Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, împăraţii, conducătorii popoarelor îşi aşază propriul lor chip în tot ţinutul pe care îl stăpânesc. În orice ţară v-aţi duce, în orice instituţie centrală, la orice ambasadă, veţi vedea acolo chipul şefului statului sau al ţării respective. Acesta este un semn al autorităţii lor. În acelaşi fel, când Dumnezeu a creat pământul ca parte a creaţiei Sale, sub autoritatea Sa, El Şi-a aşezat chipul pe pământ, dar nu sub forma unui tablou, ci sub forma unei făpturi vii. Dumnezeu a aşezat omul pe pământ ca să poarte chipul Lui şi să fie pentru tot universul semnul că aici stăpâneşte Dumnezeu.
Dar frumuseţea acestui semn dat de Dumnezeu nu se rezumă la atât: Dumnezeu nu aşază o fiinţă solitară, Dumnezeu aşază o familie: un bărbat şi o femeie uniţi în legământul căsătoriei, în cea mai frumoasă, mai intimă şi mai specială relaţie posibilă, pentru ca împreună să stăpânească pământul. Apoi Dumnezeu le spune: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.” Ştiţi ce înseamnă aceste cuvinte? „Umpleţi pământul cu chipul Meu, ca să fie limpede pentru tot universul că Dumnezeu stăpâneşte peste pământ.” Oriunde este o fiinţă umană, în planul lui Dumnezeu aceasta trebuia să fie semnul că Dumnezeu stăpâneşte, că pământul Îi aparţine lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu a binecuvântat familia cu harul de a avea copii care, la rândul lor, să poarte chipul lui Dumnezeu şi să umple pământul. Care ar fi atmosfera dacă, la tine în casă, prezenţa ta ar anunţa că acolo stăpâneşte Dumnezeu?
În prima familie, Dumnezeu a dat roluri diferite bărbatului şi femeii. Bărbatului i-a dat slujba să fie capul familiei, conducătorul ei, să fie cel care poartă autoritatea spirituală în familie, iar soţiei i-a dat harul să fie coregentă, ajutor potrivit, să stăpânească împreună cu soţul ei. Dumnezeu a creat pământul acesta astfel încât să fie împânzit de făpturi care poartă chipul Lui, în care bărbatul, care este cap, îşi are rolul lui şi lucrarea lui, iar femeia, care este soţie, e ajutor potrivit pentru bărbat şi lucrează împreună cu el pentru ca întregul pământ să cunoască faptul că peste el stăpâneşte Dumnezeu.
Înţelegând acest aspect, trebuie să facem un pas mai departe. Cine nu avea interes ca Dumnezeu să stăpânească peste pământ? Evanghelia după Matei, capitolul 4, ne lămureşte despre cine este vorba. Biblia ne spune că, după ce a fost botezat, Domnul Isus Cristos „a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul”. Una dintre ispitele diavolului a fost următoarea: „Uită-te la toate împărăţiile lumii acesteia! Toate sunt ale mele!” Această afirmaţie a făcut-o diavolul în faţa Domnului Isus Cristos care a venit în lume ca întipărire a Fiinţei lui Dumnezeu. Fiul, care este chipul desăvârşit al Tatălui, a venit să aducă pământul din nou sub stăpânirea lui Dumnezeu. Diavolul însă vine să-i spună: „Închină-te mie! Treci în subordinea mea! Îţi dau pământul ţie dacă accepţi să fii subordonatul meu, dacă nu asculţi de voia lui Dumnezeu!” Scopul diavolului, de la început, a fost să pună stăpânire pe pământ şi pe tot ce este pe el. Dar cum să-şi ducă planul la îndeplinire? Nu-L putea detrona pe Dumnezeu, aşa că s-a dus la cei care purtau semnul autorităţii lui Dumnezeu şi cărora le-a fost dată în stăpânire planeta aceasta. El s-a uitat la familia care purta semnul autorităţii lui Dumnezeu şi s-a întrebat: „Cum pot pune stăpânire pe ei? Cum pot pune stăpânire pe pământ?” Pentru a-şi atinge scopul trebuia să găsească punctul vulnerabil.
În scenariul căderii omului în păcat, Adam şi-a pierdut calitatea de conducător al familiei. Dacă analizăm relatarea acestui eveniment, observăm că personajul care are iniţiativa şi care conduce este Eva. Adam este unul care doar se duce încotro îl duce Eva. Diavolul pătrunde în Eden şi reuşeşte să introducă păcatul în viaţa primilor oameni. El ştie că păcatul pune un zid de despărţire între om şi Dumnezeu. Diavolul mai ştie că în momentul în care omul acceptă păcatul, de fapt acceptă să asculte de el. Odată acceptat păcatul, prima familie intră într-o mare criză. Privitor la acest eveniment, Elisabeth Elliot notează:
Dumnezeu i-a aşezat pe cei doi într-un loc desăvârşit … Ei au renunţat la umanitatea lor şi au folosit libertatea dăruită de Dumnezeu pentru a-L sfida; au decis că nu vor să fie doar simpli oameni, ci dumnezei, arogându-şi cunoaşterea răului şi binelui, o povară prea grea ca să fie purtată de oameni. Refuzând să accepte voia lui Dumnezeu, Eva a respins feminitatea ei. Adam, ascultând de sfatul ei, a abdicat de la responsabilitatea lui masculină faţă de ea. A fost prima dată când s-a produs ceea ce astăzi numim „inversarea rolurilor”. Această neascultare sfidătoare a ruinat tiparul originar şi de atunci lucrurile sunt într-o continuă criză.
S-a deteriorat nu numai relaţia lor cu Dumnezeu, ci şi relaţiile de familie. Apar acuze între Adam şi Eva. „Femeia pe care mi-ai dat-o, ea este de vină.” Apare tensiune între soţi şi crimă între fraţi. Odată deteriorată relaţia cu Dumnezeu, omul nu se mai poate opri din cădere. În istoria omenirii consemnată în cartea Geneza apar treptat poligamia, homosexualitatea, apoi incestul şi toate celelalte urâciuni.
După ce diavolul a reuşit să-l înşele pe om, el nenoroceşte familia pe care a creat-o Dumnezeu, pe care a aşezat-o ca să fie purtătoarea chipului Său, a autorităţii Lui. Familia pe care Dumnezeu a binecuvântat-o să stăpânească pământul este acum ţinta atacurilor celui rău. De atunci şi până astăzi, în fiecare generaţie, diavolul încearcă să nenorocească familia şi să stăpânească planeta aceasta. Una dintre metodele lui este deturnarea scopului lui Dumnezeu cu bărbatul. Diavolul găseşte modalităţi de a le încurca bărbaţilor mintea, de a-i dezbrăca de autoritatea pe care le-a dat-o Dumnezeu şi de a face din ei marionete, caricaturi.
Când am înţeles că îmi trăiesc viaţa nu doar ca să îmi meargă bine mie şi familiei mele, când am înţeles că Dumnezeu ne-a chemat să fim purtătorii chipului Său, să răspândim în lume cunoaşterea Lui şi să readucem pământul sub autoritatea Lui, în acel moment am luat următoarea decizie: Oriunde voi fi, cu oricine voi fi, în orice situaţie m-aş afla, atunci când se va ajunge la momentul potrivit, servitul mesei, sau o ocazie specială, mă voi ruga cu glas tare. Una dintre cele mai grele probe prin care am trecut a avut loc în 1990. Am fost invitat de prim-ministrul Marii Britanii din vremea aceea la un eveniment special şi, într-un cadru foarte ceremonios, mi s-a înmânat Torţa Libertăţii. Erau prezenţi acolo şi câţiva diplomaţi din Europa de Răsărit. A urmat o recepţie găzduită de prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher. Cum se obişnuieşte la asemenea recepţii, prim-ministrul a luat un pahar de şampanie, iar cei care serveau au venit apoi cu tava înspre mine, urmând să ciocnim un pahar de şampanie şi să sărbătorim acel moment special. Când s-a apropiat de mine, în loc să iau paharul de şampanie, am spus: „Doamnă prim-ministru, este o ocazie extraordinară în viaţa mea să vă fi întâlnit personal, să primesc această distincţie şi vă cer permisiunea să mă rog şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu cu glas tare şi să-L binecuvântez pe Dumnezeu.” S-a uitat la mine şi mi-a răspuns: „Te rog din toată inima!” În momentul acela s-a făcut o linişte de mormânt, şi m-am rugat lui Dumnezeu cu voce tare. Erau acolo reprezentanţi ai guvernului şi ai parlamentului britanic, şi când demnitarii care erau în jur au auzit că cer să mă rog cu glas tare au înlemnit, pentru că acest gest era o încălcare a tuturor regulilor de protocol. Eşti chemat la un asemenea eveniment, şi tu vrei să stabileşti regulile acolo. Trecând peste aceste reguli, m-am rugat cu glas tare şi L-am întronat pe Dumnezeu ca Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor. Când s-a încheiat rugăciunea s-a întâmplat ceva neobişnuit. A venit la mine ministrul de externe al Marii Britanii, Douglas Hurt, şi mi-a spus: „Domnule pastor, deseară voi găzdui şi eu o recepţie la care vor participa toţi prim-miniştrii, ambasadorii şi reprezentanţii ţărilor care au fost invitaţi la Londra pentru această ocazie, de aceea am să vă rog să veniţi să spuneţi şi acolo rugăciunea aceasta.” Am acceptat invitaţia şi m-am dus la recepţie. După ce a spus bun venit invitaţilor, Douglas Hurt a continuat: „În seara aceasta veţi vedea ceva ce nu se obişnuieşte în lumea diplomatică. Avem printre noi un pastor din România, şi am să-l rog să rostească o rugăciune pentru noi.” La masă, lângă mine stătea prim-ministrul Ungariei din vremea aceea, în stânga mea era prinţul Kuweitului, în faţa mea ambasadorul Israelului, şi mai erau acolo o serie de personalităţi. Aş fi vrut în momentele acelea să pot concentra toată învăţătura mântuirii într-o rugăciune. În seara aceea s-a întâmplat un lucru extraordinar. Dumnezeu mi-a deschis uşile înspre demnitari şi oameni din conducerea diverselor ţări ale lumii cu care aţi auzit că m-am întâlnit într-o ocazie sau alta.
