Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie Darlene s-a hotarat sa mearga si sa faca extra curatenie la alte familii din oras ca sa stranga mai multi bani. Eu si sora mea mai mica Ocy, vom merge sa stam cu copiii cei mici ai altor oameni din oras (baby sitting) mai multe zile pe saptamana si sa le si spunem de ce, ca sa strangem mai multi bani. Apoi ne-am hotarat sa asezam flori in ghivece si sa le vindem, aranjamente florale din florile ce le vom culege de pe camp, astfel ca sa avem ceva mai multi bani. Am socotit ca puteam strange din toate aceste mici planuri inca vreo 20 de dolari fiecare.
Acea luna a fost una din cele mai bune luni ale anului pentru fiecare din noi. Aveam un succes nemai intalnit pana atunci in ceea ce infaptuiam. in fiecare seara ne strangeam impreuna acasa, ne goleam buzunarele si ne numaram banii ca sa vedem cat am castigat. Iar noaptea adormeam tarziu, caci vorbeam intre noi pe intunerec despre acea familie saraca si cata bucurie vor avea ei cand vor primi acei bani. Mai gandeam ca daca si alte familii din biserica vor face ca noi, se va strange o suma uriasa. Ce surpriza placuta trebuie sa fie pentru acei oameni sarmani sa primeasca acel cadou de Pasti!... Erau vreo 80 de membri in biserica naostra pe atunci si noi gandeam ca oferta ce se va strange va fi de vreo 20 de ori mai mult decat noi puneam de-o parte in acea luna. Socoteli, socoteli, planuri, bucurie plina de anticipare pentru acei oameni in nevoie....
In fiecare saptamana, pastorul nostru ne amintea de acea colecta ce o va face la sfarsitul lunii pentru familia cea saraca, ce era pentru toata lumea un mister: nimeni nu stia la cine se referea el. Cu o zi inainte de Paste, ne-am luat fiecare maruntisul strans si ne-am dus la magazinul alimentar din apropiere ca sa ne schimbam banii pe cei din hartie si managerul de acolo ne-a inmanat 3 hartii noi de $ 20 de dolari si una de $ 10. Stransesem 70 de dolari!!! Eram atat de bucuroase in acea noapte ca aproape ca nu mai puteam dormi. Nu mai conta ca nu aveam niciuna vreo rochie noua de Paste, - aveam 70 de dolari ca sa dam acelei familii sarmane, si asta era tot ce conta pentru noi atunci! De-abia asteptam sa mergem la biserica.
In acea duminica dimineata ploua cu galeata. Nu aveam umbrele, dar mergeam bucuroase inspre biserica ce se afla cam la o mila departare de casa noastra. Ce daca eram ude pana la piele?! Duceam cu noi 70 de dolari cadou. Darlene pusese niste cartoane in pantofii ei plini de gauri, dar cand a ajuns la biserica, se udasera si a trebuit sa le scoata, iar pantofii vechi aratau graoznici acum, asa ca a intrat desculta in biserica, cu piciarele ude. Stateam mandre pe locurile noastre asteptand cu anticipatie momentul colectei. Ne uitam la celelalte fete imbracate cu haine noi, dar in hainele noastre ponosite ne simteam atat de bogate!...
Cand oferta speciala s-a strans, noi cele din randul doi am dat fiecare partea noastra: mama a pus 10 dolari, iar noi fiecare am dat hartia cea noua de 20 de dolari pe care o impaturisem cu grija ca sa nu se mototoleasca. intorcandu-ne acasa dupa adunare, am cantat tot drumul pline de fericire. Si la pranz, mama avea o surpriza pentru noi: cumparase o duzina de oua si, langa cartofi, acum aveam si oua. Oua de pasti si cartofi la cuptor! Ce masa bogata!
Dupa amiaza, intr-un tarziu, masina pastorului se opreste in fata casei noastre. Mama ii iesi in intampinare si dupa vreo cateva secunde, se reantoarse cu un plic in mana. Am intrebat ce era acela, si ea il desfacu in fata noastra: erau 3 hartii de 20 de dolari, noi, una de 10 tot noua si 17 hartii de cate un dolar. Mama puse banii inapoi in plic si nimeni nu mai scotea o vorba. Stateam fiecare cu capul in pamant, uitandu-ne la podea si pierdute fiecare in propriile noastre ganduri.
