Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurateDeşi se vorbeşte mult despre SIDA, cei mai mulţi dintre noi sunt înclinaţi să spună: „Asta li se poate întâmpla numai altora. Pe mine nu mă poate atinge”. După o statistică publicată de revista Time, în lume există deja peste 19 milioane de oameni infectaţi cu HIV, iar numărul continuă să crească. Desigur, medicina a făcut progrese mari, însă cu toate acestea, o infectare cu HIV continuă să fie echivalentă cu o condamnare la moarte. Iar cine este HIV-pozitiv devine peste noapte un paria şi muţi se retrag din preajma lui, căutând să-l evite.
Pentru părinţii Sonjei telefonul ei a fost o probă de foc extrem de dură. Ei o învăţaseră pe fiica lor că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii şi iartă toate păcatele noastre. Dar acum li se cerea mai mult decât numai nişte simple fapte. După mult timp petrecut în rugăciune, ei s-au hotărât să fie alături de fiica lor şi au fost de acord cu căsătoria. Cei doi s-au căsătorit în august 1989. Sonja i-a promis atunci mirelui ei: „până când moartea ne va despărţi...” Însă atunci nu se gândise că despărţirea de Ştefan va avea loc după nici cinci ani petrecuţi împreună şi că în ultimul an ea însăşi va călători cu el prin valea umbrelor morţii.
În timp ce mulţi creştini consideră că SIDA este pedeapsa lui Dumnezeu pentru homosexuali, Sonja ne arată cu totul altceva. Fireşte că ea nu este de acord cu un stil de viaţă ce contravine voii lui Dumnezeu. Nu, ea ştie că păcatul are consecinţe, dar mai ştie şi că SIDA nu este voia lui Dumnezeu pentru lumea noastră. Ea vede în această boală o mare provocare pentru noi, creştinii – provocarea de a ne demonstra mila şi dragostea. Isus nu l-a întrebat nici pe cel olog, nici pe cel orb dacă sunt vinovaţi de boala lor. Ci Isus a venit să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Şi cine este astăzi, în lumea noastră, mai pierdut decât un bolnav de SIDA?
- Sonja, ce credeţi că l-a determinat pe Ştefan să o ia pe calea cea rea?
- Tatăl lui Ştefan a fost director de bancă şi muncea foarte mult. Ştefan a fost un copil foarte sensibil şi cred că reacţiona foarte puternic la tensiunile de acasă, mai ales la cele dintre părinţii lui. Încă de mic copil s-a simţit, aşadar, neocrotit. La vârsta adolescenţei acest sentiment a ajuns să se exprime prin consumul de haşiş, iar mai târziu prin relaţiile homosexuale. Odată chiar a fugit de acasă, nemaireuşind să se acomodeze cu situaţia din familia lui.
- Mai târziu a făcut o cură de dezintoxicare pentru droguri. Ce l-a determinat să ia această hotărâre?
- Consuma cantităţi tot mai mari de droguri, iar în cele din urmă a ajuns chiar şi la injecţii cu heroină. Având o constituţie fizică mai fragilă, a slăbit foarte mult şi a devenit foarte sensibil la infecţii. Pur şi simplu nu mai făcea faţă fizic. Părinţii prietenei lui i-au propus un tratament sub supraveghere medicală.
- Acolo, pe patul de spital, şi-a dat seama că fie va muri printr-o supradoză de droguri, fie va sfârşi într-o clinică de psihiatrie. Ştia că nu are niciun viitor dacă ia droguri, dar nu se putea schimba singur. Mai încercase odată o cură de dezintoxicare, după care recăzuse însă din nou în patima drogurilor. În spitalul în care se afla acum era o asistentă care iradia ceva aparte, ceva care îl fascina. Era creştină şi i-a vorbit despre Isus. Pentru prima dată în viaţa lui, Ştefan a auzit despre existenţa lui Isus, despre dragostea lui Dumnezeu pentru el şi despre faptul că Isus îl putea transforma. Ce l-a mişcat însă cel mai mult a fost iradierea senină a acelei asistente. Nu putea înţelege ce anume avea ea, iar lui îi lipsea cu totul. La propunerea ei, Ştefan s-a hotărât să se supună unei terapii creştine la centru de reabilitare Best Hope din Herisau (Elveţia).
- Tratamentul urmat a dat rezultate?
- Da, a fost o reuşită deplină. În acel centru creştin se pune un mare accent pe consilierea spirituală. Astfel că s-a acordat atenţie deosebită atât relaţiei dintre Ştefan şi părinţii săi, cât şi practicilor lui homosexuale. La început, Ştefan nu s-a destăinuit nimănui, având sentimentul că aceasta este problema lui, care nu-L priveşte în niciun caz pe Dumnezeu. Dar în cele din urmă, el I-a predat lui Isus şi acest domeniu al vieţii sale, s-a pocăit de sentimentele din inima lui şi Dumnezeu a lucrat o adevărată minune în viaţa lui, începând să-i vindece inima rănită şi zdrobită.
- Cât timp a durat tratamentul urmat?
- Cred că a stat acolo cel puţin doi ani.
- După aceşti doi ani Ştefan era curat, eliberat de patima drogurilor. Şi-a găsit un loc de muncă, a putut să muncească asemenea unui om normal?
- Avea o pregătire în domeniul economic şi a reuşit să-şi găsească o slujbă corespunzătoare în Herisau.
- Când a aflat să este infectat cu HIV?
- La scurt timp după ce a început tratamentul, deci pe la începutul lui 1982. S-a îmbolnăvit foarte rău, a făcut febră mare. I s-au mărit ganglionii, a pierdut în greutate şi a trebuit să se interneze în spital. Atunci a apărut prima bănuială legată de SIDA. La vremea aceea nu exista încă un test SIDA, ulterior însă, din probele de sânge păstrate, s-a putut constata că el era deja HIV-pozitiv.
- Când a izbucnit boala?
- Această primă simptomalogie a trecu aproape de la sine: febra a cedat încet-încet, adenopatia s-a retras şi el a început să revină la greutatea normală. Timp de nouă ani nu a mai avut absolut niciun fel de probleme din cauza bolii.
- A putut să ducă o viaţă normală, a păstrat secretul asupra faptului că era HIV-pozitiv?
- De la acest prim loc de muncă a vrut să se angajeze la o bancă, în 1987 sau la sfârşitul lui 1986. A fost acceptat pe post şi a trebuit să se prezinte la un consult medical. Deoarece medicul a vrut să-i facă şi nişte analize, Ştefan i-a spus imediat că este HIV-pozitiv pentru ca medicul să-şi poată lua măsurile de protecţie. Întrucât cei de la asigurările sociale nu au vrut să-şi asume riscul pe care îl implica boala, Ştefan nu a mai fost acceptat pe post. O perioadă de timp a rămas fără muncă.
- Este corect din punct de vedere legal ca cei care sunt HIV-pozitivi să nu fie angajaţi?
- Astăzi nu mai este îngăduit un asemenea lucru. Nu ştiu cât de clare au fost reglementările legale în acea perioadă.
- Cum şi-a găsit un alt loc de muncă?
- I s-a oferit un post de bibliotecar la misiunea Heli. Această misiune pune la dispoziţia misionarilor, e echipelor medicale sau a organizaţiilor caritabile elicoptere, mai ales pentru deplasări în Africa. Biroul central al misiunii se află în Elveţia, iar Ştefan locuia în apropiere.
- Şi acolo aţi lucrat şi dumneavoastră?
- Da, lucram acolo ca secretară.
- Şi cum a fost – ştiau toţi că Ştefan era HIV-pozitiv sau a vrut să nu se afle? V-a fost teamă?
- Ştefan a vrut ca cei din birou să ştie de boala lui – toţi ne aflam în aceeaşi încăpere. Eram patru colegi. Şeful nostru ne-a adus la cunoştinţă problema lui Ştefan înainte ca el să se prezinte la lucru. Nu, nu ne-a fost teamă, pentru că ştiam că nu există pericolul să ne infectăm prin simplul fapt că eram colegi la locul de muncă.
- Prin folosirea în comun a ceştilor şi a tacâmurilor nu se poate lua boala?
- Nu cred că am băut din cana nespălată a lui Ştefan, dar nu, boala nu se ia prin folosirea în comun a vaselor. Cred însă că fiecare îşi avea cana lui. Prin simpla convieţuire împreună nu se poate întâmpla nimic.
- Când l-aţi cunoscut pe Ştefan, ce v-a plăcut cel mai mult la el?
- Da... l-am găsit prezentabil. Era înalt, ceva peste 1,80 m, blond, avea mustaţă şi ochi albaştri, foarte frumoşi. Avea o înfăţişare prietenoasă, probabil chiar o anumită charismă faţă de oameni, o amabilitate care m-a atras din primul moment. Persoana lui întreagă iradia ocrotire, mă simţeam bine în prezenţa lui, ca om, ca femeie. Avea şi un umor sănătos care adeseori ne-a adus zâmbetul pe buze. Râsul lui era contagios şi deosebit de melodios.
- Ce s-a întâmplat mai departe?
- M-a întrebat dacă vreau să mă căsătoresc cu el, lăsându-mă însă imediat să înţeleg că nu va fi nicio problemă dacă îl voi refuza. Deoarece ştiam, teoretic, ce înseamnă SIDA, am vrut să fiu cât se poate de sigură că îmi este îngăduit să fac acest pas. Mi-am dat demisia şi m-am înscris la o şcoală biblică în America, pentru că nu am vrut ca inima mea să acopere glasul raţiunii. Dar după şase luni îmi era clar: doream să mă căsătoresc cu el. Trebuie să recunosc, aveam şi eu temerile mele.
- Cum au reacţionat părinţii dumneavoastră?
- Au fost foarte speriaţi. Au avut însă încredere în mine că voi lua decizia corectă; iar după ce m-am decis, au trecut cu totul de partea mea. În august 1989, Ştefan şi cu mine ne-am căsătorit.
- Cum a fost după nuntă? Aţi putut avea o relaţie maritală normală?
- Da, am putut, dar cu mare atenţie şi protecţie strictă. Am trăit doi ani frumoşi împreună, am călătorit foarte mult – au fost ani minunaţi.
- Şi după aceşti doi ani?
- În mai 1991 s-a declanşat SIDA şi Ştefan a început să se simtă foarte rău.
- Deseori când stăteam noaptea lângă el aveam sentimentul că Dumnezeu îl va vindeca. Şi chiar dacă Dumnezeu nu l-a vindecat în exterior, cred totuşi că El a lucrat mult la omul lui lăuntric. Ştefan era mulţumit, nu s-a plâns, a acceptat totul pe deplin. Bineînţeles că uneori împrejurările nu aveau cum să-i producă fericire. Dar era mulţumitor pentru tot ce se făcea cu el şi pentru el.
- Cred că în perioada aceea a avut o experienţă profundă cu Dumnezeu, chiar dacă nu prea putea vorbi despre aceasta. Observam însă că ştia unde va merge după ce va muri şi se bucura în această privinţă. Trăia într-o mare şi fericită aşteptare – să-L vadă pe Isus şi să fie cu El. Odată s-a trezit noaptea şi mi-a povestit că L-a visat pe Isus luându-l în braţe şi aruncându-l într-un lac unde s-au stropit unul pe celălalt. Se bucura atât de mult la gândul fericirii din ceruri.
- Ce i-a dat această siguranţă?
- Îşi predase viaţa lui Dumnezeu şi Îl rugase să-i ierte păcatele. Când facem aceasta, devenim copiii lui Dumnezeu, El ne promite lucrul acesta în Biblie (Ioan 1:12). Şi dacă suntem copiii Lui, ştim că vom ajunge la El după ce murim, că există un loc pregătit pentru noi. Credinţa aceasta era adânc înrădăcinată în inima lui Ştefan.
- Sonja, cât de grele au fost ultimele şase luni când l-aţi îngrijit? Aţi avut şi obligaţii la locul de muncă.
- Da, şi după ce s-a exprimat boala nu am mai lucrat decât jumătate de normă, care în final s-a redus la două ore. Însă aceasta a fost posibil numai pentru că am fost ajutată de colaboratori ai centrului de reabilitare Best Hope şi de prieteni.
Apoi, spre sfârşit, ca un ajutor suplimentar şi bine-venit, s-au mutat la noi părinţii mei ca să ne ajute cu ce puteau – aceasta în ultimele patru săptămâni ale lui Ştefan. Mama gătea, tata îşi împărţea cu mine veghea din timpul nopţii. Eu eram lângă Ştefan în prima jumătate a nopţii, până la ora trei-patru, când mă schimba tatăl meu, ca eu să mai prind patru-cinci ore de somn.
Cred că fără ajutorul lor nu m-aş fi descurcat. În ultimele zece zile ale lui Ştefan ne-a ajutat şi o prietenă să-l îngrijim. Căci dorinţa lui Ştefan a fost să moară acasă şi mă bucur că am putut să-i îndeplinim această dorinţă. Însă fără tot acest ajutor în ultimele patru-cinci săptămâni ar fi fost imposibil ca Ştefan să rămână acasă. A fost posibil numai pentru că mi-au sărit în ajutor părinţii şi prietenii.
- În perioada aceea, când părinţii dumneavoastră v-au văzut suferind, nu v-a reproşat niciunul dintre ei că v-aţi căsătorit cu Ştefan?
- Nu, nu au făcut-o niciodată. Şi-au ţinut promisiunea de a fi cu totul de partea mea. Au fost lângă mine, cu tot ajutorul pe care mi l-au putut da şi nu mi-au reproşat niciodată nimic, nici nu mi-au spus: „Dacă te-ai fi hotărât altfel”.
- Aţi fost de faţă când a murit Ştefan?
- Ziua dinaintea morţii lui a fost o zi deosebită. În mod normal mă duceam în fiecare zi la birou, dar în ziua aceea am rămas acasă, deoarece infirmierul care îl spăla de obicei pe Ştefan nu a putut veni. Chiar şi masa de prânz am servit-o la patul lui. Seara au mai venit la noi nişte prieteni, cu care în trecut ne întâlneam săptămânal pentru rugăciune, şi s-au rugat cu noi.
S-a mai întâmplat ceva deosebit în ziua aceea. De obicei îi citeam lui Ştefan în fiecare zi câte un pasaj din Biblie, dar pe măsură ce l-au părăsit puterile mă putea urmări tot mai puţin. În cele din urmă am ajuns să-i citesc doar câteva versete. Ne şi rugam împreună în fiecare seară, adeseori Psalmul 23. Spre sfârşit, Ştefan nu a mai avut putere să se roage şi asculta doar rugăciunea mea. În această ultimă zi înainte de moartea lui, i-am citit dintr-o carte cu multe versete biblice care se refereau la moarte, ceruri, mângâiere şi îmbărbătare. Şi mereu, după câteva versete, mă gândeam că poate ar fi bine să mă opresc să nu-l obosesc prea tare, dar el mă îndemna să continui, astfel că, în cele din urmă, am ajuns să-i citesc toată cartea, în jur de 40 – 50 de versete.
Am stat lângă el până la miezul nopţii, când a venit prietena care mă ajuta să-l îngrijesc. Pe la ora cinci şi jumătate dimineaţa m-a trezit şi mi-a spus că Ştefan respiră din nou foarte greu şi precipitat. M-am dus la el şi atunci m-a prins cu mâna stângă – mâna de care se putea folosi – m-a tras la pieptul lui şi m-a sărutat. Am rămas surprinsă şi m-am bucurat în acelaşi timp, pentru că de multă vreme nu mai fusese în stare să-şi exprime sentimentele faţă de mine. M-am învelit în pătura mea, m-am aşezat lângă el şi i-am luat mâna în mâna mea.
După un timp i-am aranjat picioarele şi l-am acoperit astfel încât să se simtă cât mai confortabil. Mi-am aplecat pentru câteva momente capul pe perna lui, pur şi simplu ca să-l simt aproape de mine. Stând apoi lângă el, cu mâna lui în mâna mea, am observat la un moment dat că respiraţia i se precipită de parcă nu ar mai primi aer. Ştiam: venise momentul despărţirii. M-am auzit rostind cu voce tare: „Doamne, ia-l, ia-l, Doamne!”. Îmi simţeam faţa brăzdată de lacrimi fierbinţi.
În clipa următoare, prietena mea a intrat în cameră – nu i-am auzit decât vocea: „De-acum el nu mai simte nimic”. N-am îndrăznit să mă uit la el, faţa lui îmi devenise brusc atât de străină. După câteva momente de linişte, mi-am întors privirea spre el – faţa lui Ştefan îmi era din nou cunoscută, însă mi-am dat imediat seama că el nu mai era acolo.
Brusc m-am simţit mai singură ca niciodată. Această singurătate m-a doborât aproape la pământ. Nu am reuşit să rostesc decât: „Doamne, ajută-mă, ajută-mă Te rog acum. Am atâta nevoie de ajutorul Tău. Ajută-mă, Te rog, sunt atât de singură”. Pentru un timp am continuat să ţin mâna lui Ştefan în mâna mea şi să-I cer ajutor lui Dumnezeu.
Pe neaşteptate m-am auzit mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru omul minunat cu care îngăduise să fiu căsătorită timp de cinci ani, cu care trăisem atâtea clipe frumoase, cu care viaţa şi căsnicia noastră fuseseră atât de preţioase.
Apoi m-am adresat cu câteva cuvinte lui Ştefan: „Acum nu mai ai nevoie de aceşti ochi pentru că poţi vedea mult mai bine”. I-am atins mâinile – mâinile pe care le avea acum erau din nou pline de putere, la fel picioarele, care ajunseseră atât de slăbite, încât nu şi le mai putuse mişca singur. „Ştefan, acum ai picioare puternice”, am murmurat eu. Am vrut să-l iau în braţe, dar în acelaşi timp eram conştientă de un lucru. Nu mai trebuia să fac aceasta, acum Tatăl îl lua în braţe şi îl strângea cu putere la piept. Aveam această imagine înaintea ochilor – Dumnezeu venise, îl luase în braţe, luându-l cu El. Ştiam: acum era ACASĂ, unde îşi putea îndeplini în sfârşit scopul pentru care îl crease Dumnezeu. Imaginea nu se materializase înaintea mea, dar o puteam percepe cu fiinţa mea lăuntrică.
- Sonja, am putea spune că ne-aţi îngăduit să privim împreună cu dumneavoastră dincolo de înalturi, dar încă trăim aici, pe pământ. Cum este viaţa dumneavoastră acum, după moartea lui Ştefan? Reuşiţi să vă integraţi din nou în societate? Sunteţi acceptată de cei din jur sau există teama că aţi putea fi şi dumneavoastră infectată?
- Nu, eu nu sunt infectată. La trei luni după moartea lui Ştefan mi-am făcut şi eu testul SIDA – nu sunt HIV-pozitivă. Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta.
Pentru că, îngrijindu-l pe Ştefan, am avut, de exemplu, o dată mâinile pline de urină – lucru ce ar fi trebuit evitat. Dar se întâmplase pur şi simplu, şi în momentul acela nu am putut decât să mă rog: „Doamne, Tu vezi, nu este vina mea. Păzeşte-mă Tu să nu mă infectez”. Şi El a făcut-o.
- Cum vă simţiţi în prezent? S-au cicatrizat rănile după moartea lui Ştefan sau continuaţi să-l plângeţi?
- Durerea mea a început încă înainte de moartea lui Ştefan şi a durat aproximativ un an după aceea. Nu a fost întotdeauna la fel de mare şi spre sfârşitul primului an după moartea lui a început să scadă în intensitate. Şi acum sunt uneori copleşită de amintiri care mă învăluie în tristeţe. Ultima dată s-a întâmplat acum o săptămână: am început să plâng pe neaşteptate – îmi lipsea Ştefan. Ştefan care mă cunoştea, pe care îl cunoşteam, Ştefan care mă înţelegea. Asemenea momente vin întotdeauna pe neaşteptate, însă în ultimul timp sunt tot mai rare. De aceea am sentimentul că Dumnezeu a vindecat deja o mare parte din inima mea. Multe din amintirile care îmi reveneau mereu le-am adus înaintea lui Dumnezeu. I-am mărturisit lui Dumnezeu când am fost furioasă pe El sau pe alţi oameni sau pe Ştefan şi Dumnezeu m-a ajutat.
La opt luni după moartea lui Ştefan mi s-a întâmplat ceva deosebit: mi-am dat seama că trebuie cu adevărat să-i dau drumul lui Ştefan. Renunţasem şi înainte la el, dar trebuia s-o fac din nou. Pentru că uneori îmi trecea prin gând: „Ar mai fi putut face şi asta, şi cutare lucru. De ce nu mi-a lăsat mai mult din el?”. Gândurile acestea le-am adus înaintea lui Dumnezeu şi apoi am spus: „Ştefan, vreau să ştii că ai făcut totul bine, mi-ai fost un soţ bun. Şi ai fost bun cu mine şi pe patul de suferinţă, şi în clipa morţii”. După ce am rostit aceste cuvinte am simţit aceeaşi singurătate ca în momentele imediat după moartea lui, însă totul a durat doar câteva clipe. Ştiam ce se întâmplase. Dumnezeu era prezent şi-mi primea gândurile, făcând pace între mine şi Ştefan.
- Cum vedeţi această perioadă din viaţa dumneavoastră, căsnicia cu Ştefan? Consideraţi că a fost un timp pierdut?
- Nu, pentru mine acel timp este foarte preţios. Observ că personalitatea mea, caracterul meu s-au schimbat foarte mult. Am devenit mai miloasă şi am mai multă înţelegere faţă de alţii şi faţă de situaţiile grele. Cred că inima mea a devenit mai maleabilă. Şi sunt mulţumitoare pentru aceasta. Pentru mine este important să fiu transformată de Dumnezeu, astfel ca El să mă poată folosi şi să poată face ceva bun din viaţa mea.
- Sonja, ce sfat i-aţi da unei tinere fete care v-ar întreba dacă să se căsătorească sau nu cu un HIV-pozitiv?
- Aş sfătui-o să se gândească foarte bine înainte de a intra într-o relaţie sau de a se căsători cu cineva care este HIV-pozitiv. Consecinţele unui asemenea pas trebuie cunoscute şi înţelese foarte bine, şi cu mintea limpede – nu aş sfătui pe nimeni să facă acest pas, pentru că nu i-aş dori nimănui să treacă prin ceea ce am trecut eu. Şi totuşi, aş putea înţelege un asemenea pas şi nu l-aş condamna niciodată. Eu nu am greşit când am făcut pasul, ştiu asta, însă calea pe care am mers a fost neobişnuită.
- Aveţi un ultim îndemn pentru noi?
- Noi, creştinii, trebuie să-i iubim pe cei care păcătuiesc, chiar dacă nu suntem de acord cu păcatul. În zilele noastre este o nevoie acută de rugăciune, de asistenţă practică şi de dragoste din partea noastră faţă de cei bolnavi şi în folosul lor.
Pentru părinţii Sonjei telefonul ei a fost o probă de foc extrem de dură. Ei o învăţaseră pe fiica lor că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii şi iartă toate păcatele noastre. Dar acum li se cerea mai mult decât numai nişte simple fapte. După mult timp petrecut în rugăciune, ei s-au hotărât să fie alături de fiica lor şi au fost de acord cu căsătoria. Cei doi s-au căsătorit în august 1989. Sonja i-a promis atunci mirelui ei: „până când moartea ne va despărţi...” Însă atunci nu se gândise că despărţirea de Ştefan va avea loc după nici cinci ani petrecuţi împreună şi că în ultimul an ea însăşi va călători cu el prin valea umbrelor morţii.
În timp ce mulţi creştini consideră că SIDA este pedeapsa lui Dumnezeu pentru homosexuali, Sonja ne arată cu totul altceva. Fireşte că ea nu este de acord cu un stil de viaţă ce contravine voii lui Dumnezeu. Nu, ea ştie că păcatul are consecinţe, dar mai ştie şi că SIDA nu este voia lui Dumnezeu pentru lumea noastră. Ea vede în această boală o mare provocare pentru noi, creştinii – provocarea de a ne demonstra mila şi dragostea. Isus nu l-a întrebat nici pe cel olog, nici pe cel orb dacă sunt vinovaţi de boala lor. Ci Isus a venit să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Şi cine este astăzi, în lumea noastră, mai pierdut decât un bolnav de SIDA?
- Sonja, ce credeţi că l-a determinat pe Ştefan să o ia pe calea cea rea?
- Tatăl lui Ştefan a fost director de bancă şi muncea foarte mult. Ştefan a fost un copil foarte sensibil şi cred că reacţiona foarte puternic la tensiunile de acasă, mai ales la cele dintre părinţii lui. Încă de mic copil s-a simţit, aşadar, neocrotit. La vârsta adolescenţei acest sentiment a ajuns să se exprime prin consumul de haşiş, iar mai târziu prin relaţiile homosexuale. Odată chiar a fugit de acasă, nemaireuşind să se acomodeze cu situaţia din familia lui.
- Mai târziu a făcut o cură de dezintoxicare pentru droguri. Ce l-a determinat să ia această hotărâre?
- Consuma cantităţi tot mai mari de droguri, iar în cele din urmă a ajuns chiar şi la injecţii cu heroină. Având o constituţie fizică mai fragilă, a slăbit foarte mult şi a devenit foarte sensibil la infecţii. Pur şi simplu nu mai făcea faţă fizic. Părinţii prietenei lui i-au propus un tratament sub supraveghere medicală.
- Acolo, pe patul de spital, şi-a dat seama că fie va muri printr-o supradoză de droguri, fie va sfârşi într-o clinică de psihiatrie. Ştia că nu are niciun viitor dacă ia droguri, dar nu se putea schimba singur. Mai încercase odată o cură de dezintoxicare, după care recăzuse însă din nou în patima drogurilor. În spitalul în care se afla acum era o asistentă care iradia ceva aparte, ceva care îl fascina. Era creştină şi i-a vorbit despre Isus. Pentru prima dată în viaţa lui, Ştefan a auzit despre existenţa lui Isus, despre dragostea lui Dumnezeu pentru el şi despre faptul că Isus îl putea transforma. Ce l-a mişcat însă cel mai mult a fost iradierea senină a acelei asistente. Nu putea înţelege ce anume avea ea, iar lui îi lipsea cu totul. La propunerea ei, Ştefan s-a hotărât să se supună unei terapii creştine la centru de reabilitare Best Hope din Herisau (Elveţia).
- Tratamentul urmat a dat rezultate?
- Da, a fost o reuşită deplină. În acel centru creştin se pune un mare accent pe consilierea spirituală. Astfel că s-a acordat atenţie deosebită atât relaţiei dintre Ştefan şi părinţii săi, cât şi practicilor lui homosexuale. La început, Ştefan nu s-a destăinuit nimănui, având sentimentul că aceasta este problema lui, care nu-L priveşte în niciun caz pe Dumnezeu. Dar în cele din urmă, el I-a predat lui Isus şi acest domeniu al vieţii sale, s-a pocăit de sentimentele din inima lui şi Dumnezeu a lucrat o adevărată minune în viaţa lui, începând să-i vindece inima rănită şi zdrobită.
- Cât timp a durat tratamentul urmat?
- Cred că a stat acolo cel puţin doi ani.
- După aceşti doi ani Ştefan era curat, eliberat de patima drogurilor. Şi-a găsit un loc de muncă, a putut să muncească asemenea unui om normal?
- Avea o pregătire în domeniul economic şi a reuşit să-şi găsească o slujbă corespunzătoare în Herisau.
- Când a aflat să este infectat cu HIV?
- La scurt timp după ce a început tratamentul, deci pe la începutul lui 1982. S-a îmbolnăvit foarte rău, a făcut febră mare. I s-au mărit ganglionii, a pierdut în greutate şi a trebuit să se interneze în spital. Atunci a apărut prima bănuială legată de SIDA. La vremea aceea nu exista încă un test SIDA, ulterior însă, din probele de sânge păstrate, s-a putut constata că el era deja HIV-pozitiv.
- Când a izbucnit boala?
- Această primă simptomalogie a trecu aproape de la sine: febra a cedat încet-încet, adenopatia s-a retras şi el a început să revină la greutatea normală. Timp de nouă ani nu a mai avut absolut niciun fel de probleme din cauza bolii.
- A putut să ducă o viaţă normală, a păstrat secretul asupra faptului că era HIV-pozitiv?
- De la acest prim loc de muncă a vrut să se angajeze la o bancă, în 1987 sau la sfârşitul lui 1986. A fost acceptat pe post şi a trebuit să se prezinte la un consult medical. Deoarece medicul a vrut să-i facă şi nişte analize, Ştefan i-a spus imediat că este HIV-pozitiv pentru ca medicul să-şi poată lua măsurile de protecţie. Întrucât cei de la asigurările sociale nu au vrut să-şi asume riscul pe care îl implica boala, Ştefan nu a mai fost acceptat pe post. O perioadă de timp a rămas fără muncă.
- Este corect din punct de vedere legal ca cei care sunt HIV-pozitivi să nu fie angajaţi?
- Astăzi nu mai este îngăduit un asemenea lucru. Nu ştiu cât de clare au fost reglementările legale în acea perioadă.
- Cum şi-a găsit un alt loc de muncă?
- I s-a oferit un post de bibliotecar la misiunea Heli. Această misiune pune la dispoziţia misionarilor, e echipelor medicale sau a organizaţiilor caritabile elicoptere, mai ales pentru deplasări în Africa. Biroul central al misiunii se află în Elveţia, iar Ştefan locuia în apropiere.
- Şi acolo aţi lucrat şi dumneavoastră?
- Da, lucram acolo ca secretară.
- Şi cum a fost – ştiau toţi că Ştefan era HIV-pozitiv sau a vrut să nu se afle? V-a fost teamă?
- Ştefan a vrut ca cei din birou să ştie de boala lui – toţi ne aflam în aceeaşi încăpere. Eram patru colegi. Şeful nostru ne-a adus la cunoştinţă problema lui Ştefan înainte ca el să se prezinte la lucru. Nu, nu ne-a fost teamă, pentru că ştiam că nu există pericolul să ne infectăm prin simplul fapt că eram colegi la locul de muncă.
- Prin folosirea în comun a ceştilor şi a tacâmurilor nu se poate lua boala?
- Nu cred că am băut din cana nespălată a lui Ştefan, dar nu, boala nu se ia prin folosirea în comun a vaselor. Cred însă că fiecare îşi avea cana lui. Prin simpla convieţuire împreună nu se poate întâmpla nimic.
- Când l-aţi cunoscut pe Ştefan, ce v-a plăcut cel mai mult la el?
- Da... l-am găsit prezentabil. Era înalt, ceva peste 1,80 m, blond, avea mustaţă şi ochi albaştri, foarte frumoşi. Avea o înfăţişare prietenoasă, probabil chiar o anumită charismă faţă de oameni, o amabilitate care m-a atras din primul moment. Persoana lui întreagă iradia ocrotire, mă simţeam bine în prezenţa lui, ca om, ca femeie. Avea şi un umor sănătos care adeseori ne-a adus zâmbetul pe buze. Râsul lui era contagios şi deosebit de melodios.
- Ce s-a întâmplat mai departe?
- M-a întrebat dacă vreau să mă căsătoresc cu el, lăsându-mă însă imediat să înţeleg că nu va fi nicio problemă dacă îl voi refuza. Deoarece ştiam, teoretic, ce înseamnă SIDA, am vrut să fiu cât se poate de sigură că îmi este îngăduit să fac acest pas. Mi-am dat demisia şi m-am înscris la o şcoală biblică în America, pentru că nu am vrut ca inima mea să acopere glasul raţiunii. Dar după şase luni îmi era clar: doream să mă căsătoresc cu el. Trebuie să recunosc, aveam şi eu temerile mele.
- Cum au reacţionat părinţii dumneavoastră?
- Au fost foarte speriaţi. Au avut însă încredere în mine că voi lua decizia corectă; iar după ce m-am decis, au trecut cu totul de partea mea. În august 1989, Ştefan şi cu mine ne-am căsătorit.
- Cum a fost după nuntă? Aţi putut avea o relaţie maritală normală?
- Da, am putut, dar cu mare atenţie şi protecţie strictă. Am trăit doi ani frumoşi împreună, am călătorit foarte mult – au fost ani minunaţi.
- Şi după aceşti doi ani?
- În mai 1991 s-a declanşat SIDA şi Ştefan a început să se simtă foarte rău.
- Deseori când stăteam noaptea lângă el aveam sentimentul că Dumnezeu îl va vindeca. Şi chiar dacă Dumnezeu nu l-a vindecat în exterior, cred totuşi că El a lucrat mult la omul lui lăuntric. Ştefan era mulţumit, nu s-a plâns, a acceptat totul pe deplin. Bineînţeles că uneori împrejurările nu aveau cum să-i producă fericire. Dar era mulţumitor pentru tot ce se făcea cu el şi pentru el.
- Cred că în perioada aceea a avut o experienţă profundă cu Dumnezeu, chiar dacă nu prea putea vorbi despre aceasta. Observam însă că ştia unde va merge după ce va muri şi se bucura în această privinţă. Trăia într-o mare şi fericită aşteptare – să-L vadă pe Isus şi să fie cu El. Odată s-a trezit noaptea şi mi-a povestit că L-a visat pe Isus luându-l în braţe şi aruncându-l într-un lac unde s-au stropit unul pe celălalt. Se bucura atât de mult la gândul fericirii din ceruri.
- Ce i-a dat această siguranţă?
- Îşi predase viaţa lui Dumnezeu şi Îl rugase să-i ierte păcatele. Când facem aceasta, devenim copiii lui Dumnezeu, El ne promite lucrul acesta în Biblie (Ioan 1:12). Şi dacă suntem copiii Lui, ştim că vom ajunge la El după ce murim, că există un loc pregătit pentru noi. Credinţa aceasta era adânc înrădăcinată în inima lui Ştefan.
- Sonja, cât de grele au fost ultimele şase luni când l-aţi îngrijit? Aţi avut şi obligaţii la locul de muncă.
- Da, şi după ce s-a exprimat boala nu am mai lucrat decât jumătate de normă, care în final s-a redus la două ore. Însă aceasta a fost posibil numai pentru că am fost ajutată de colaboratori ai centrului de reabilitare Best Hope şi de prieteni.
Apoi, spre sfârşit, ca un ajutor suplimentar şi bine-venit, s-au mutat la noi părinţii mei ca să ne ajute cu ce puteau – aceasta în ultimele patru săptămâni ale lui Ştefan. Mama gătea, tata îşi împărţea cu mine veghea din timpul nopţii. Eu eram lângă Ştefan în prima jumătate a nopţii, până la ora trei-patru, când mă schimba tatăl meu, ca eu să mai prind patru-cinci ore de somn.
Cred că fără ajutorul lor nu m-aş fi descurcat. În ultimele zece zile ale lui Ştefan ne-a ajutat şi o prietenă să-l îngrijim. Căci dorinţa lui Ştefan a fost să moară acasă şi mă bucur că am putut să-i îndeplinim această dorinţă. Însă fără tot acest ajutor în ultimele patru-cinci săptămâni ar fi fost imposibil ca Ştefan să rămână acasă. A fost posibil numai pentru că mi-au sărit în ajutor părinţii şi prietenii.
- În perioada aceea, când părinţii dumneavoastră v-au văzut suferind, nu v-a reproşat niciunul dintre ei că v-aţi căsătorit cu Ştefan?
- Nu, nu au făcut-o niciodată. Şi-au ţinut promisiunea de a fi cu totul de partea mea. Au fost lângă mine, cu tot ajutorul pe care mi l-au putut da şi nu mi-au reproşat niciodată nimic, nici nu mi-au spus: „Dacă te-ai fi hotărât altfel”.
- Aţi fost de faţă când a murit Ştefan?
- Ziua dinaintea morţii lui a fost o zi deosebită. În mod normal mă duceam în fiecare zi la birou, dar în ziua aceea am rămas acasă, deoarece infirmierul care îl spăla de obicei pe Ştefan nu a putut veni. Chiar şi masa de prânz am servit-o la patul lui. Seara au mai venit la noi nişte prieteni, cu care în trecut ne întâlneam săptămânal pentru rugăciune, şi s-au rugat cu noi.
S-a mai întâmplat ceva deosebit în ziua aceea. De obicei îi citeam lui Ştefan în fiecare zi câte un pasaj din Biblie, dar pe măsură ce l-au părăsit puterile mă putea urmări tot mai puţin. În cele din urmă am ajuns să-i citesc doar câteva versete. Ne şi rugam împreună în fiecare seară, adeseori Psalmul 23. Spre sfârşit, Ştefan nu a mai avut putere să se roage şi asculta doar rugăciunea mea. În această ultimă zi înainte de moartea lui, i-am citit dintr-o carte cu multe versete biblice care se refereau la moarte, ceruri, mângâiere şi îmbărbătare. Şi mereu, după câteva versete, mă gândeam că poate ar fi bine să mă opresc să nu-l obosesc prea tare, dar el mă îndemna să continui, astfel că, în cele din urmă, am ajuns să-i citesc toată cartea, în jur de 40 – 50 de versete.
Am stat lângă el până la miezul nopţii, când a venit prietena care mă ajuta să-l îngrijesc. Pe la ora cinci şi jumătate dimineaţa m-a trezit şi mi-a spus că Ştefan respiră din nou foarte greu şi precipitat. M-am dus la el şi atunci m-a prins cu mâna stângă – mâna de care se putea folosi – m-a tras la pieptul lui şi m-a sărutat. Am rămas surprinsă şi m-am bucurat în acelaşi timp, pentru că de multă vreme nu mai fusese în stare să-şi exprime sentimentele faţă de mine. M-am învelit în pătura mea, m-am aşezat lângă el şi i-am luat mâna în mâna mea.
După un timp i-am aranjat picioarele şi l-am acoperit astfel încât să se simtă cât mai confortabil. Mi-am aplecat pentru câteva momente capul pe perna lui, pur şi simplu ca să-l simt aproape de mine. Stând apoi lângă el, cu mâna lui în mâna mea, am observat la un moment dat că respiraţia i se precipită de parcă nu ar mai primi aer. Ştiam: venise momentul despărţirii. M-am auzit rostind cu voce tare: „Doamne, ia-l, ia-l, Doamne!”. Îmi simţeam faţa brăzdată de lacrimi fierbinţi.
În clipa următoare, prietena mea a intrat în cameră – nu i-am auzit decât vocea: „De-acum el nu mai simte nimic”. N-am îndrăznit să mă uit la el, faţa lui îmi devenise brusc atât de străină. După câteva momente de linişte, mi-am întors privirea spre el – faţa lui Ştefan îmi era din nou cunoscută, însă mi-am dat imediat seama că el nu mai era acolo.
Brusc m-am simţit mai singură ca niciodată. Această singurătate m-a doborât aproape la pământ. Nu am reuşit să rostesc decât: „Doamne, ajută-mă, ajută-mă Te rog acum. Am atâta nevoie de ajutorul Tău. Ajută-mă, Te rog, sunt atât de singură”. Pentru un timp am continuat să ţin mâna lui Ştefan în mâna mea şi să-I cer ajutor lui Dumnezeu.
Pe neaşteptate m-am auzit mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru omul minunat cu care îngăduise să fiu căsătorită timp de cinci ani, cu care trăisem atâtea clipe frumoase, cu care viaţa şi căsnicia noastră fuseseră atât de preţioase.
Apoi m-am adresat cu câteva cuvinte lui Ştefan: „Acum nu mai ai nevoie de aceşti ochi pentru că poţi vedea mult mai bine”. I-am atins mâinile – mâinile pe care le avea acum erau din nou pline de putere, la fel picioarele, care ajunseseră atât de slăbite, încât nu şi le mai putuse mişca singur. „Ştefan, acum ai picioare puternice”, am murmurat eu. Am vrut să-l iau în braţe, dar în acelaşi timp eram conştientă de un lucru. Nu mai trebuia să fac aceasta, acum Tatăl îl lua în braţe şi îl strângea cu putere la piept. Aveam această imagine înaintea ochilor – Dumnezeu venise, îl luase în braţe, luându-l cu El. Ştiam: acum era ACASĂ, unde îşi putea îndeplini în sfârşit scopul pentru care îl crease Dumnezeu. Imaginea nu se materializase înaintea mea, dar o puteam percepe cu fiinţa mea lăuntrică.
- Sonja, am putea spune că ne-aţi îngăduit să privim împreună cu dumneavoastră dincolo de înalturi, dar încă trăim aici, pe pământ. Cum este viaţa dumneavoastră acum, după moartea lui Ştefan? Reuşiţi să vă integraţi din nou în societate? Sunteţi acceptată de cei din jur sau există teama că aţi putea fi şi dumneavoastră infectată?
- Nu, eu nu sunt infectată. La trei luni după moartea lui Ştefan mi-am făcut şi eu testul SIDA – nu sunt HIV-pozitivă. Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta.
Pentru că, îngrijindu-l pe Ştefan, am avut, de exemplu, o dată mâinile pline de urină – lucru ce ar fi trebuit evitat. Dar se întâmplase pur şi simplu, şi în momentul acela nu am putut decât să mă rog: „Doamne, Tu vezi, nu este vina mea. Păzeşte-mă Tu să nu mă infectez”. Şi El a făcut-o.
- Cum vă simţiţi în prezent? S-au cicatrizat rănile după moartea lui Ştefan sau continuaţi să-l plângeţi?
- Durerea mea a început încă înainte de moartea lui Ştefan şi a durat aproximativ un an după aceea. Nu a fost întotdeauna la fel de mare şi spre sfârşitul primului an după moartea lui a început să scadă în intensitate. Şi acum sunt uneori copleşită de amintiri care mă învăluie în tristeţe. Ultima dată s-a întâmplat acum o săptămână: am început să plâng pe neaşteptate – îmi lipsea Ştefan. Ştefan care mă cunoştea, pe care îl cunoşteam, Ştefan care mă înţelegea. Asemenea momente vin întotdeauna pe neaşteptate, însă în ultimul timp sunt tot mai rare. De aceea am sentimentul că Dumnezeu a vindecat deja o mare parte din inima mea. Multe din amintirile care îmi reveneau mereu le-am adus înaintea lui Dumnezeu. I-am mărturisit lui Dumnezeu când am fost furioasă pe El sau pe alţi oameni sau pe Ştefan şi Dumnezeu m-a ajutat.
La opt luni după moartea lui Ştefan mi s-a întâmplat ceva deosebit: mi-am dat seama că trebuie cu adevărat să-i dau drumul lui Ştefan. Renunţasem şi înainte la el, dar trebuia s-o fac din nou. Pentru că uneori îmi trecea prin gând: „Ar mai fi putut face şi asta, şi cutare lucru. De ce nu mi-a lăsat mai mult din el?”. Gândurile acestea le-am adus înaintea lui Dumnezeu şi apoi am spus: „Ştefan, vreau să ştii că ai făcut totul bine, mi-ai fost un soţ bun. Şi ai fost bun cu mine şi pe patul de suferinţă, şi în clipa morţii”. După ce am rostit aceste cuvinte am simţit aceeaşi singurătate ca în momentele imediat după moartea lui, însă totul a durat doar câteva clipe. Ştiam ce se întâmplase. Dumnezeu era prezent şi-mi primea gândurile, făcând pace între mine şi Ştefan.
- Cum vedeţi această perioadă din viaţa dumneavoastră, căsnicia cu Ştefan? Consideraţi că a fost un timp pierdut?
- Nu, pentru mine acel timp este foarte preţios. Observ că personalitatea mea, caracterul meu s-au schimbat foarte mult. Am devenit mai miloasă şi am mai multă înţelegere faţă de alţii şi faţă de situaţiile grele. Cred că inima mea a devenit mai maleabilă. Şi sunt mulţumitoare pentru aceasta. Pentru mine este important să fiu transformată de Dumnezeu, astfel ca El să mă poată folosi şi să poată face ceva bun din viaţa mea.
- Sonja, ce sfat i-aţi da unei tinere fete care v-ar întreba dacă să se căsătorească sau nu cu un HIV-pozitiv?
- Aş sfătui-o să se gândească foarte bine înainte de a intra într-o relaţie sau de a se căsători cu cineva care este HIV-pozitiv. Consecinţele unui asemenea pas trebuie cunoscute şi înţelese foarte bine, şi cu mintea limpede – nu aş sfătui pe nimeni să facă acest pas, pentru că nu i-aş dori nimănui să treacă prin ceea ce am trecut eu. Şi totuşi, aş putea înţelege un asemenea pas şi nu l-aş condamna niciodată. Eu nu am greşit când am făcut pasul, ştiu asta, însă calea pe care am mers a fost neobişnuită.
- Aveţi un ultim îndemn pentru noi?
- Noi, creştinii, trebuie să-i iubim pe cei care păcătuiesc, chiar dacă nu suntem de acord cu păcatul. În zilele noastre este o nevoie acută de rugăciune, de asistenţă practică şi de dragoste din partea noastră faţă de cei bolnavi şi în folosul lor.
Preluat din Contra Curentului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu