Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate
Scott se luptase cu homosexualitatea ani de zile, cerându-I lui Dumnezeu să-i ia acele sentimente. Era un tânăr creştin sensibil, care îşi mărturisea în mod deschis credinţa. Ştia ce simţea biserica despre homosexualitate; de aceea nu a împărtăşit nimănui natura luptei lui. Cuvinte neomenoase despre „acei poponari şi pederaşti” l-au împins doar să se ascundă şi mai mult.
Când luptele lui au devenit cunoscute, conducerea bisericii lui Scott a fost foarte dură cu el, fără să facă niciun efort pentru restaurare. Membri din biserică au venit la noi plini de mâhnire şi şocaţi, din cauza insensibilităţii cu care a fost tratat Scott. Fiul nostru trebuie să fi fost distrus de această experienţă. Chiar dacă l-a zguduit, nu i-a clătinat credinţa. Viaţa lui de creştin dura de mulţi ani, din fragedă copilărie, până la colegiu şi şcoala biblică. Puterea lui Dumnezeu în viaţa copilului Său era foarte evidentă.
Dar am simţit o anumită amărăciune din cauza faptului că atunci când aveam mai multă nevoie de familia bisericii noastre, au existat fisuri ale relaţiei din cauza unor decizii ale conducerii. Când i-am împărtăşit sentimentele mele lui Scott, a spus: „Mamă, nu fi supărată. Mi-e milă doar de ei, pentru că aici se află ei ca şi creştini. Dar i-am iertat şi merg înainte.” În acel schimb de replici, Scott m-a învăţat despre iertare. Dacă el îi iertase pe cei care l-au rănit, cu siguranţă şi eu trebuia să o fac.
Odată ce am ştiut că Scott avea SIDA, toate îngrijorările noastre despre sexualitatea lui au devenit secundare. Le-am dat lui Dumnezeu şi am lăsat totul în seama Lui. În acea clipă, am câştigat o nouă libertate. Eram liberă să iubesc, lăsând judecata lui Dumnezeu. Am înţeles că s-ar putea să nu-l mai avem mult timp, aşa că fiecare moment este preţios.
Scott si-a revenit din prima lui infecţie acută, doar pentru a se îmbolnăvi câteva săptămâni mai târziu. De data aceasta, deşi nouă specialişti lucrau cu Scott, tot nu ştiau ce anume făcea ca temperatura lui să fie de mai mult de 40,5 grade. A fost una din cele mai grele săptămâni din viaţa mea. Temperatura lui Scott scădea cu jumătate de grad şi apărea un licăr de speranţă. Apoi urca din nou, şi criza ne stătea din nou în faţă. Zile întregi, a fost total incoerent.
Stăteam pe un scaun în colţ şi mă uitam la Scott cum zăcea pe un pat de spital. Ar putea să moară, m-am gândit. Viaţa s-a schimbat pentru totdeauna. Realitatea acestui fapt m-a lovit cu o asemenea forţă încât am strigat: „Dumnezeule, este prea greu pentru mine! Nu pot face asta, nu-l pot privi pe fiul meu murind.”
Deodată, cum stăteam acolo în lacrimi, pacea lui Dumnezeu a venit peste mine, când Duhul Lui a personalizat unul din versetele din Biblie pe care li-l făcusem cunoscut lui Scott şi surorilor lui, cu ani în urmă: Ştiu că este prea greu pentru tine, Mignon, dar puterea Mea este făcută desăvârşită în slăbiciunea ta (2 Cor. 12:9). Apoi am auzit altceva, la fel de clar ca şi cum Dumnezeu ar fi spus în persoană: Mignon, este o lume acolo care are nevoie să ştie despre dragostea Mea. Vreau ca tu să mergi şi să-i iubeşti.