Trecusem de la acea stare de milionari, la a ne simti acum doar „white trash”, adica sarace cu totul lipite de pamant. Noi copiii avusesem o asa viata fericita, incat ne era deosebit de mila de cei care nu aveau o casa chiar asa mica, sau o mama, sau o familie plina de frati si surori, unde se auzeau mereu rasete, glume si se impartaseau atatea istorisiri...Gandeam ca era fun, distractiv, sa mananci pe rand, caci nu aveam destule furculite si linguri pentru toti cand eram adunati acasa, si sa ne asteptam randul glumind cu fiecare; aveam apoi doar doua cutite si ne strigam unul la altul sa ne dam din mana in mana cand aveam nevoie de ele, glumind ca sa nu ne taiem cumva in acest proces... Stiam ca nu aveam atatea lucruri ca altii, si nu invidiam pe nimeni. Dar ca sa fim sarace?!! Nici vorba. Niciodata nu ne-am considerat sarace sau nu am stiut ca suntem in nevoie. In acea zi de Paste am inteles ca daca pastorul ne adusese noua acei bani, inseamna ca intr-adevar eram cei mai saraci din biserica!
Nu-mi placea ca suntem saraci. M-am uitat la rochia mea si la pantofii mei strambi si mi-a fost rusine sa ma gandesc ca mai pot merge asa la biserica. Probabil ca fiecare din biserica stia asta si ne vedea asa cum eram, adica sarace, sarace... Nu mai vroiam sa ma intorc la acea biserica. Mi-era rusine. Surorile mele gandeau la fel. Apoi m-am gandit la scoala. Eram in clasa a noua pe vremea aceea. Prima din peste 100 de elevi. M-am intrebat daca si colegii mei stiau si ne vedeau la fel, ca fiind atat de sarace... Si mai m-am gandit ca era timpul sa nu mai ma duc nici la scoala. Pe vremea aceea, se cerea sa termini doar clasa a 8-a. ..
Am stat tacute atunci vreme indelungata. Coborase seara, se facuse intunerec si era timpul sa mergem la culcare. Dar nimeni nu se misca. Nu puteam sa mai facem nici un gest, nu puteam sa mai spunem nici un cuvant.
In saptamana ce-a urmat, am mers totusi la scoala ca de obicei, tacute si rusinate, ne intorceam acasa triste, fara sa mai comentam nimic, fara sa mai glumim, fara sa mai ne adresam nici o vorba. In sufletul nostru coborase realitatea saraciei, rusinii si umilintei de a fi considerate astfel. in sfarsit, duminica dimineata urmatoare, mama ne-a intrebat ce doream sa facem cu banii. Ce faceau oamenii cu banii? Noi nu stiam. N-am stiut niciodata ca aveam nevoie de bani, sau ca eram sarace.
Nici nu vroiam sa mergem la biserica. Dar mama a insistat si nu puteam s-o refuzam. Pe drum mama a inceput sa cante o melodie singura, dar nici una din noi nu ne-am alaturat ei in cantat ca altadata.
La adunare sosise un misionar, si el era vorbitorul din acea dimineata. Ne-a spus despre bisericile sarace din Africa, unde oamenii dormeau pe camp, sau in colibe, iar bisericile lor erau construite din lut uscat la soare. insa ei aveau nevoie de acoperis. Era posibil oare ca sa se stranga $ 100 de dolari pentru acoperisul unei biserici mari din Africa? – ne intrba el in predica. La sfarsit pastorul se ridica si puse aceeasi intrebare: „Ar fi posibil ca sa facem pe loc o colecta si sa strangem ceva bani pentru acei oameni amarati, crestini ca si noi, din Africa?” Ne-am uitat una la cealalta si pentru prima data intr-o saptamana am zambit fiecare. Mama si-a deschis poseta, si scoase cei 10 dolari. Darlene a dat cei 20 de dolari ai ei lui Ocy si ea mi-a dat si banii ei mie. Cand a venit cosul de colecta, eu am pus toti banii acolo: $ 87 de dolari pe care-i primisem cu o duminica inainte. Misionarul a numarat banii in fata nostra. Se stransesera cu putin peste 100 de dolari. Era atat de bucuros, incat a exclamat” Trebuie sa fie ceva oameni bogati in aceasta biserica de s-au strans atatia bani!”
Si atunci o alta realitate ni s-a descoperit, chiar atunci pe loc: Din cei aproape 100 de dolari, 87 din ei ne apartineau noua. Noi eram familia cea bogata din biserica noastra! Nu spusese asa acel misionar? Din acea zi nu mai eram sarace. Nu ne-am mai simtit sarace niciodata. Am simtit ca eram bogate din nou, pentru ca dadusem banii pentru Isus, pentru copiii Sai.
NU SUNTEM BOGATI PENTRU CEEA CE AVEM, SUNTEM BOGATI PENTRU CEEA CE DAM!
Acea luna a fost una din cele mai bune luni ale anului pentru fiecare din noi. Aveam un succes nemai intalnit pana atunci in ceea ce infaptuiam. in fiecare seara ne strangeam impreuna acasa, ne goleam buzunarele si ne numaram banii ca sa vedem cat am castigat. Iar noaptea adormeam tarziu, caci vorbeam intre noi pe intunerec despre acea familie saraca si cata bucurie vor avea ei cand vor primi acei bani. Mai gandeam ca daca si alte familii din biserica vor face ca noi, se va strange o suma uriasa. Ce surpriza placuta trebuie sa fie pentru acei oameni sarmani sa primeasca acel cadou de Pasti!... Erau vreo 80 de membri in biserica naostra pe atunci si noi gandeam ca oferta ce se va strange va fi de vreo 20 de ori mai mult decat noi puneam de-o parte in acea luna. Socoteli, socoteli, planuri, bucurie plina de anticipare pentru acei oameni in nevoie....
In fiecare saptamana, pastorul nostru ne amintea de acea colecta ce o va face la sfarsitul lunii pentru familia cea saraca, ce era pentru toata lumea un mister: nimeni nu stia la cine se referea el. Cu o zi inainte de Paste, ne-am luat fiecare maruntisul strans si ne-am dus la magazinul alimentar din apropiere ca sa ne schimbam banii pe cei din hartie si managerul de acolo ne-a inmanat 3 hartii noi de $ 20 de dolari si una de $ 10. Stransesem 70 de dolari!!! Eram atat de bucuroase in acea noapte ca aproape ca nu mai puteam dormi. Nu mai conta ca nu aveam niciuna vreo rochie noua de Paste, - aveam 70 de dolari ca sa dam acelei familii sarmane, si asta era tot ce conta pentru noi atunci! De-abia asteptam sa mergem la biserica.
In acea duminica dimineata ploua cu galeata. Nu aveam umbrele, dar mergeam bucuroase inspre biserica ce se afla cam la o mila departare de casa noastra. Ce daca eram ude pana la piele?! Duceam cu noi 70 de dolari cadou. Darlene pusese niste cartoane in pantofii ei plini de gauri, dar cand a ajuns la biserica, se udasera si a trebuit sa le scoata, iar pantofii vechi aratau graoznici acum, asa ca a intrat desculta in biserica, cu piciarele ude. Stateam mandre pe locurile noastre asteptand cu anticipatie momentul colectei. Ne uitam la celelalte fete imbracate cu haine noi, dar in hainele noastre ponosite ne simteam atat de bogate!...
Cand oferta speciala s-a strans, noi cele din randul doi am dat fiecare partea noastra: mama a pus 10 dolari, iar noi fiecare am dat hartia cea noua de 20 de dolari pe care o impaturisem cu grija ca sa nu se mototoleasca. intorcandu-ne acasa dupa adunare, am cantat tot drumul pline de fericire. Si la pranz, mama avea o surpriza pentru noi: cumparase o duzina de oua si, langa cartofi, acum aveam si oua. Oua de pasti si cartofi la cuptor! Ce masa bogata!
Dupa amiaza, intr-un tarziu, masina pastorului se opreste in fata casei noastre. Mama ii iesi in intampinare si dupa vreo cateva secunde, se reantoarse cu un plic in mana. Am intrebat ce era acela, si ea il desfacu in fata noastra: erau 3 hartii de 20 de dolari, noi, una de 10 tot noua si 17 hartii de cate un dolar. Mama puse banii inapoi in plic si nimeni nu mai scotea o vorba. Stateam fiecare cu capul in pamant, uitandu-ne la podea si pierdute fiecare in propriile noastre ganduri.
Trecusem de la acea stare de milionari, la a ne simti acum doar „white trash”, adica sarace cu totul lipite de pamant. Noi copiii avusesem o asa viata fericita, incat ne era deosebit de mila de cei care nu aveau o casa chiar asa mica, sau o mama, sau o familie plina de frati si surori, unde se auzeau mereu rasete, glume si se impartaseau atatea istorisiri...Gandeam ca era fun, distractiv, sa mananci pe rand, caci nu aveam destule furculite si linguri pentru toti cand eram adunati acasa, si sa ne asteptam randul glumind cu fiecare; aveam apoi doar doua cutite si ne strigam unul la altul sa ne dam din mana in mana cand aveam nevoie de ele, glumind ca sa nu ne taiem cumva in acest proces... Stiam ca nu aveam atatea lucruri ca altii, si nu invidiam pe nimeni. Dar ca sa fim sarace?!! Nici vorba. Niciodata nu ne-am considerat sarace sau nu am stiut ca suntem in nevoie. In acea zi de Paste am inteles ca daca pastorul ne adusese noua acei bani, inseamna ca intr-adevar eram cei mai saraci din biserica!
Nu-mi placea ca suntem saraci. M-am uitat la rochia mea si la pantofii mei strambi si mi-a fost rusine sa ma gandesc ca mai pot merge asa la biserica. Probabil ca fiecare din biserica stia asta si ne vedea asa cum eram, adica sarace, sarace... Nu mai vroiam sa ma intorc la acea biserica. Mi-era rusine. Surorile mele gandeau la fel. Apoi m-am gandit la scoala. Eram in clasa a noua pe vremea aceea. Prima din peste 100 de elevi. M-am intrebat daca si colegii mei stiau si ne vedeau la fel, ca fiind atat de sarace... Si mai m-am gandit ca era timpul sa nu mai ma duc nici la scoala. Pe vremea aceea, se cerea sa termini doar clasa a 8-a. ..
Am stat tacute atunci vreme indelungata. Coborase seara, se facuse intunerec si era timpul sa mergem la culcare. Dar nimeni nu se misca. Nu puteam sa mai facem nici un gest, nu puteam sa mai spunem nici un cuvant.
In saptamana ce-a urmat, am mers totusi la scoala ca de obicei, tacute si rusinate, ne intorceam acasa triste, fara sa mai comentam nimic, fara sa mai glumim, fara sa mai ne adresam nici o vorba. In sufletul nostru coborase realitatea saraciei, rusinii si umilintei de a fi considerate astfel. in sfarsit, duminica dimineata urmatoare, mama ne-a intrebat ce doream sa facem cu banii. Ce faceau oamenii cu banii? Noi nu stiam. N-am stiut niciodata ca aveam nevoie de bani, sau ca eram sarace.
Nici nu vroiam sa mergem la biserica. Dar mama a insistat si nu puteam s-o refuzam. Pe drum mama a inceput sa cante o melodie singura, dar nici una din noi nu ne-am alaturat ei in cantat ca altadata.
La adunare sosise un misionar, si el era vorbitorul din acea dimineata. Ne-a spus despre bisericile sarace din Africa, unde oamenii dormeau pe camp, sau in colibe, iar bisericile lor erau construite din lut uscat la soare. insa ei aveau nevoie de acoperis. Era posibil oare ca sa se stranga $ 100 de dolari pentru acoperisul unei biserici mari din Africa? – ne intrba el in predica. La sfarsit pastorul se ridica si puse aceeasi intrebare: „Ar fi posibil ca sa facem pe loc o colecta si sa strangem ceva bani pentru acei oameni amarati, crestini ca si noi, din Africa?” Ne-am uitat una la cealalta si pentru prima data intr-o saptamana am zambit fiecare. Mama si-a deschis poseta, si scoase cei 10 dolari. Darlene a dat cei 20 de dolari ai ei lui Ocy si ea mi-a dat si banii ei mie. Cand a venit cosul de colecta, eu am pus toti banii acolo: $ 87 de dolari pe care-i primisem cu o duminica inainte. Misionarul a numarat banii in fata nostra. Se stransesera cu putin peste 100 de dolari. Era atat de bucuros, incat a exclamat” Trebuie sa fie ceva oameni bogati in aceasta biserica de s-au strans atatia bani!”
Si atunci o alta realitate ni s-a descoperit, chiar atunci pe loc: Din cei aproape 100 de dolari, 87 din ei ne apartineau noua. Noi eram familia cea bogata din biserica noastra! Nu spusese asa acel misionar? Din acea zi nu mai eram sarace. Nu ne-am mai simtit sarace niciodata. Am simtit ca eram bogate din nou, pentru ca dadusem banii pentru Isus, pentru copiii Sai.
NU SUNTEM BOGATI PENTRU CEEA CE AVEM, SUNTEM BOGATI PENTRU CEEA CE DAM!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu