Cresterea copiilor - Formarea unei conceptii biblice

Continuare din pagina de Resurse

Acestea dau nastere la un fals dualism, notiunea ca exista un aspect sacru si unul secular (lumesc) in cresterea copilului. Dualismul accepta crezul in suficienta Cuvantului lui Dumnezeu pentru taramul religiei, dar o neaga pentru celelalte domenii ale vietii. Dar pentru un crestin, totul este sacru, nimic nu este secular. Educatie, finante, legi, guvern, loc de munca, sexualitate, casatorie, si bineinteles cresterea copilului; toate sunt supuse legilor superioare ale lui Dumnezeu.

Atunci cand se refera la cresterea copilului, dualismul creeaza doua ferestre prin care sa privim indatoririle noastre. Aceste ferestre reprezinta doua abordari radical diferite ale educatiei copilului. Prin fereastra seculara asistam la o parada continua in care trec prin fata noastra ganduri schimbatoare, teorii si opinii. Prin fereastra biblica vedem Cuvantul neschimbator al lui Dumnezeu.

In gandirea seculara, adevarul este redus la nivelul de opinie. Actionand conform unei conceptii biblice, opinia are de-a face foarte putin cu adevarul. Crestinii trebuie sa invete sa distinga intre cele doua daca doresc sa-si creasca copilul lor eficient si fara frica.

Cum se face aceasta? Cu siguranta nu prin a sustine punctele de vedere oferite de platforma gandirii egocentriste (deci, cea care il are pe om in centru). In locul ei, noi trebuie sa profitam de adevarul formulat deja in Scriptura. Daca vom face acest lucru, vom cultiva (si ne vom forma) o viziune biblica. Doar a avea o asemenea viziune ne va oferi cadrul necesar pentru a fi parinte. Atunci noi vom putea sa gandim corect si sa raspundem in consecinta. Fara adevarul Scripturii, practicile cresterii copilului vor fi reduse la metoda la nimereala. In cele din urma cele mai bune eforturi ale tale vor fi superficiale si de scurta durata.

O conceptie biblica a cresterii copilului afirma:

1. Originea glorioasa a omului

2. Natura omului

3. Planul lui Dumnezeu pentru familie

4. Cerintele lui Dumnezeu pentru parinti
Luarea in considerare a acestor patru factori, constituie punctul de plecare pentru investigatia noastra a comportamentului unui copil mic si a cresterii copilului.

ORIGINEA GLORIOASA A OMULUI

Cunoasterea noastra cu privire a lui Dumnezeu si a omului trebuie sa provina din revelatia Scripturii. Cand Biblia spune ca omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26) nu inseamna ca omul a devenit ca Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu; omul este om. Mai degraba, se refera la acele aspecte ale caracterului si fiintei lui Dumnezeu cu care El l-a investit pe om. Dumnezeu este dragoste; de aceea omul poate sa iubeasca (1 Ioan 4:7, 19). Dumnezeu este adevar; de acea omul poate cunoaste adevarul (Ioan 17:17). Dumnezeu este autorul ordinii si nu al haosului si confuziei; de acea omul poate cunoaste ordinea (1 Corinteni 14:33). Dumnezeu este logic si rational; de acea omul poate cunoaste logic si poate gandi (Ecleziastul 7:25, Isaia 1:18).

Calitatea omului de purtator al imaginii lui Dumnezeu este tema centrala a identitatii lui. Aceasta il deosebeste de animale la fel de mult cum il deosebeste de plante. Omul nu a fost creat cum a fost creat animalul si nu este ca si animalul. Animalele au fost create prin Cuvantul lui Dumnezeu. Omul in schimb, a primit viata prin suflarea lui Dumnezeu. Este trist sa ne gandim la parintii tineri carora li se spune in mod repetat ca, bebelusii lor au multe in comun cu puii animalelor salbatice. Aceasta este o conceptie injositoare a omului. Nevoile unui copil sunt mult mai complexe si mai multiple decat cele ale unui pui de leu.

Instinctul impotriva ratiunii

Comportamentul animal este ordonat de un set de instincte innascute. Faptul ca au instincte inseamna ca comportamentul lor nu poate fi guvernat de ratiune. In timp ce animalele nu au abilitatea sa treaca peste schimbarile hormonale care le conduc catre anumite actiuni, omul are aceasta capacitate. Cand o femela dintr-o anumita specie animala este in calduri, ea se imperecheaza. Ratiunea nu participa in decizia ei. Omul difera de animale prin faptul ca s-a nascut cu tendinte, impulsuri si reflexe, dar nu instincte. Lui i-a fost data puterea de a rationa si capacitatea de a trece de la o logica simpla la ganduri (si idei) complexe. Omul nu are ca stramos vreo alta forma de viata inferioara. Acest lucru limiteaza valoarea biologiei (studiului animalelor), in utilizarea ei ca si inlocuitor pentru studiul psihologiei umane.

Ce putem imprumuta din laboratoare? Noi putem sa acceptam rezultatele lor numai atunci cand tin de aspectele materiale ale vietii, cum ar fi structura scheletului a sistemului muscular sau a sistemului nervos. Nu putem fi insa indreptatiti sa facem acelasi lucru cand avem de-a face cu realitati imateriale ale vietii, ca inima, sufletul, vointa si mintea omului. Un sobolan este lipsit de personalitate; pe cand omul are personalitate.

Reducand omul la un primat simplu, totusi inteligent, se neaga faptul ca el a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu si ii rapeste demnitatea. Atunci cand demnitatea omului este smulsa, pierdem sensul adevaratei antropologii, studierea omului fiind redusa la un fel de zoologie. Atunci omul in culmea sa devine primul dintre perechile biologice.

Faptul ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, joaca un rol insemnat pentru formularea principiilor noastre privitoare la cresterea copilului. Fara aceste baze, adevarata natura a copilului nu poate fi inteleasa, si nici nu se poate dobandi o conceptie biblica.

NATURA OMULUI

Conceptia biblica afirma ca omul este mai mult decat o fiinta biologica; el este de asemenea si o fiinta spirituala. Care este natura spiritului uman? Aspectul imaterial al umanitatii noastre este cel mai clar reflectat in separarea noastra de Dumnezeu. La un moment dat natura umana nu era pangarita de pacat; acum este patata de pacat. Separarea de Dumnezeu a intervenit in momentul in care Adam si Eva, parintii nostri fizici si spirituali, au ales sa se supuna eu-lui lor, si nu lui Dumnezeu. In Adam era reprezentata intreaga umanitate. Romani 5:12 ne spune ca, "...dupa cum printr-un singur om a intrat pacatul in lume, si prin pacat a intrat moartea, si astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricina ca toti au pacatuit..."

Inainte de pacatul originar, Adam si Eva traiau intr-o stare de inocenta si perfectiune morala. In momentul separarii lor de Dumnezeu, starea lor s-a schimbat in una de depravare (rautate, pacatosenie; n.tr.) innascuta. Teologic, aceasta natura este numita natura pacatoasa, care este transmisa sufletului unui bebelus in momentul conceperii sale.

Din punct de vedere practic, noi dorim sa definim cu grija acest lucru. Cand spunem ca un copil se naste cu o natura pacatoasa, nu ne referim la capacitatea copilului de a lua hotarari bune sau rele din punct de vedere moral. Noii nascuti nu iau astfel de decizii constient, dar totusi ei sunt supusi elementelor de baza ale pacatoseniei omului. Aceasta afecteaza omenirea atat din punct de vedere biologic cat si spiritual.

Biologic, trupul este afectat atat la nastere cat si de-a lungul vietii. La nastere, toti bebelusii sunt inclinati sa se miste intr-un haos metabolic. Toate functiile interne cum ar fi digestia, absorbtia si ciclul somn-treaz pot foarte repede sa alunece spre o stare de confuzie metabolica. Treaba parintilor este de a preveni ca acest lucru sa se intample. In timpul vietii bolile ne ataca si ne distrug trupurile. Recuperarea oricat de puternica ar fi este totusi temporara. In final moartea insasi este rezultatul final al depravarii.

Spiritul omului de asemenea, cade sub stapanirea decadentei. Omul este in sine egoist, nu ca si sentiment ci egoist ca si tel. Deseori suntem motivati sa ne urmarim propriile interese chiar si in detrimentul altora. Multumirea de sine si neprihanirea de sine sunt primele componente ale naturii pacatoase. Prima acapareaza pentru a satisface iar a doua este expansionista pentru a controla.

Multumirea de sine. ("self-gratification": satisfacerea dorintelor eu-lui)

Fiecare persoana se naste cu o pornire spre multumirea de sine. Aceasta pornire este aceea parte a naturii noastre, care cauta placerea. In sine nu este ceva gresit in a cauta anumite placeri. Eu savurez placerea care vine din munca in gradina mea. Anne Marie gaseste placere in a face din casa noastra un camin. Impreuna gasim placere in multe lucruri pe care copiii nostri le fac sau le spun. Dar placerea poate sa devina un viciu. Satisfactia de sine devine o problema in cresterea copilului, atunci cand acesta in procesul de dezvoltare, devine dependent de sau conditionat de a primi satisfacere imediata.

Acest aspect al naturii umane ne poate determina sa cautam placere chiar si atunci cand nu este spre binele nostru sau nu este pe placul lui Dumnezeu. Ne dorim ceva anume atat de puternic incat suntem gata sa ne asumam riscurile care decurg dintr-un asemenea act.

Pentru binele nostru, stapanirea de sine este necesara pentru a tine sub control pornirea spre propriile placeri. Poate sa para tentant sa stai jos si sa mananci o budinca mare de ciocolata, dar nu ar fi un lucru prea sanatos. Deoarece dorinta pentru satisfactia imediata si continua incepe la nastere, nevoia de a cultiva stapanirea de sine in copilul dumneavoastra incepe de asemenea atunci. Doar parintii naivi nu recunosc importanta de a incepe aceasta lucrare de timpuriu.

Autoconducerea

Aceasta este (reprezinta) dorinta pentru autonomie, exercitarea vointei eului si atunci cand este posibil conducerea altora. Primele etape ale autonomiei sunt de obicei observate la copii in jurul varstei de 6 luni. Primul "Nu!" al copilului dumneavoastra este rezultatul acestui impuls. Cand copilul alege sa fuga de dumneavoastra sau sa atinga ceea ce stie ca nu are voie sa atinga, el exerseaza de fapt autonomia ilegala, nelegitima. Formulata din perspectiva copilului, aceasta se vede cam asa: "Eu vreau, ce vreau, cand vreau!" Toate actiunile autoconducerii sunt motivate de scopul placerii sau al puterii. Fara un cadru biblic de referinta si o viata disciplinata, urmarirea placerii si a puterii este in cele din urma distrugatoare.
De la minte la trup, de la duh la fire, de la nastere la moarte, nici un domeniu al vietii nu scapa de influenta decadentei.

PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU UNITATEA FAMILIEI

Familia este cea mai mica structura sociala intemeiata in Scriptura, si totusi ea este cea mai importanta. Ceea ce se intampla in familie afecteaza nu numai vietile individuale, ci si Biserica si societatea deopotriva. Este dorinta Domnului ca viata ta de familie sa fie umpluta cu bucurie, abundand in amintiri placute, si nealterata de regrete. Aceasta nu este o declaratie de idealism ci una de indrumare si incurajare.

Tinerii parinti trebuie sa invete devreme ca toti factorii de succes sunt pre-programati in planul divin al lui Dumnezeu. Ca in toate subiectele discutate de Scriptura, daca incalci principiile pierzi binecuvantarile. Cand accepti poruncile Lui, vei avea parte de binecuvantari de bucurie si implinire.

Ce este o familie?

O familie este alcatuita atat din grupuri sociale primare cat si secundare. Grupul familial primar consta din trei relatii: sot-sotie, parinte-copil, frate-sora sau sora-frate. Grupul familial secundar consta din bunici si nepoti, matuse si unchi, nepoate si nepoti, si verisori.
Cu cat mai mare este terenul comun al tuturor acestor relatii, cu atat mai mare este unitatea, dragostea, stabilitatea, si bucuria pentru fiecare membru al familiei. Terenul comun poate fi asigurat numai cand fiecare generatie adopta temeliile biblice privitoare la familie, si le transmite mai departe la cei care urmeaza.

Temeliile biblice ale familiei

Cea mai generala influenta pe care o vei avea asupra copiilor tai nu va veni din rolul tau ca si tatic sau mamica ci din cel de sot sau sotie. Acest adevar biblic fundamental a fost uitat si chiar respins de catre societatea noastra - rezultatul fiind o societate preocupata de concentrarea asupra copiilor, concentrarea asupra eului, si implinirea de sine.

De multe ori mamele si tatii scapa din vedere faptul ca atunci cand copiii lor intra in familie, ei intra intr-o structura sociala deja formata. Ei actioneaza ca si cum unirea prin casatorie a fost numai o relatie preliminara construirii cuibului, in loc de a o intelege ca pe o relatie prioritara, neintrerupta prin anii de crestere a copilului. Acesta este un inceput periculos in menirea de a fi parinte deoarece incalca planurile sociale divine din structura familiei.

Geneza 1 si 2 descriu imprejurarile creatiei. De multe ori de-a lungul procesului creatiei, Dumnezeu a declarat ca actele individuale ale creatiei erau bune (Geneza 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). Dar in Geneza 2:18, El a facut prima declaratie negativa despre creatie: "nu este bine ca omul sa fie singur."

Aceasta nu este o acuzatie adusa relatiei pe care o avea Adam cu Dumnezeu. Nici nu implica faptul ca Adam avea nevoie de ajutor fizic pentru a intretine si a pazi Gradina Edenului. Fraza este o declaratie a faptului ca Dumnezeu a creat omul sa fie un partener. Absenta cuiva care sa-i semene a produs o stare de nedesavarsire. Domnul a declarat ca are sa remedieze acea situatie: "Am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el" (versetul 18). Aceasta vrea sa zica ca: "Ii voi face un partener (tovaras) - unul care il va desavarsi in toate privintele."

Consemnarea continua prin versetele 19 - 20, unde Dumnezeu foloseste numirea tuturor animalelor ca si un procedeu de invatare cu ajutorul ilustratiilor, prin care sa trezeasca in Adam o intelegere mai profunda a nevoii de a avea pe cineva care sa-i semene. Pe masura ce Adam dadea nume tuturor animalelor, realiza ca nimic din ceea ce fusese creat nu putea sa implineasca conditia pe care Dumnezeu a numit-o singur.

Geneza 2:21-22 spune, "Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adanc peste om, si omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui si a inchis carnea la locul ei, Din coasta pe care a luat-o din om, Domnul Dumnezeu a facut o femeie si a adus-o la om."

Ar trebui subliniat faptul ca Dumnezeu nu a creat, nici nu a recreat o a doua fiinta . Mai degraba, El a luat din om o parte din fiinta lui si a facut o femeie. Era mai mult decat doar crearea unei alte specii de om, era in acelasi timp infiintarea unei relatii sociale numita casatorie. Aceasta a fost afirmata de Dumnezeu atunci cand a adus femeia la om (Geneza 2:22), a fost de asemenea declarata de Moise (Geneza 2:24) si a fost confirmata de Domnul Isus Hristos (Marcu 10:7-8). Eva a fost sotia lui Adam, una careia Adam nu i se inchina ca si lui Dumnezeu, nici nu o stapanea ca si pe animale.

Astfel desavarsirea care incununa creatia era sfanta unire a barbatului si a femeii. Odata ce femeia a fost facuta sa-l desavarseasca (implineasca) pe om, Dumnezeu a declarat ca "erau foarte bune" (Geneza 1:27-31) iar apoi S-a odihnit de lucrarea Lui.

Observam o foarte importanta excludere: copiii nu erau prezenti cu Adam si Eva atunci cand Dumnezeu s-a odihnit de lucrarea creatiei Lui. Dupa ce a facut femeia, Dumnezeu a declarat cu autoritate ca creatia Lui era foarte buna. Daca copiii erau necesari pentru a-l desavarsii pe barbat sau pe femeie, Dumnezeu i-ar fi creat inainte de a face o astfel de declaratie.
Prin urmare, relatia casatoriei nu duce lipsa de nimic. Numai femeia il desavarseste pe barbat si numai barbatul o desavarseste pe femeie. Astfel sotul si sotia formeaza nucleul unitatii familiei. Copiii nu desavarsesc (implinesc) familia; ei numai o largesc, o extind.

Intelegand principiile
Din versetele de mai sus putem sa extragem patru principii care ar trebui sa guverneze toate relatiile familiale:

Primul principiu
Conform planului lui Dumnezeu, relatia sot-sotie este prima relatie sociala infiintata in Scriptura.
Dumnezeu l-a facut pe om sa actioneze, reactioneze si interactioneze cu alte fiinte umane. Principiile interactiunii sociale sunt orchestrate in mod divin. Dumnezeu in intelepciunea Lui a inceput toate relatiile umane cu un sot si o sotie. Alte relatii, cum ar fi tata si fiu, mama si fiica, si frate si sora au aparut mai tarziu.

Al doilea principiu
Dupa planul lui Dumnezeu, relatia sot-sotie este prima intr-un sistem de relatii dependente.
Conceptul de dependenta, a fost esential in toata creatia. Ceea ce Dumnezeu a creat in cea de-a doua zi a depins de ceea ce El a creat in prima zi. Ceea ce El a creat in cea de-a treia zi a depins de ceea ce a creat in cea de-a doua zi. Aceeasi idee este vitala pentru planul lui Dumnezeu fata de relatiile umane, in mod special acele relatii care se gasesc in familie.
Mai mult decat atat, calitatea relatiei parinte-copil este dependenta de calitatea relatiei dintre sot si sotie. Acest adevar nu se va schimba niciodata. Mare parte din siguranta fundamentala a copilului depinde de ceea ce el observa intre mama sa si tatal lui. Cand ii vede manifestand dragoste si afectiune unul fata de celalalt, el se simte mult mai in siguranta.
Cat este de uimitor sa realizam ca copii de doi si trei ani manifesta o nevoie matura de a sti ca relatia lui Mami si a lui Tati este solida. Daca acea nevoie este pusa la indoiala, ei vor incepe sa exprime un comportament care ii cheama pe parinti sa reactioneze, si care are scopul sa-i ajute pe ei sa masoare (aprecieze) angajamentul lui Mami si a lui Tati unul fata de celalalt.

Principiul al treilea
Relatia sot-sotie trebuie vazuta ca fiind relatia prioritara in familie.
Prioritatea se refera la o atitudine predominanta ce trebuie sa fie prezenta pentru a-ti indeplini menirea de parinte cu succes. Daca iti iubesti copiii, atunci tu trebuie sa faci din relatia sot-sotie o prioritate. Mult mai important decat orice ai putea cumpara sau face pentru ei, copiii tai au nevoie sa stie ca Tati o iubeste pe Mami si ca Mami il iubeste pe Tati. O mama poate sa petreaca douazeci si patru de ore pe zi iubindu-si si ingrijindu-si bebelusul, insa acest lucru o va face sa fie o mama buna doar in masura in care este si o sotie buna. Un tata poate sa cumpere copiilor lui tot felul de jucarii si sa-i scoata in oras pentru diverse ocazii speciale, caci acest lucru il va face un tata bun doar in masura in care este si un sot bun.

Principiul al patrulea
Din moment ce relatia sot-sotie este prioritara, toate celelalte relatii ii sunt subordonate.
Acest principiu se refera la structura de autoritate din interiorul familiei. Autoritatea este data de Dumnezeu iar structura este un element important in dezvoltarea unui copil. A fi un parinte democratic, a avea ideea ca parintii ar trebui sa fie coborati la un statut egal cu cel al copiilor lor, nu a fost niciodata intentia lui Dumnezeu. Daca este sa fie armonie si dragoste in familie, parintii trebuie sa-si asume rolul lor dat de Dumnezeu, acela da a conduce familia. Daca elimini autoritatea parinteasca, haosul se va napastui nu numai asupra familiei, ci si asupra intregii societati deopotriva.

Nici o alta optiune

Relatiile prioritare nu sunt arbitrare. Ele nu sunt dictate de circumstante sau capricii sociale. Relatiile din familie functioneaza cel mai bine atunci cand o fac conform planului, scopului si insemnatatii principiilor guvernatoare ale lui Dumnezeu. Daca vrei sa dobandesti perfectiune in a fi parinte, trebuie sa recunosti in credinta planul si intentia lui Dumnezeu. Chiar de la inceput, copiii trebuie sa fie membrii bineveniti ai familiei, dar nu centrul ei. Prin a-ti consolida (intarii) casatoria, iti vei consolida familia. Cand exista armonie in relatia sot-sotie se inspira stabilitate familiei. O casatorie puternica va aduce de asemenea un adapost de siguranta (protectie) pentru copiii tai in timp ce vor creste in invatatura si mustrarea Domnului.

ASTEPTARILE LUI DUMNEZEU DE LA PARINTI

Un alt aspect decisiv in formarea unei perspective biblice implica responsabilitatea parinteasca. Ce asteapta Dumnezeu de la parinti? Pentru ce sunt eu responsabil? Astazi parintii se feresc de astfel de intrebari temandu-se de responsabilitatea pe care acestea le implica. Efeseni 6:4 ii invata pe parinti sa-si creasca copiii in invatatura si mustrarea Domnului. Inseamna cu adevarat acel verset, ceea ce spune?

Parintii sunt responsabili!

Viata este plina de alegeri (optiuni). Uneori le facem pe cele corecte iar uneori nu. Indiferent daca sunt corecte sau gresite, noi trebuie sa ne asumam responsabilitatea in alegerile noastre. Poti alege sa nu urmezi principiile expuse in aceste pagini, dar trebuie sa accepti responsabilitatea pentru ceea ce va rezulta.

Tinerii parinti au nevoie (trebuie) sa aiba o ureche care discerne. Nu trebuie sa intri in paternitate (in menirea de a fi parinte) cu atitudinea ca nu esti responsabil de calitatea sau cantitatea educatiei. Sa nu crezi ca, cumva, nu esti responsabil de deciziile gresite pe care le faci cand esti parinte. Cand vei sta inaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteala de viata ta, El nu te va judeca ca si cum ai fost lipsit de copii.

Parintii au fost pusi de Dumnezeu intr-o pozitie de supraveghetori asupra copiilor lor si sunt responsabili de felul cum administreaza posesiunile pretioase ale Domnului. Isus nu ne-a dat nici macar o data o pilda care sa implice un supraveghetor (angajat) care sa nu fi fost in totalitate responsabil Stapanului pentru ceea ce avea de realizat. O atitudine iresponsabila a fost tratata ca si pacat.

Cartea Proverbelor vorbeste clar de faptul ca parintii vor creste fie un fiu intelept fie un nebun. In Scriptura, acest lucru nu este lasat la voia intamplarii sau probabilitatii. Parintii sunt responsabili de educatia lor (Proverbe 22:6), iar copiii invatati (instruiti) in mod corect vor fi eliberati de concentrarea asupra eului care este naturala felului lor (Proverbe 22:15). Copiii corectati in dragoste devin intelepti spiritual, in timp ce acelora carora li se da o libertate fara restrictii vor aduce rusine parintilor lor (Proverbe 29:15).

Bunicii de asemenea sunt cinstiti cand copiii sunt crescuti in mod corect (Proverbe 17:6). Eli si-a onorat fii mai mult decat pe Dumnezeu su a fost tinut responsabil pentru binecuvantarile luate de la toate generatiile care urmau dupa fii sai (1 Samuel 2:27-36).

De la lucratori se asteapta sa-si aibe copiii sub control daca vor sa fie activi in lucrare. Fiecare "sa-si chiverniseasca bine casa, si sa-si tina copii in supunere cu toata cuviinta" (1 Timotei 3:4). Ar face Duhul Sfant o astfel de cerinta daca ea n-ai putea fi atinsa sau ar fi fost o problema de noroc? NU! Aceste versete ne amintesc ca Dumnezeu ia rolul nostru ca si parinti in mod serios. Cat de serios il iei tu?

Pentru ce sunt responsabil?

Aceasta este o intrebare foarte importanta. Adesea in discutiile despre responsabilitatea parinteasca, instruirea morala a unui copil si mantuirea sunt in mod inseparabil legate impreuna. Ar trebui ele sa fie? Lumea este plina cu oameni cinstiti moral care nu-L cunosc pe Mantuitorul dar care isi atribuie principiile evlavioase ale vietii. A spune ca un copil trebuie sa fie mantuit pentru a atinge un standard minim acceptabil de moralitate este incorect.

Parintii nu sunt responsabili pentru mantuirea copiilor lor; Dumnezeu este! Cu siguranta ca noi jucam un rol vital in a le pregati inimile pentru a primi lucrurile Domnului, dar in final El cheama pe cei ai Lui la El. Nu parintii sunt responsabili de a corupe natura copilului lor - copii se nasc in felul acesta. Datoria parintilor este de a tine in frau coruptia naturala prin a strecura (a intipari) in copil disciplina de sine a vietii.

Parintii sunt responsabili de a-si instrui copii in a sti sa se bucure si sa multumeasca pentru lucrurile vietii. Aceasta este realizata prin dezvoltarea constiintei morale a copilului (invatarea caracterului Crestin). Fiecare decizie morala pe care o facem este bazata pe o cunostinta, experienta si emotii corespunzatoare precedente asociata cu ceea ce este corect sau gresit, bun sau rau. La nastere, constiinta unui copil este o pagina noua (curata) pe care parintii sunt responsabili sa scrie codul moral (pentru) de viata - un cod care va ajuta sa tina in frau acea coruptie naturala.

Daca un parinte este delincvent in aceasta sarcina, aceasta nu anuleaza responsabilitatea lui sau a ei de a scrie standardul corect pe constiinta copilului. Pentru Crestini, standardul a ceea ce este corect sau gresit, bun sau rau este dat in Scriptura.

Problema vointei

Vointa libera a unui copil este de obicei scuza data de a justifica iresponsabilitatea parinteasca. Adesea este declarat: "Un copil alege singur sa pacatuiasca." Bineinteles ca un copil face asemenea alegeri, dar exercitiul vointei nu are loc intr-un vid (gol). Vointa definita in mod simplu este capacitatea si puterea de a alege - dar constiinta este izvorul alegerii - bazinul (rezervorul) moral din care vointa interactioneaza (este in interactiune).

Responsabilitatea parinteasca si vointa unui copil nu sunt in mod reciproc superioare (unice). Felul cum parintii instruiesc inima unui copil in anii timpurii va forma (concretiza) alegerile pe care copilul le va face mai tarziu in viata. Parintii nu ar trebuie sa fie impovarati cu teama ca sunt responsabili de fiecare si de toate faptele individuale a comportamentului copilului lor. Dar ei sunt responsabili de caracterizarea comportamentului. De ce fel de mod de comportament este caracterizat copilul tau?

Ca si parinti noi suntem responsabili sa ne invatam copii sa se bucure si sa multumeasca pentru lucrurile vietii. Noi suntem responsabili sa-i ajutam sa capete respect pentru noi ca pazitorii lor desemnati de Dumnezeu. Noi suntem responsabili sa-i invatam sa aibe o apreciere pentru proprietatea personala (intima) si pentru natura. Fiind credinciosi in aceste domenii va avea drept rezultat cresterea unor adulti responsabili.

Una dintre cele mai mari amenintari pentru orice familie crestina este ideea subtila ca parintii nu sunt responsabili pentru caracterul copiilor lor. Bineinteles ca suntem responsabili! Nimic mai putin nu face o viziune biblica. Suntem rapizi in a accepta responsabilitatea pentru un comportament corect, expus de copii nostri. Haideti ca de asemenea sa fim rapizi in a accepta responsabilitatea pentru greselile pe care le facem cu ei deopotriva.