În seara aceea, în sufletul meu s-a dat o bătălie: Pe cine reprezint eu acolo? Scopul lui Dumnezeu este să readucă pământul la ascultare de El. După ce am încheiat rugăciunea, cineva de acolo mi-a spus: „Domnule, n-am mai auzit o rugăciune de când am fost copil şi eram la o şcoală catolică; acolo se rugau din când în când la masă. De atunci n-am mai auzit o rugăciune.” S-a pornit astfel o discuţie în jurul acestui subiect. Scopul diavolului însă este să te facă să crezi că rostul vieţii tale este altul aici pe pământ, că trăieşti pentru altceva. El vrea să te facă să crezi că este ridicol să te aşezi sub autoritatea lui Dumnezeu. Atunci începe amăgirea, când diavolul încearcă să-ţi ofere tot felul de modele ca să te facă să te simţi important fără Dumnezeu.
--------------------------------------------------------------------------------
Susan Hunt şi Barbara Thompson, The Legacy of Biblical Womanhood, Crossway, Wheaton, 2003, pp. 29-47.
Sammy Tippit, Praying for Your Family: An Eternal Legacy, Equipity, San Antonio, 2006, p. 49.
Elisabeth Elliot, „The Essence of Femininity: A Personal Perspective”, în John Piper şi Wayne Grudem, eds., Recovering, p. 397.
Sursa : Paul Negrut
Dar frumuseţea acestui semn dat de Dumnezeu nu se rezumă la atât: Dumnezeu nu aşază o fiinţă solitară, Dumnezeu aşază o familie: un bărbat şi o femeie uniţi în legământul căsătoriei, în cea mai frumoasă, mai intimă şi mai specială relaţie posibilă, pentru ca împreună să stăpânească pământul. Apoi Dumnezeu le spune: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.” Ştiţi ce înseamnă aceste cuvinte? „Umpleţi pământul cu chipul Meu, ca să fie limpede pentru tot universul că Dumnezeu stăpâneşte peste pământ.” Oriunde este o fiinţă umană, în planul lui Dumnezeu aceasta trebuia să fie semnul că Dumnezeu stăpâneşte, că pământul Îi aparţine lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu a binecuvântat familia cu harul de a avea copii care, la rândul lor, să poarte chipul lui Dumnezeu şi să umple pământul. Care ar fi atmosfera dacă, la tine în casă, prezenţa ta ar anunţa că acolo stăpâneşte Dumnezeu?
În prima familie, Dumnezeu a dat roluri diferite bărbatului şi femeii. Bărbatului i-a dat slujba să fie capul familiei, conducătorul ei, să fie cel care poartă autoritatea spirituală în familie, iar soţiei i-a dat harul să fie coregentă, ajutor potrivit, să stăpânească împreună cu soţul ei. Dumnezeu a creat pământul acesta astfel încât să fie împânzit de făpturi care poartă chipul Lui, în care bărbatul, care este cap, îşi are rolul lui şi lucrarea lui, iar femeia, care este soţie, e ajutor potrivit pentru bărbat şi lucrează împreună cu el pentru ca întregul pământ să cunoască faptul că peste el stăpâneşte Dumnezeu.
Înţelegând acest aspect, trebuie să facem un pas mai departe. Cine nu avea interes ca Dumnezeu să stăpânească peste pământ? Evanghelia după Matei, capitolul 4, ne lămureşte despre cine este vorba. Biblia ne spune că, după ce a fost botezat, Domnul Isus Cristos „a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul”. Una dintre ispitele diavolului a fost următoarea: „Uită-te la toate împărăţiile lumii acesteia! Toate sunt ale mele!” Această afirmaţie a făcut-o diavolul în faţa Domnului Isus Cristos care a venit în lume ca întipărire a Fiinţei lui Dumnezeu. Fiul, care este chipul desăvârşit al Tatălui, a venit să aducă pământul din nou sub stăpânirea lui Dumnezeu. Diavolul însă vine să-i spună: „Închină-te mie! Treci în subordinea mea! Îţi dau pământul ţie dacă accepţi să fii subordonatul meu, dacă nu asculţi de voia lui Dumnezeu!” Scopul diavolului, de la început, a fost să pună stăpânire pe pământ şi pe tot ce este pe el. Dar cum să-şi ducă planul la îndeplinire? Nu-L putea detrona pe Dumnezeu, aşa că s-a dus la cei care purtau semnul autorităţii lui Dumnezeu şi cărora le-a fost dată în stăpânire planeta aceasta. El s-a uitat la familia care purta semnul autorităţii lui Dumnezeu şi s-a întrebat: „Cum pot pune stăpânire pe ei? Cum pot pune stăpânire pe pământ?” Pentru a-şi atinge scopul trebuia să găsească punctul vulnerabil.
În scenariul căderii omului în păcat, Adam şi-a pierdut calitatea de conducător al familiei. Dacă analizăm relatarea acestui eveniment, observăm că personajul care are iniţiativa şi care conduce este Eva. Adam este unul care doar se duce încotro îl duce Eva. Diavolul pătrunde în Eden şi reuşeşte să introducă păcatul în viaţa primilor oameni. El ştie că păcatul pune un zid de despărţire între om şi Dumnezeu. Diavolul mai ştie că în momentul în care omul acceptă păcatul, de fapt acceptă să asculte de el. Odată acceptat păcatul, prima familie intră într-o mare criză. Privitor la acest eveniment, Elisabeth Elliot notează:
Dumnezeu i-a aşezat pe cei doi într-un loc desăvârşit … Ei au renunţat la umanitatea lor şi au folosit libertatea dăruită de Dumnezeu pentru a-L sfida; au decis că nu vor să fie doar simpli oameni, ci dumnezei, arogându-şi cunoaşterea răului şi binelui, o povară prea grea ca să fie purtată de oameni. Refuzând să accepte voia lui Dumnezeu, Eva a respins feminitatea ei. Adam, ascultând de sfatul ei, a abdicat de la responsabilitatea lui masculină faţă de ea. A fost prima dată când s-a produs ceea ce astăzi numim „inversarea rolurilor”. Această neascultare sfidătoare a ruinat tiparul originar şi de atunci lucrurile sunt într-o continuă criză.
S-a deteriorat nu numai relaţia lor cu Dumnezeu, ci şi relaţiile de familie. Apar acuze între Adam şi Eva. „Femeia pe care mi-ai dat-o, ea este de vină.” Apare tensiune între soţi şi crimă între fraţi. Odată deteriorată relaţia cu Dumnezeu, omul nu se mai poate opri din cădere. În istoria omenirii consemnată în cartea Geneza apar treptat poligamia, homosexualitatea, apoi incestul şi toate celelalte urâciuni.
După ce diavolul a reuşit să-l înşele pe om, el nenoroceşte familia pe care a creat-o Dumnezeu, pe care a aşezat-o ca să fie purtătoarea chipului Său, a autorităţii Lui. Familia pe care Dumnezeu a binecuvântat-o să stăpânească pământul este acum ţinta atacurilor celui rău. De atunci şi până astăzi, în fiecare generaţie, diavolul încearcă să nenorocească familia şi să stăpânească planeta aceasta. Una dintre metodele lui este deturnarea scopului lui Dumnezeu cu bărbatul. Diavolul găseşte modalităţi de a le încurca bărbaţilor mintea, de a-i dezbrăca de autoritatea pe care le-a dat-o Dumnezeu şi de a face din ei marionete, caricaturi.
Când am înţeles că îmi trăiesc viaţa nu doar ca să îmi meargă bine mie şi familiei mele, când am înţeles că Dumnezeu ne-a chemat să fim purtătorii chipului Său, să răspândim în lume cunoaşterea Lui şi să readucem pământul sub autoritatea Lui, în acel moment am luat următoarea decizie: Oriunde voi fi, cu oricine voi fi, în orice situaţie m-aş afla, atunci când se va ajunge la momentul potrivit, servitul mesei, sau o ocazie specială, mă voi ruga cu glas tare. Una dintre cele mai grele probe prin care am trecut a avut loc în 1990. Am fost invitat de prim-ministrul Marii Britanii din vremea aceea la un eveniment special şi, într-un cadru foarte ceremonios, mi s-a înmânat Torţa Libertăţii. Erau prezenţi acolo şi câţiva diplomaţi din Europa de Răsărit. A urmat o recepţie găzduită de prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher. Cum se obişnuieşte la asemenea recepţii, prim-ministrul a luat un pahar de şampanie, iar cei care serveau au venit apoi cu tava înspre mine, urmând să ciocnim un pahar de şampanie şi să sărbătorim acel moment special. Când s-a apropiat de mine, în loc să iau paharul de şampanie, am spus: „Doamnă prim-ministru, este o ocazie extraordinară în viaţa mea să vă fi întâlnit personal, să primesc această distincţie şi vă cer permisiunea să mă rog şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu cu glas tare şi să-L binecuvântez pe Dumnezeu.” S-a uitat la mine şi mi-a răspuns: „Te rog din toată inima!” În momentul acela s-a făcut o linişte de mormânt, şi m-am rugat lui Dumnezeu cu voce tare. Erau acolo reprezentanţi ai guvernului şi ai parlamentului britanic, şi când demnitarii care erau în jur au auzit că cer să mă rog cu glas tare au înlemnit, pentru că acest gest era o încălcare a tuturor regulilor de protocol. Eşti chemat la un asemenea eveniment, şi tu vrei să stabileşti regulile acolo. Trecând peste aceste reguli, m-am rugat cu glas tare şi L-am întronat pe Dumnezeu ca Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor. Când s-a încheiat rugăciunea s-a întâmplat ceva neobişnuit. A venit la mine ministrul de externe al Marii Britanii, Douglas Hurt, şi mi-a spus: „Domnule pastor, deseară voi găzdui şi eu o recepţie la care vor participa toţi prim-miniştrii, ambasadorii şi reprezentanţii ţărilor care au fost invitaţi la Londra pentru această ocazie, de aceea am să vă rog să veniţi să spuneţi şi acolo rugăciunea aceasta.” Am acceptat invitaţia şi m-am dus la recepţie. După ce a spus bun venit invitaţilor, Douglas Hurt a continuat: „În seara aceasta veţi vedea ceva ce nu se obişnuieşte în lumea diplomatică. Avem printre noi un pastor din România, şi am să-l rog să rostească o rugăciune pentru noi.” La masă, lângă mine stătea prim-ministrul Ungariei din vremea aceea, în stânga mea era prinţul Kuweitului, în faţa mea ambasadorul Israelului, şi mai erau acolo o serie de personalităţi. Aş fi vrut în momentele acelea să pot concentra toată învăţătura mântuirii într-o rugăciune. În seara aceea s-a întâmplat un lucru extraordinar. Dumnezeu mi-a deschis uşile înspre demnitari şi oameni din conducerea diverselor ţări ale lumii cu care aţi auzit că m-am întâlnit într-o ocazie sau alta.
În seara aceea, în sufletul meu s-a dat o bătălie: Pe cine reprezint eu acolo? Scopul lui Dumnezeu este să readucă pământul la ascultare de El. După ce am încheiat rugăciunea, cineva de acolo mi-a spus: „Domnule, n-am mai auzit o rugăciune de când am fost copil şi eram la o şcoală catolică; acolo se rugau din când în când la masă. De atunci n-am mai auzit o rugăciune.” S-a pornit astfel o discuţie în jurul acestui subiect. Scopul diavolului însă este să te facă să crezi că rostul vieţii tale este altul aici pe pământ, că trăieşti pentru altceva. El vrea să te facă să crezi că este ridicol să te aşezi sub autoritatea lui Dumnezeu. Atunci începe amăgirea, când diavolul încearcă să-ţi ofere tot felul de modele ca să te facă să te simţi important fără Dumnezeu.
--------------------------------------------------------------------------------
Susan Hunt şi Barbara Thompson, The Legacy of Biblical Womanhood, Crossway, Wheaton, 2003, pp. 29-47.
Sammy Tippit, Praying for Your Family: An Eternal Legacy, Equipity, San Antonio, 2006, p. 49.
Elisabeth Elliot, „The Essence of Femininity: A Personal Perspective”, în John Piper şi Wayne Grudem, eds., Recovering, p. 397.
Sursa : Paul Negrut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu