Dumnezeu mi-a salvat căsnicia - de Kathy Gilmore

Continare din pagina de Opinii si marturii de familie

Am crescut ca şi creştină, şi ştiam ce credeau creştinii, dar ce credeam influenţa rareori ce simţeam şi ce făceam. Am fost întotdeauna copilul normal în familia noastră – arătând bine şi făcând tot ce trebuia. Dar ceea ce nu vedea nimeni era partea murdară a vieţii mele, mânia, teama, autocompătimirea şi egoismul care dădeau un spectacol grozav. Cu toată înfăţişarea mea exterioară inocentă, prima mea experienţă cu contactul sexual a început cu prietena mea în clasa a cincea, în timp ce petreceam noaptea acasă la ea. Pe vremea aceea nu ştiam ce este sexul homosexual, sau măcar ce este sexul, dar ştiam ce mă făcea să mă simt bine. Când am crescut şi mi-am îndreptat atenţia către băieţi, o anumită formă de contact fizic a caracterizat toate relaţiile mele. Dar stimularea fizică nu a putut niciodată satisface dorinţa de dragoste şi intimitate. Căutam permanent reasigurarea că eram iubită, şi cu cât căutam mai mult să fiu iubită, cu atât mai puţin eram capabilă să iubesc pe cineva. După ce am sărit de la un prieten la altul, an după an, am ajuns în cele din urmă la concluzia că nu puteam iubi pe nimeni îndeajuns – eram egoistă, infidelă şi doream să găsesc pe cineva care m-ar face să mă simt iubită şi satisfăcută. Eram atât de singură încât a trebuit să mă întreb pe mine însămi: „Ce cred eu cu adevărat?”.

Desigur ştiam că Isus a murit pentru păcatele lumii, dar aceasta nu era acelaşi lucru cu a înţelege că a murit pentru lucrurile de care îmi era atât de ruşine. A murit din cauza explorării sexuale pe care o făcusem cu prietena mea. A murit din cauza promiscuităţii cu prietenii mei. A murit din cauza dorinţei mele egoiste de a fi iubită; dorinţă care a motivat o căutare nesfârşită a ultimei idile. A murit pentru momentele când am făcut lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac, şi a murit pentru ocaziile când ar fi trebuit să fac ceva şi nu am făcut. Cu alte cuvinte, a murit pentru toate lucrurile care erau greşite în viaţa mea. Această înţelegere a alăturat ceea ce credeam experienţei mele personale – şi am descoperit că Isus a murit pentru mine, o păcătoasă.

Nu ştiam dacă homosexualitatea era ceva cu care te naşti sau în care intri, dar ştiam că Biblia o numea păcat (Levitic 18:22, Romani 1:24-27, 1 Corinteni 6:9-11) – tocmai lucrul pentru care a murit Isus şi tocmai lucrul de care eram vinovată. Scripturile ne spun că orice fărădelege este păcat, şi că orice păcat are aceeaşi pedeapsă şi aceeaşi rezolvare. Când Paul mi-a spus despre lupta lui cu homosexualitatea, a trebuit să recunosc că lupta lui cu păcatul nu era atât de diferită de a mea. Nu mă îndoiam că Paul Îl căuta pe Dumnezeu din toată inima (Ieremia 29:13), şi că Dumnezeu nu va renunţa la copilul Său (Deuteronom 31:8). Dacă eu credeam cu adevărat că Isus a murit ca să învingă păcatul, atunci acest păcat nu era atât de diferit. Mai devreme sau mai târziu păcatul va pleca, fiindcă păcatul nu poate continua în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Zece luni mai târziu eram căsătoriţi.

După cinci ani de căsnicie, când eram gravidă cu al doilea copil al nostru, Paul m-a anunţat că vroia să divorţeze şi s-a mutat cu un alt bărbat. Mi-a spus că cea mai lungă perioadă în care mi-a rămas credincios a fost de opt luni, şi că numărul partenerilor pe care i-a avut nu putea fi numărat. Pe vremea aceea SIDA domina mass-media, şi ştirea promiscuităţii lui a fost devastatoare. Biblia spune: „Dragostea... acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni13:4,7), dar putea fi aceasta ceea ce îmi cerea Dumnezeu să fac în acea situaţie? Bineînţeles că Dumnezeu trebuie să ne iubească în acest fel, dar pentru mine a iubi pe cineva atât de mult, când îmi făcuse aceasta, era o nebunie! Cum puteam îndura respingerea datorată faptului că mi-a preferat un bărbat? Cum puteam spera că a noastră căsnicie putea fi restaurată după atât de multă infidelitate? Şi mai mult ca orice, cum puteam îndura riscul ca ai mei copii să fie infectaţi cu o boală ca SIDA? Dacă dragostea nu se termină niciodată, era dragostea suficientă ca să îmi dea speranţă? Credeam eu cu adevărat că dragostea lui Dumnezeu pentru mine era de ajuns ca să iubesc chiar şi în acea situaţie?

Paul s-a întors la scurt timp după ce s-a mutat cu acel bărbat. Hotărâse că nevoile copiilor lui erau mai importante decât satisfacerea propriilor sale dorinţe egoiste pentru sex, identitate, libertate şi plăcere. Pe cât de nobil era aceste motiv, nu prea era un motiv pe care să clădeşti o căsnicie. Când a venit acasă, era ca şi cum trăiam cu un străin. Bărbatul pe acre îl cunoscusem şi pe care îl iubisem nu mai exista – cineva care a minţit, a înşelat, a furat intimitatea sexuală care ar fi trebuit să fie a mea, îl înlocuise pe bărbatul cu care mă căsătorisem. Nu numai că bazele încrederii fuseseră încălcate, dar ne expusese pe copiii noştri şi pe mine şi la un risc fizic. Indiferent cât de tare am încercat să iert şi să las trecutul în urma mea, numai iertarea nu era suficientă ca să restaureze relaţia noastră. Deşi susţinea că nu mai ducea un stil de viaţă homosexual, a continuat tiparul izolării emoţionale, masturbării şi independenţei, ori de câte ori exista stres sau conflict. Drept rezultat, Paul mă trata mai mult ca pe un obiect decât ca pe o persoană – un obiect care era un duşman al dorinţelor lui şi care îi amintea de eşecurile lui. Distanţarea emoţională, minciuna şi controlul manipulator au continuat.

Eram confuză din cauza faptului că Paul vroia un bărbat din punct de vedere sexual. Nu eram îndeajuns de femeie? Eram prea masculină pentru că aveam părul scurt şi nu îmi plăcea să port rochii? Cum putea pretinde că mă iubeşte când era atât de rece şi de distant cu privire la durerile şi nevoile mele? Dacă aş fi avut ca rivală o femeie, aş fi ştiut cum să îmi măsor puterile cu ea, cum să mă compar cu ea şi cum să lupt. Dar cum puteam lupta împotriva unui bărbat pentru afecţiunea şi intimitatea soţului meu? Din fericire, am învăţat că nu puteam. Dacă m-aş fi concentrat asupra faptului de a mă compara cu un rival, nu aş fi înţeles niciodată propria mea identitate în Hristos (Galateni 6:4, Efeseni 1). Aveam nevoie să înţeleg acea identitate – ceea ce mă făcea valoroasă în ochii lui Dumnezeu, să ştiu cine eram în Hristos şi ce vroia El să devin. Fie că soţul meu mă preţuia sau nu, trebuia să fiu o femeie aprobată şi acceptată de Domnul meu. Trebuia să trăiesc realitatea relaţiei mele cu Dumnezeu în propria mea viaţă, confruntându-mă cu păcatul din propria mea viaţă, umblând în ascultare, şi trăind în speranţă în mod personal, înainte de a avea ceva de oferit lui Paul.

Pentru a restabili încrederea în relaţia noastră, a trebuit să înţeleg că toţi suntem pe de-a-ntregul păcătoşi. În cele din urmă, singurul lucru de care puteam fi sigură în ceea ce îl privea pe Paul era că păcatul lui mă va răni fără îndoială din nou – dacă nu sexual, atunci financiar, sau în ce priveşte timpul lui, sau în ce priveşte priorităţile lui. În timp ce homosexualitatea era o problemă uriaşă, nu era singura manifestare a păcatului în căsnicia noastră. Nici nu îndepărta lucrurile care erau bune în căsnicia noastră; era un tată minunat, avea mare grijă de noi din punct de vedere material şi era de mare ajutor în jurul casei. Chiar dacă deseori părea gelos pe relaţia mea cu Dumnezeu, era şi cel mai mare suporter al meu în a deveni femeia care vroia Dumnezeu să fiu. În cele din urmă, încrederea mea pentru siguranţă şi speranţă trebuia să fie clădită pe Dumnezeu şi numai pe Dumnezeu, nu pe abilitatea lui Paul de a trăi o viaţă dreaptă (Mica 7:5-7). În pus, să mă încred în Dumnezeu însemna că voi avea încredere în abilitatea lui Dumnezeu (nu a mea!) de a face din Paul o făptură nouă, fie că era rapid vizibil, fie că nu (2 Corinteni 5:17).

În următorii zece ani Dumnezeu a început să facă încet schimbări emoţionale şi spirituale în Paul, când a încercat să îşi asume identitatea masculină care credea că îi lipseşte. Între timp Dumnezeu m-a înscris la o şcoală specială în care lucrul zilnic la clasă includea iertarea, supunerea, binecuvântarea celor care te persecută, şi scoaterea unui par după altul din proprii mei ochi. Am devenit intim familiară cu 1 Corinteni 13, verset cu verset, când am învăţat să aleg zilnic speranţa în locul trecutului, concentrându-mă asupra credinţei, nu asupra eşecului, şi încrezându-mă în adevărul caracterului lui Dumnezeu, mai mult decât în fragilitatea succesului sau eşecului omului. Am învăţat să nu păstrez în mod activ o înregistrare a greşelilor, neîngăduind minţii mele să stăruie asupra evenimentelor din trecut. Am învăţat mai degrabă să mă bucur în adevărul calităţilor bune ale lui Paul, decât să mă bucur în nenorocirea mâniei, autocompătimirii sau fricii. Prin toate acestea, ştiam că propria mea relaţie cu Dumnezeu trebuia să fie pe primul loc – indiferent ce făcea Paul. Am început să văd Biblia ca izvorul deciziilor şi valorilor mele, mai degrabă un instrument practic pentru schimbarea gândurilor şi sentimentelor mele, decât o carte cu poveşti frumoase şi idei teologice profund abstracte. Viaţa mea de rugăciune s-a schimbat într-o comunicare în ambele sensuri, în care ascultam mai mult decât vorbeam. Dumnezeu a început să sufle suflare de viaţă în Cuvântul Său, când timpul meu petrecut cu El a devenit intim, şi inima lui Dumnezeu a devenit mai importantă decât nevoile sau dorinţele mele. Între timp, căutarea lui Paul pentru încredere în sine, independenţă şi o „imagine masculină” ne-a dus pe un pământ virgin, unde am construit o casă din buşteni şi am trăit patru ani şi jumătate fără electricitate, trei dintre ei fără apă curentă. Pe vremea aceea aveam cinci copii şi îi şcolarizam acasă la o lampă cu petrol lampant. Vieţile noastre erau un amestec de bine şi rău, de libertate şi control, de manipulare, minciună şi adevăr. Ca firele dintr-un material ţesut, era deseori dificil de spus care era rezultatul trecutului său, şi care era rezultatul alegerilor de fiecare zi.

Apoi o altă bombă a lovit ţesătura vieţilor noastre. În cursul unui an, trei membri ai familiei noastre au fost diagnosticaţi cu hepatită B, o boală găsită în mod obişnuit în comunitatea gay. Pentru că soţul meu lua o medicaţie care îi schimba dispoziţia, pentru a-şi trata propria lui boală, când a încercat să îmi spună vestea proastă despre copilul nostru, conversaţia a devenit violentă, şi am sfârşit prin a avea multiple vânătăi. În cazul soţului meu şi a unuia dintre copii, boala era în starea cronică – conform medicului nostru, o stare care la copii era de netratat, incurabilă, şi care în cele din urmă avea să fie fatală. Sentimentul de trădare şi de părăsire faţă de Dumnezeu a fost dincolo de puterea mea de a îndura.

Avusesem încredere în Dumnezeu că îmi va proteja copiii când i-am îngăduit lui Paul să se întoarcă acasă. Eram prin urmare responsabilă pentru această boală pentru că i-am îngăduit să se întoarcă, expunându-ne la un asemenea risc, totul pentru că vroiam ca a mea căsnicie să supravieţuiască? Timp de zece ani avusesem încredere în Dumnezeu că soţul meu îmi spune adevărul, că era o făptură nouă în Hristos, şi că învinsese păcatul în Numele lui Isus. Chiar dacă a noastră căsnicie putea supravieţui, nu vom fi niciodată liberi de efectele păcatului. Chiar dacă puteam ierta, chiar dacă puteam avea încredere în pretenţia de nevinovăţie a soţului meu, chiar dacă îl puteam iubi cu o dragoste care se sacrifică, necondiţionată, boala îşi va bate întotdeauna joc de libertatea pe care am vrut să o avem faţă de trecut. Siguranţa calmă de la Dumnezeu, când am văzut prima dată că Paul va fi soţul meu, părea să fie în contrast clar cu durerea, respingerea, singurătatea şi ruina pe care le-a adus căsătoria noastră. Eram „o femeie părăsită şi cu inima întristată, ... o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită” (Isaia 54:6). Fiecare gram de credinţă, de speranţă şi de dragoste era sfâşiat şi batjocorit de fiecare celulă a fiinţei mele.

Am strigat: „Dumnezeule! Nu înţeleg. Copilul meu este nevinovat!” Şi El a răspuns: „Înţeleg”.

„Dar copilul meu va muri din cauza păcatului tatălui său!” Şi El a răspuns: „Copilul meu a murit din cauza păcatelor tale”.

Am strigat: „Dar nu merită să moară!”. Şi El a răspuns: „Nici Fiul Meu nu a meritat”.

Timp de mai mult de şapte ani avusesem obiceiul să petrec prima oră din zi cu Domnul, citind, rugându-mă, studiind şi memorând. Lucrasem din greu să fiu o împlinitoare a Cuvântului, şi să pun în practică ceea ce citeam. Dar aceasta era mai mult decât puteam îndura. Nu aveam credinţă să înfrunt ceea ce părea să fie restul vieţii mele. În mânie şi disperare I-am spus lui Dumnezeu: „Am terminat. Nu pot continua. Chiar dacă eşti real, nu mai vreau să Te urmez. Nu pot şi nu voi crede în Tine când doare astfel”. Şi El mi-a răspuns, luându-mă în minte, poveste după poveste, de la Geneza la Apocalipsa, întrebându-mă: „Care parte nu este adevărată? Ce vei face când te vei scula mâine dimineaţă? Unde altundeva te vei duce? Eu voi fi întotdeauna cu tine”. Când nu aveam destulă credinţă ca să continui, Dumnezeu mi-a dat credincioşia Lui de-a lungul secolelor pe care să mă bazez. Când durerea era atât de mare încât vroia să distrugă relaţia mea cu Dumnezeu, El a adus viaţă în acea relaţie şi a făcut-o să continue.

În următoarele patru luni, am jelit din cauza impactului păcatului în vieţile noastre. Am plâns, am postit şi m-am rugat până în punctul în care soţul meu, copiii noştri, pastorul nostru şi mulţi prieteni au crezut că am pierdut contactul cu realitatea. Într-o noapte, după ce soţul meu s-a întors dintr-un weekend de la Promise Keepers [Cei care îşi ţin promisiunile], am avut o confruntare spirituală în care soţul meu a renunţat la dedicarea lui spirituală faţă de plăcerea sexuală, resentimentul şi amărăciunea lui faţă de divorţul părinţilor lui şi faţă de părăsirea emoţională, faţă de mândria lui de a încerca să controleze viaţa şi vulnerabilitatea sa, şi faţă de răzvrătirea lui în a gândi că era deasupra legii şi imun faţă de judecată. A fost un timp extraordinar de rugăciune şi de curăţire, care a durat patru ore în prima noapte, apoi s-a prelungit în următoarele două săptămâni. Desigur că existaseră pocăinţă şi rugăciune în diferite perioade din căsnicia noastră, dar în suveranitatea lui Dumnezeu, puterea şi profunzimea rugăciunii de data aceea au fost mult mai mari. A existat o schimbare imediată în comportamentul lui, care s-a arătat în unele dintre cele mai surprinzătoare domenii – fără ca măcar să se gândească la aceasta, a început să îşi pună centura de siguranţă, conducea diferit, resentimentul lui faţă de părinţii mei s-a evaporat, a încetat să controleze unde mă duc, nu se mai simţea constrâns să viziteze locuri unde era ispitit sexual, era mai greu pentru el să recunoască oamenii care erau în stilul de viaţă homosexual şi mai uşor pentru mine să îi recunosc, Scripturile au devenit reale şi vii pentru el, a încetat să ascundă cum îşi cheltuia banii, chiar obiceiurile lui de a mânca s-au schimbat. Uneori schimbările au luat o întorsătură amuzantă – ca atunci când l-am sunat pe pastorul nostru, plină de încântare, pentru că pentru prima dată, soţul meu aruncase o a doua privire unei femei frumoase. Cele mai multe femei ar fi geloase, dar eu eram încântată. Sau ca atunci când soţul meu neînfricat nu putea întoarce maşina pe un drum murdar, din cauză că era prea nervos pentru că se afla prea aproape de marginea drumului. Literalmente arăta şi acţiona ca o persoană nouă.

Ţesătura aceea care fuseseră vieţile noastre, s-a descâlcit şi s-a transformat în fire individuale. Unele dintre fire erau rămăşiţe ale vechiului mod de a gândi al lui Paul. Dar când acele fire au venit la suprafaţă, suflarea Cuvântului lui Dumnezeu le-a alungat cu uşurinţă, acolo unde înainte nu păreau să se supună niciodată. Alte fire, ale caracterului, integrităţii, sincerităţii, smereniei şi răbdării – fire care fuseseră de-abia vizibile înainte – au devenit vii şi puternice, şi au început să ţeasă un nou material pentru familia noastră.

Cu doi ani în urmă ni s-a cerut să participăm la un studiu experimental pentru un nou tratament pentru hepatită la copii. Ceea ce puteau oferi ei cel mai bun era o atenuare a bolii copilului nostru, care cel puţin avea să întârzie efectele bolii şi să îi prelungească speranţa de viaţă. Era un studiu orb, şi nici măcar medicul nu avea să ştie dacă primeam de fapt tratamentul sau doar un placebo. După un an întreg de program, nu numai că medicamentul a lucrat, ci rezultatele au indicat că boala era de fapt vindecată – virusul nu mai era detectat, nu mai era capabil să se reproducă, şi anticorpii erau activi în a distruge orice celule noi ale viruşilor. A fost primul caz din acea clinică în care s-au obţinut asemenea rezultate.

În afară de intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, nu cunosc niciun părinte care poate accepta cu credincioşie suveranitatea lui Dumnezeu în moartea indecisă a unui copil. M-am luptat adesea cu întrebarea de ce uneori Dumnezeu vindecă, şi alteori nu. Vindecarea copilului nostru a fost cu adevărat un dar al harului lui Dumnezeu – nu ceva câştigat prin destulă credinţă, nu ceva meritat printr-o dreptate mai mare, sau împlinit printr-o rugăciune mai bună, mai eficientă. Ceea ce rugăciunea a făcut, a fost comunicarea necesară relaţiei dintre Dumnezeu şi mine, şi procesul renunţării la drepturile mele de mamă faţă de suveranitatea unui Dumnezeu puternic, care îl iubea pe copilul meu mai mult decât mine. Rugăciunea a fost vehiculul prin care l-am încredinţat pe copilul meu în grija lui Dumnezeu, unde voia Lui este înfăptuită, nu a mea. A fost actul jertfei în care l-am pus pe copilul meu pe altar, am ridicat cuţitul, şi I-am îngăduit lui Dumnezeu să „poarte de grijă de miel” (Geneza 22:8). De asemenea, credinţa a fost procesul prin care am ales să cred că Dumnezeu era bun, chiar dacă fiecare picătură de experienţă îmi spunea altceva. Credinţa ne îngăduie să privim dincolo de lumea văzută şi să alegem să acţionăm bazându-ne pe lumea nevăzută (2 Corinteni 4:17-18). Credinţa ne permite să sperăm că acest caracter al lui Dumnezeu este adevărat, că El este cel care spune că este, indiferent de împrejurarea în care ne aflăm. Credinţa este absolut sigură că, indiferent de rezultat, Dumnezeu a acţionat şi va acţiona în favoarea noastră, aşa cum vede El potrivit când Îl căutăm cu sinceritate (Evrei 11:1,6). În cele din urmă, experienţa sau încercarea noastră de moment nu este esenţa sau totalul vieţilor noastre. Nu vom cunoaşte rezultatele finale ale vieţilor noastre până ce nu vom sta înaintea tronului Său de har. Între acum şi atunci, restul este numai presupunere, şi nu ştim cu adevărat ce se va întâmpla – cum va folosi Dumnezeu acest eveniment sau orice alt eveniment pentru a aduce glorie Numelui Său.

Am fost deseori întrebaţi cum ne-am descurcat ca să le spunem copiilor noştri despre trecutul tatălui lor. La început, erau mult prea mici ca să înţeleagă. Din cauză că ai noştri copii sunt şcolarizaţi acasă şi rareori se uită la emisiunile de la televizor, ştiau puţine despre homosexualitate; nu am făcut niciodată din ea un secret, numai că nu au întrebat niciodată. Când boala a lovit familia noastră, am vorbit despre căderea omului, despre consecinţele păcatului şi despre ramificaţiile pe termen lung ale alegerilor noastre, chiar de copii. Am încercat să îi învăţăm principiile biblice ale înţelepciunii, harului, iertării şi speranţei, crezând că era mai important să îi învăţăm cum să facă faţă vieţii având frică de Dumnezeu, decât să îi protejăm de realitate, sau decât să îi expunem la cunoştinţe care nu eram necesare, când erau prea mici ca să le facă faţă. Credeam că adevărul şi experienţa îi vor pregăti pentru ceea ce vor avea nevoie la timpul potrivit al lui Dumnezeu. Cu câţiva ani în urmă, un activist care căuta semnături pentru o iniţiativă pro-gay împotriva discriminării, l-a abordat pe soţul meu. Fără să ştie că fiica noastră cea mai mare se afla lângă el, Paul a continuat să îşi facă mărturia cunoscută. După ce a auzit întreaga poveste, singura întrebare a fiicei noastre a fost: „Ce este discriminarea?”. A fost ca şi cum Dumnezeu Şi-ar fi pus mâinile peste urechile ei, în timp ce restul a ceea ce a spus Paul a zburat pe deasupra capului ei. Pe de altă parte, cu un an în urmă, când aceeaşi fiică, la vârsta de 16 ani, ne-a întrebat în cele din urmă ce fel de misiune făceam şi de ce, i-am răspuns cu sinceritate. Când i-am spus că motivul pentru care ajutăm oamenii implicaţi în homosexualitate era că experimentasem aceasta în căsnicia noastră, singura ei întrebare a fost: „Cine a fost homosexual, tu sau tata?”. După ce am discutat despre evenimentele trecutului şi despre impactul pe care homosexualitatea l-a avut asupra familiei noastre, răspunsul ei a fot: „Ştiu destule despre relaţia voastră cu Dumnezeu ca să ştiu că v-aţi ocupat de păcatul din trecut. Acum, cum pot să vă sprijin mai bine când Îl faceţi cunoscut pe Isus altora?”.

De una singură nu aş fi putut face niciodată ceea ce a cerut Dumnezeu de la mine – anii mei de început au arătat-o. Nu mă pot salva pe mine însămi, nu mai zic de soţul meu sau de altcineva. Dar când luăm hotărârea de a-L accepta pe Isus ca Domn, renunţăm la dreptul de a face ceea ce slujeşte dorinţele noastre egoiste. Nu mai slujim propriile noastre nevoi şi pofte. În schimb, Isus Îşi trăieşte viaţa Lui în noi. Devenim carnea în care Îşi face El voia. În februarie 2001 Paul şi cu mine vom sărbători a douăzecea aniversare a căsătoriei noastre. El este un om nou – complet liber de homosexualitate. Şi eu sunt o nouă persoană, pentru că am învăţat să îngădui dragostei lui Dumnezeu să trăiască în mine.

O versiune condensată a acestei marturii a apărut în februarie 2001 în periodicul cu informaţii la zi al Exodus. Kathy Gilmore este coordonatoare, împreună cu soţul ei, a Misiunilor Metanoia din Spokane, P.O. Box 1045, Veradale, WA 99037.

Preluat din site-ul Contra Curentului