbim. Mike mi-a făcut cunoscute câteva lucruri pe care credea că i le făcusem, despre care credea pe vremea aceea că erau greşite, dar a zis că privind în urmă ştia că perspectiva lui era greşită. Am terminat discuţia noastră, spunându-ne unul celuilalt că ne iubim şi rugându-ne împreună.

Toate acestea s-au întâmplat în luna octombrie a anului 1995. S-a mai internat în spital de cinci sau şase ori în următoarele zece luni. Mike a murit pe 12 iulie 1996. Îi aduc laudă lui Dumnezeu pentru aceşti doi ani în plus în care l-am avut pe fiul nostru.

Sâmbătă seara, înainte să se ţină slujba de înmormântare, Linda şi cu mine stăteam lângă sicriul lui Mike cu două doamne tinere, prietene de-a lui Mike. Una dintre ele avea la ea o pungă mică din plastic, care avea în ea un ac de siguranţă cu un înger mic din aur. A întrebat dacă putea prinde îngerul de cămaşa lui. Amândoi i-am spus că era în regulă. Când a terminat de prins acul de siguranţă, amândouă tinerele au păşit în spatele nostru, ne-au înconjurat cu braţele şi ne-au spus: „Vă mulţumim că aţi continuat să-l iubiţi pe Mike. Atât de mulţi părinţi, când află despre fiul sau fiica lor, încetează să-i iubească”.

Am aflat câteva zile mai târziu că această tânără îl vizitase pe Mike în apartamentul lui şi îl întrebase de ce nu răspunde Dumnezeu la rugăciuni. Mike a întrebat-o dacă I-a cerut vreodată lui Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască. A spus: „Nu”. Apoi el i-a zis că acela era motivul. Ea l-a întrebat pe Mike şi despre mântuirea lui. El i-a spus că ştia că era păcătos şi că Îi ceruse lui Dumnezeu să îl ierte. I-a spus că ştia că Dumnezeu îl iertase şi că va merge în cer. Ea ne-a făcut cunoscut mai târziu că, drept rezultat al timpului acela petrecut cu Mike, I-a cerut într-adevăr lui Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască. Ştia că El a făcut-o. S-a alăturat unei biserici locale şi a fost botezată.

Privesc în urmă la lucrurile care s-au întâmplat în ultimii câţiva ani şi văd că Dumnezeu ne poate folosi chiar şi când suntem bolnavi şi pe moarte. Cred că punctul de cotitură în vieţile noastre a fost când am înţeles că Dumnezeu a ştiut dintotdeauna că vom fi părinţii unui fiu homosexual. El avea să ne dea puterea şi călăuzirea pentru a vedea victoria în vieţile noastre. Indiferent cât de mult încercăm noi ca părinţi sau prieteni, nu-i putem schimba pe cei dragi ai noştri în ceea ce vrem să fie. Numai ei pot face aceasta, cu ajutorul Duhului Sfânt.

Orice întrebări cu privire la această poveste trebuie adresate Love in Action, - www.loveinaction.org, sau info@loveinaction.org

Preluat din Contra Curentului