Ştiam în inima mea că lumea la care Se referea erau pacienţii din celelalte 15 saloane, niciunul dintre ei neavând familie care să îi susţină. După ce m-am rugat pentru înţelepciune, m-am ridicat şi m-am dus în salonul de partea cealaltă a holului, unde stătuse Scott în timpul primei lui şederi în spital. Jerry, pacientul din acel salon, era foarte bolnav. După ce am vorbit un timp, am spus: „Jerry, pot să văd că este un loc foarte singuratic, şi că SIDA este o boală solitară. Te simţi vreodată singur?”
„Uneori,” a zis el. „Uneori mi se pare că nu mă iubeşte nimeni.”
„Ei bine,” am spus eu, „vroiam doar să-ţi spun că Dumnezeu te iubeşte şi că eşti preţios pentru El”. Apoi i-am împărtăşit despre cât de grea era această experienţă pentru mine, ca mamă, şi că singurul mod în care puteam trece prin aceasta era faptul că ştiam că lui Dumnezeu Îi păsa de mine şi că ochiul Lui atent era asupra mea şi a lui Scott.
„Cum poţi şti cu adevărat aceasta?” a întrebat Jerry.
I-am spus despre trecutul meu, despre faptul că am crescut într-un cămin creştin şi că am mers la şcoala duminicală când eram copil, şi că eu credeam în Dumnezeu din toată inima mea.
„Vreau să cred asta”, a răspuns el. „Am mers şi eu la şcoala duminicală, când eram copil. Părinţii mei m-au trimis. Dar de atunci, m-am lăsat dus de curent.”
Conversaţia a fost foarte relaxată după aceasta; deloc forţată, ceea ce era uimitor, pentru că nu aveam pregătire despre cum să fac asta. Dar cred că adevărata realizare a avut loc când l-am întrebat pe Jerry dacă era ceva ce aş fi putut face pentru el, care ar fi făcut să fie o zi mai bună pentru el. „Da,” a spus. „Vrei să mă freci pe spate?”
„Bine,” am zis, nu prea sigură cum să procedez. Dar mi-am pus loţiune pe mâini şi el s-a întors într-o parte, şi i-am frecat spatele cât de bine am ştiut. Când am fost gata să plec, a vrut să mai stau.
M-am întors în salonul lui Scott, convinsă nu numai că ar trebui să fac ce păruse imposibil, dar că puteam să o fac, cu ajutorul lui Dumnezeu. Când am părăsit Spitalul Century City, vizitasem fiecare pacient de la etaj. Şi toţi oamenii implicaţi acolo, inclusiv personalul, începuseră să-mi spună „Mamă”. Ştiam că Scott fusese tratat nedrept, chiar nemilos, uneori, şi vroiam să-i ajut pe acei oameni să vadă că dragostea lui Dumnezeu există în această lume pentru ei.
Aş vrea ca atunci când Scott era bolnav, să fi ştiut ce ştiu acum despre ajutorarea oamenilor pentru a se pregăti de moarte. Obişnuia să se retragă undeva singur şi să devină foarte tăcut, uneori ore în şir. „Mamă,” întreba el, „de ce am făcut lucrurile pe care le-am făcut?”
Nu ştiu de câte ori m-a întrebat aceasta, sau de câte ori am răspuns: „Nu ştiu, Scott”. Absorbirea lui în trecut îmi rupea inima, dar nu numai din cauza neputinţei pe care o simţea. Eram supărată pe trecut pentru că ne fura şi prezentul, clipă de clipă, zi de zi. Dacă ar fi s-o iau de la început, aş încerca să-l ajut să vorbească despre aceasta. Aş face să fie implicat într-un grup de sprijin. Dar noi eram singuri; am făcu cel mai bun lucru pe care l-am putut face.
De asemenea, l-aş lăsa să-mi vadă mai mult lacrimile. Simţeam că trebuie să fiu tare pentru el şi îmi ascundeam lacrimile. Acasă mergea prin cameră ca un om bătrân, fără putere, şi eu mă duceam sus şi plângeam. Dar nu mă duceam niciodată jos până ce nu aveam ochii uscaţi; nu vroiam să se simtă vinovat pentru că ne provoca atât de multă tristeţe.
Poate că ar fi ajutat să recunosc simplu: „Da, suntem trişti, Scott – trişti pentru noi şi trişti pentru tine. În orice caz, te iertăm, pentru că te iubim, şi nimic din ce ai făcut sau ai putea face în viitor nu ar putea schimba asta.”
În timp ce boala lui Scott progresa, tristeţea lui pentru că avea să moară tânăr s-a schimbat în nelinişte în legătură cu moartea însăşi. Cu aproximativ şase săptămâni înainte de a muri, a mărturisit: „Mamă, mi-e teamă”. Când am discutat, am înţeles că cele mai importante întrebări ale lui Scott nu mai erau de ordin fizic sau intelectual, ci emoţional şi spiritual. Avea nevoie – noi toţi aveam nevoie – de sprijin spiritual.
Chiar în ziua următoare, printr-un aranjament al personalului spitalului, judecătorul de curte superioară pensionar, Howard Patrick, l-a vizitat pe Scott pentru prima dată. Judecătorul Patrick a venit să citească şi să se roage cu Scott în fiecare zi, cât a mai avut Scott de trăit. Scott era foarte mângâiat de aceasta şi deseori adormea în timp ce asculta o scriere devoţională sau o rugăciune făcută de acest om minunat, care de atunci i s-a alăturat lui Scott în cer. Când a murit, Scott era pregătit, şi nu-i mai era teamă.
Sfârşitul a venit pe 19 septembrie 1989, la douăsprezece şi jumătate noaptea. Eram singură cu el în camera lui de spital, tatăl şi surorile lui dormeau în saloanele învecinate. Deşi nu putea răspunde, am spus blând: „Scott, dacă nu te simţi iertat pentru ceva, de tatăl tău, de mine sau de Isus Hristos, să ştii că eşti. Cere această iertare, şi du-te.”
Scott a murit 20 de minute mai târziu. Dintr-odată, în timp ce stăteam lângă el, a răsuflat şi apoi a fost liniştit. Apoi a mai răsuflat odată, s-a auzit o uşoară bolboroseală în gâtul lui, şi s-a dus.
„Dragul meu, dragul meu fiu,” i-am şoptit eu, „îmi vei lipsi mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată. M-ai învăţat cum să râd şi cum să găsesc veselie în viaţă. M-ai învăţat cum să fiu curajoasă şi tare şi cum să cer biruinţă în faţa înfrângerii. M-ai învăţat despre durere şi suferinţă. Tatăl tău şi cu mine vom merge mai departe, şi Dumnezeu va fi puterea noastră.”
Înainte ca homosexualitatea şi SIDA să vină în casa noastră prin Scott, poate că aş fi clasificat familia noastră ca pe nişte „învingători”, în comparaţie cu cei ale căror stiluri de viaţă mai puţin virtuoase demonstrau că erau „învinşi”. Acum sunt convinsă că suntem doar călători în procesul descoperirii a cine suntem noi, ce este viaţa, cine este Dumnezeu şi cum lucrează El în lumea noastră astăzi.
Într-o zi deosebit de dificilă când Scott era încă în viaţă, mă simţeam supărată şi părăsită. Mergeam prin casă, uitându-mă în sus către cer, plângând cu suspine: „Isuse, ajută-ne cumva. Ajută această familie.”
În timp ce mă rugam, o pace a venit treptat peste mine. Sunt convinsă că Isus Însuşi S-a ocupat de inima mea. Nu am auzit un glas şi nu am văzut o lumină strălucitoare. Clopotele nu au sunat. Dar în inima mea am ştiut ceva, într-un fel în care nu ştiusem niciodată înainte de acea clipă: Dumnezeu deţinea controlul, şi El va fi puterea mea.
Mignon şi soţul ei, Bob, sunt directori ai Support for the Journey [Sprijin pentru Călătorie] (PO Box 1794, Oak Harbor, WA 98277), o misiune pentru cei care trăiesc cu HIV / SIDA.
Preluat din Contra Curentului
Scott se luptase cu homosexualitatea ani de zile, cerându-I lui Dumnezeu să-i ia acele sentimente. Era un tânăr creştin sensibil, care îşi mărturisea în mod deschis credinţa. Ştia ce simţea biserica despre homosexualitate; de aceea nu a împărtăşit nimănui natura luptei lui. Cuvinte neomenoase despre „acei poponari şi pederaşti” l-au împins doar să se ascundă şi mai mult.
Când luptele lui au devenit cunoscute, conducerea bisericii lui Scott a fost foarte dură cu el, fără să facă niciun efort pentru restaurare. Membri din biserică au venit la noi plini de mâhnire şi şocaţi, din cauza insensibilităţii cu care a fost tratat Scott. Fiul nostru trebuie să fi fost distrus de această experienţă. Chiar dacă l-a zguduit, nu i-a clătinat credinţa. Viaţa lui de creştin dura de mulţi ani, din fragedă copilărie, până la colegiu şi şcoala biblică. Puterea lui Dumnezeu în viaţa copilului Său era foarte evidentă.
Dar am simţit o anumită amărăciune din cauza faptului că atunci când aveam mai multă nevoie de familia bisericii noastre, au existat fisuri ale relaţiei din cauza unor decizii ale conducerii. Când i-am împărtăşit sentimentele mele lui Scott, a spus: „Mamă, nu fi supărată. Mi-e milă doar de ei, pentru că aici se află ei ca şi creştini. Dar i-am iertat şi merg înainte.” În acel schimb de replici, Scott m-a învăţat despre iertare. Dacă el îi iertase pe cei care l-au rănit, cu siguranţă şi eu trebuia să o fac.
Odată ce am ştiut că Scott avea SIDA, toate îngrijorările noastre despre sexualitatea lui au devenit secundare. Le-am dat lui Dumnezeu şi am lăsat totul în seama Lui. În acea clipă, am câştigat o nouă libertate. Eram liberă să iubesc, lăsând judecata lui Dumnezeu. Am înţeles că s-ar putea să nu-l mai avem mult timp, aşa că fiecare moment este preţios.
Scott si-a revenit din prima lui infecţie acută, doar pentru a se îmbolnăvi câteva săptămâni mai târziu. De data aceasta, deşi nouă specialişti lucrau cu Scott, tot nu ştiau ce anume făcea ca temperatura lui să fie de mai mult de 40,5 grade. A fost una din cele mai grele săptămâni din viaţa mea. Temperatura lui Scott scădea cu jumătate de grad şi apărea un licăr de speranţă. Apoi urca din nou, şi criza ne stătea din nou în faţă. Zile întregi, a fost total incoerent.
Stăteam pe un scaun în colţ şi mă uitam la Scott cum zăcea pe un pat de spital. Ar putea să moară, m-am gândit. Viaţa s-a schimbat pentru totdeauna. Realitatea acestui fapt m-a lovit cu o asemenea forţă încât am strigat: „Dumnezeule, este prea greu pentru mine! Nu pot face asta, nu-l pot privi pe fiul meu murind.”
Deodată, cum stăteam acolo în lacrimi, pacea lui Dumnezeu a venit peste mine, când Duhul Lui a personalizat unul din versetele din Biblie pe care li-l făcusem cunoscut lui Scott şi surorilor lui, cu ani în urmă: Ştiu că este prea greu pentru tine, Mignon, dar puterea Mea este făcută desăvârşită în slăbiciunea ta (2 Cor. 12:9). Apoi am auzit altceva, la fel de clar ca şi cum Dumnezeu ar fi spus în persoană: Mignon, este o lume acolo care are nevoie să ştie despre dragostea Mea. Vreau ca tu să mergi şi să-i iubeşti.
Ştiam în inima mea că lumea la care Se referea erau pacienţii din celelalte 15 saloane, niciunul dintre ei neavând familie care să îi susţină. După ce m-am rugat pentru înţelepciune, m-am ridicat şi m-am dus în salonul de partea cealaltă a holului, unde stătuse Scott în timpul primei lui şederi în spital. Jerry, pacientul din acel salon, era foarte bolnav. După ce am vorbit un timp, am spus: „Jerry, pot să văd că este un loc foarte singuratic, şi că SIDA este o boală solitară. Te simţi vreodată singur?”
„Uneori,” a zis el. „Uneori mi se pare că nu mă iubeşte nimeni.”
„Ei bine,” am spus eu, „vroiam doar să-ţi spun că Dumnezeu te iubeşte şi că eşti preţios pentru El”. Apoi i-am împărtăşit despre cât de grea era această experienţă pentru mine, ca mamă, şi că singurul mod în care puteam trece prin aceasta era faptul că ştiam că lui Dumnezeu Îi păsa de mine şi că ochiul Lui atent era asupra mea şi a lui Scott.
„Cum poţi şti cu adevărat aceasta?” a întrebat Jerry.
I-am spus despre trecutul meu, despre faptul că am crescut într-un cămin creştin şi că am mers la şcoala duminicală când eram copil, şi că eu credeam în Dumnezeu din toată inima mea.
„Vreau să cred asta”, a răspuns el. „Am mers şi eu la şcoala duminicală, când eram copil. Părinţii mei m-au trimis. Dar de atunci, m-am lăsat dus de curent.”
Conversaţia a fost foarte relaxată după aceasta; deloc forţată, ceea ce era uimitor, pentru că nu aveam pregătire despre cum să fac asta. Dar cred că adevărata realizare a avut loc când l-am întrebat pe Jerry dacă era ceva ce aş fi putut face pentru el, care ar fi făcut să fie o zi mai bună pentru el. „Da,” a spus. „Vrei să mă freci pe spate?”
„Bine,” am zis, nu prea sigură cum să procedez. Dar mi-am pus loţiune pe mâini şi el s-a întors într-o parte, şi i-am frecat spatele cât de bine am ştiut. Când am fost gata să plec, a vrut să mai stau.
M-am întors în salonul lui Scott, convinsă nu numai că ar trebui să fac ce păruse imposibil, dar că puteam să o fac, cu ajutorul lui Dumnezeu. Când am părăsit Spitalul Century City, vizitasem fiecare pacient de la etaj. Şi toţi oamenii implicaţi acolo, inclusiv personalul, începuseră să-mi spună „Mamă”. Ştiam că Scott fusese tratat nedrept, chiar nemilos, uneori, şi vroiam să-i ajut pe acei oameni să vadă că dragostea lui Dumnezeu există în această lume pentru ei.
Aş vrea ca atunci când Scott era bolnav, să fi ştiut ce ştiu acum despre ajutorarea oamenilor pentru a se pregăti de moarte. Obişnuia să se retragă undeva singur şi să devină foarte tăcut, uneori ore în şir. „Mamă,” întreba el, „de ce am făcut lucrurile pe care le-am făcut?”
Nu ştiu de câte ori m-a întrebat aceasta, sau de câte ori am răspuns: „Nu ştiu, Scott”. Absorbirea lui în trecut îmi rupea inima, dar nu numai din cauza neputinţei pe care o simţea. Eram supărată pe trecut pentru că ne fura şi prezentul, clipă de clipă, zi de zi. Dacă ar fi s-o iau de la început, aş încerca să-l ajut să vorbească despre aceasta. Aş face să fie implicat într-un grup de sprijin. Dar noi eram singuri; am făcu cel mai bun lucru pe care l-am putut face.
De asemenea, l-aş lăsa să-mi vadă mai mult lacrimile. Simţeam că trebuie să fiu tare pentru el şi îmi ascundeam lacrimile. Acasă mergea prin cameră ca un om bătrân, fără putere, şi eu mă duceam sus şi plângeam. Dar nu mă duceam niciodată jos până ce nu aveam ochii uscaţi; nu vroiam să se simtă vinovat pentru că ne provoca atât de multă tristeţe.
Poate că ar fi ajutat să recunosc simplu: „Da, suntem trişti, Scott – trişti pentru noi şi trişti pentru tine. În orice caz, te iertăm, pentru că te iubim, şi nimic din ce ai făcut sau ai putea face în viitor nu ar putea schimba asta.”
În timp ce boala lui Scott progresa, tristeţea lui pentru că avea să moară tânăr s-a schimbat în nelinişte în legătură cu moartea însăşi. Cu aproximativ şase săptămâni înainte de a muri, a mărturisit: „Mamă, mi-e teamă”. Când am discutat, am înţeles că cele mai importante întrebări ale lui Scott nu mai erau de ordin fizic sau intelectual, ci emoţional şi spiritual. Avea nevoie – noi toţi aveam nevoie – de sprijin spiritual.
Chiar în ziua următoare, printr-un aranjament al personalului spitalului, judecătorul de curte superioară pensionar, Howard Patrick, l-a vizitat pe Scott pentru prima dată. Judecătorul Patrick a venit să citească şi să se roage cu Scott în fiecare zi, cât a mai avut Scott de trăit. Scott era foarte mângâiat de aceasta şi deseori adormea în timp ce asculta o scriere devoţională sau o rugăciune făcută de acest om minunat, care de atunci i s-a alăturat lui Scott în cer. Când a murit, Scott era pregătit, şi nu-i mai era teamă.
Sfârşitul a venit pe 19 septembrie 1989, la douăsprezece şi jumătate noaptea. Eram singură cu el în camera lui de spital, tatăl şi surorile lui dormeau în saloanele învecinate. Deşi nu putea răspunde, am spus blând: „Scott, dacă nu te simţi iertat pentru ceva, de tatăl tău, de mine sau de Isus Hristos, să ştii că eşti. Cere această iertare, şi du-te.”
Scott a murit 20 de minute mai târziu. Dintr-odată, în timp ce stăteam lângă el, a răsuflat şi apoi a fost liniştit. Apoi a mai răsuflat odată, s-a auzit o uşoară bolboroseală în gâtul lui, şi s-a dus.
„Dragul meu, dragul meu fiu,” i-am şoptit eu, „îmi vei lipsi mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată. M-ai învăţat cum să râd şi cum să găsesc veselie în viaţă. M-ai învăţat cum să fiu curajoasă şi tare şi cum să cer biruinţă în faţa înfrângerii. M-ai învăţat despre durere şi suferinţă. Tatăl tău şi cu mine vom merge mai departe, şi Dumnezeu va fi puterea noastră.”
Înainte ca homosexualitatea şi SIDA să vină în casa noastră prin Scott, poate că aş fi clasificat familia noastră ca pe nişte „învingători”, în comparaţie cu cei ale căror stiluri de viaţă mai puţin virtuoase demonstrau că erau „învinşi”. Acum sunt convinsă că suntem doar călători în procesul descoperirii a cine suntem noi, ce este viaţa, cine este Dumnezeu şi cum lucrează El în lumea noastră astăzi.
Într-o zi deosebit de dificilă când Scott era încă în viaţă, mă simţeam supărată şi părăsită. Mergeam prin casă, uitându-mă în sus către cer, plângând cu suspine: „Isuse, ajută-ne cumva. Ajută această familie.”
În timp ce mă rugam, o pace a venit treptat peste mine. Sunt convinsă că Isus Însuşi S-a ocupat de inima mea. Nu am auzit un glas şi nu am văzut o lumină strălucitoare. Clopotele nu au sunat. Dar în inima mea am ştiut ceva, într-un fel în care nu ştiusem niciodată înainte de acea clipă: Dumnezeu deţinea controlul, şi El va fi puterea mea.
Mignon şi soţul ei, Bob, sunt directori ai Support for the Journey [Sprijin pentru Călătorie] (PO Box 1794, Oak Harbor, WA 98277), o misiune pentru cei care trăiesc cu HIV / SIDA.
Preluat din Contra Curentului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu