ANEXA - Christian Family

Sfaturi pentru parinti - pubertatea la fete

2010-09-03T09:02:00.005+03:00

Potrivit ultimelor cercetari fetele din SUA ating perioada pubertatii la virste tot mai fragede. Rezultatele studiilor confirma scaderea perioadei de pubertate si indica un trend ingrijorator. Studiul a fost intocmit de Dr. Frank Biro de la Spitalul de Copii din Cincinnati. Fetele care ating pubertatea mai devreme decit este normal sunt mai inclinate sa se implice intr-un comportament riscant, afirma studiul lui Biro, si ca atare dispun de un risc mai ridicat de cancer la san, in comparatie cu fetele de aceasi virsta dar care ating pubertatea mai tirziu.

Doctorii nu sunt tocmai siguri ce cauzeaza fetele sa atinga pubertatea mai devreme, dar obezitatea este unul dintre factorii vinovati, spun ei. Intr-un studiu publicat astazi (pe 9 August 2010) in Pediatrics (revista americana de Pediatrie), echipa lui Biro a examinat 1.200 de fete intre 7 si 8 ani in Cincinnati, New York si San Francisco. Atit cercetatorii cit si doctorii fetelor au folosit un standard uniform pentru a masura dezvoltarea sanilor la fete pentru a determina cind isi ating pubertatea. In comparatie cu cifrele din 1997, fetele din studiul curent, si in special fetele albe, s-au dezavoltat la o virsta mai timpurie. Dar exista si diferente mari in privinta atingerii pubertatii la fetele albe si la cele de culoare.

La virsta de 7 ani aproximativ 10% dintre fetele albe si 23% dintre fetele de culoare incep sa dezvolte sani, in comparatie cu 5% dintre fetele able si 15% dintre fetele de culoare in 1997 – afirma autorii.

Cu privire la fetele de 8 ani care au fost incluse in studiu, 18% dintre fetele albe si 43% dintre fetele de culoare intrasera deja in pubertate – o crestere de 11% la fetele albe si de culoare.

Studiul sugereaza ca obezitatea, atit in copilarie cit si in perioada adolescentei, le cauzeaza pe fete sa intre in pubertate mai devreme decit normal. Intr-un al doilea studiu, facut de Dr. Mildred Maisonet de la Universitatea Emory, s-a observat ca obezitatea in copilarie (care deja indica posibilitatea obezitatii ca adult) a cauzat pubertatea timpurie la fetele din Marea Britanie.

Biro crede ca obezitatea crescinda la fete este o cauza majora pentru dezvoltarea lor mult mai rapida ca acum 13 ani. Motivul are de a face cu faptul ca persoanele obeze contin un hormon care le stimuleaza cresterea. Un alt motiv are de a face cu dieta.

Doctorii sunt ingrijorati de sanatatea fizica si psihologica a fetelor care ating pubertatea devreme. Studii asemanatoare indica ca fetele care ating pubertatea devreme au un risc mai ridicat de a fi deprimate si destul de des devin active sexual mult mai devreme decit fetele care ating pubertatea mai tirziu. Fetele care ating pubertatea devreme, insa, nu au nivelul de maturitate al fetelor care ajung la pubertate mai tirziu.

In plus, femeile care au o perioada lunga de menstruatie tind sa aibe un risc mai inalt de a se imbolnavi de cancer la san. Ca atate, fetele care incep pubertatea devreme pot fi expuse unui grad mai inalt de risc de cancer de san ca adulte.

Medicii sugereaza parintilor sa contibuie la incetinirea dezvoltarii pubertatii la fete prin adoptarea unei diete adecvate care sa consiste din fructe si legume si de luarea mesei impreuna ca familie.

Textul integral al articolului in limba engleza il aflati aici: http://link.reuters.com/veh73n

Mediafax

Mediafax a preluat si ea acest studiu si a publica articolul de mai jos, adaugind in plus comentarii privind situatia din Romania.

De ce intra copiii la pubertate la 9 ani ?

In lipsa unui tratament adecvat, majoritatea baietilor care intra devreme la pubertate nu vor creste mai inalti de 1,55 metri, iar fetele nu vor depasi 1,5 metri in inaltime, sunt de parere medicii endocrinologi.

Fetele intra la pubertate de la varste tot mai fragede, este concluzia unui studiu realizat in Statele Unite ale Americii la Spitalul de Copii din Cincinnati, potrivit MEDIAFAX. Oamenii de stiinta au constatat ca varsta medie a pubertatii a scazut mult, comparativ cu ultimii 20 de ani. Astfel, in era vitezei fetele ajung si la pubertate la varsta de 7-8 ani, relateaza cotidianul New York Times.

Prof. dr. Constantin Dumitrache, medic primar endocrinologie si doctor in stiinte medicale, de la Institutul de Endocrinologie "C.I. Parhon", a declarat pentru Gandul ca in Romania fetele intra la pubertate in jurul varstei de noua ani si jumatate. "Varsta medie la care fetele intra la pubertate este 12 ani si jumatate", adauga prof. dr. Dumitrache.

"Fenomenul nu este intalnit doar in randul fetelor, ci si al baietilor. Printre principalii factori care duc la aparitia pubertatii timpurii as nominaliza in primul rand alimentatia si sexualitatea psihica. Copiii sunt expusi la tot felul de materiale cu teme sexuale aparute in ziare, reviste si la televizor, iar acest lucru determina o intrare la pubertate la varste tot mai fragede", subliniaza medicul endocrinolog prof. dr. Constantin Dumitrache. Acesta adauga ca exista cazuri rare in care pubertatea se instaleaza in jurul varstei de doi-patru ani. "Aceste cazuri au drept factor principal cauze genetice sau tumorale", explica medicul. [STOP! Sa nu ne mai sexualizam fetitele!]

Pubertatea precoce, cancerul de san si sarcinile nedorite

Cresterea cazurilor de obezitate la copii poate juca de asemenea un rol urias, deoarece grasimile corpului produc hormonii sexului. Unii cercetatori au suspectat de asemenea si chimicalele din mediul inconjurator, care accelereaza functiile estrogenului, care la randu-i pune in viteza ceasul pubertatii.

Aceasta problema ii priveste pe specialisti atat din punct de vedere medical, cat si psihosocial.
Potrivit Msnbc, studiile au mai ajuns si la concluzia ca o menstruatie precoce poate conduce la riscul dobandirii cancerului de san, deoarece acesta este rezultat in urma expunerii indelungate la hormonii estrogen si progesteron, care hranesc anumite tumori. Alte studii au aratat ca fetele care experimenteaza o pubertate prematura tind sa-si piarda respectul de sine si au o imagine preconceputa despre corpul lor, deoarece va imaginati cat de greu poate fi pentru o fetita, care are mintea unui copil sa traiasca in corpul unei femei si sa faca fata avansurilor sexuale venite din parte baietilor sau barbatilor, sau sa se adapteze la fluctuatiile hormonale si impulsurile sexuale. De asemenea sunt mai predispuse sa ramana insarcinate la varste foarte fragede.

Care este varsta optima pentru intrarea in pubertate?

Potrivit specialistului Dr. Marcia E. Herman-Giddens, din cadrul Universitatii North Carolina, Chapel Hill, nu este o varsta standard la care fetitele pot atinge pubertatea. O fata are nevoie de anumite grasimi in corp pentru a-si incepe menstruatia, iar copilele care sunt malnutrite sau subnutrite pot avea intarzieri uriase ale pubertatii. In tarile dezvoltate, varsta pubertatii a coborat sistematic incepand cu secolele 19-20, cand nutritia a fost imbunatatita si bolile au putut fi tinute sub control, acest lucru fiind vazut ca un semn al progresului. Insa daca aceasta varsta continua sa scada, aceasta pubertate precoce va deveni patologica.

Aceasta dezbatere a inceput odata cu un studiu publicat in 1977, de catre o echipa de cercetatori condusa de catre Dr. Herman-Giddens. In studiu, medicii pediatri din intreaga lume, au descoperit ca semnele pubertatii erau vizibile la fetite incepand de la 7-8 ani. In plus, au descoperit ca fetele de culoare intrau in pubertate, mult mai devreme decat caucazienele. Desi studiul a facut furori la vremea aceea, endocrinologii i-au sfatuit pe doctori si parinti sa ia masuri si sa nu se culce pe-o ureche, considerand ca aceasta situatie este normala.

De atunci mii de studii au fost publicate, argumentele continua, insa multi doctori accepta ideea ca fetitele cu o greutate corporala mai mare, se dezvolta mai repede. Alte studii au aratat ca hispanicele se maturizeaza mai repede decat albele. In noul studiu, cercetatorii vor sa se axeze mai mult pe chimicalele care polueaza mediul inconjurator, pentru a descoperi ce efect au acestea asupra maturizarii accelerate a copiilor si sa determine cum poate fi impiedicat surplusul de hormoni sexuali, din cauza caruia psihicul acestor copii are de suferit.

Sursa: AFR

2010-08-04T23:39:00.001+03:00

Bărbaţii, o specie pe cale de dispariţie 3 - Dr.PAUL NEGRUT

2009-06-30T10:35:00.004+03:00

Continuare din Resurse crestine pentru familie

De asemenea, diavolul îţi poate spune: „Fii bărbat! Ia şi tu puţină tărie ca să fii bărbat!” Şi, astfel, „bărbaţii” cad în capcană, crezând că dacă s-au dedat la tărie sunt bărbaţi. Încep apoi să se laude: „Aseară am băut două kile şi jumătate şi nici nu mai ştiu cum am ajuns acasă.” E bărbat, aşa-i? Uită-te după aceea la el cum se deteriorează mintal, psihic şi social. Uită-te cum încep să-i scadă capacităţile intelectuale. Uită-te cum se deteriorează biologic. Uită-te în ce proces de involuţie intră, încât, până la urmă, când ajunge un alcoolic în delirium tremens, este la capătul tragic al drumului. Dar diavolul spune: „Vreau să te fac bărbat!”, şi-ţi arată modelul acesta. Să-i auziţi pe puberii şi adolescenţii noştri cum se laudă că au fost în nu ştiu ce bar şi povestesc ce chefuri au tras, convinşi fiind că aşa sunt bărbaţi când, de fapt, nu sunt decât o ţintă a atacurilor celui rău care încearcă să-i împiedice să ajungă bărbaţi.

În ultimul timp au intrat pe piaţa românească drogurile, astfel că vine diavolul şi spune: „Ştii ce înseamnă să iei o doză de ecstasy? Ştii ce înseamnă să iei o doză, un shot? Ştii ce înseamnă să experimentezi asemenea senzaţii? Dacă nu le-ai experimentat, eşti slab! Îţi spunem noi! Intră în gaşca noastră şi te iniţiem noi!” Şi te duci crezând că în sfârşit ai ajuns şi tu să trăieşti senzaţiile bărbaţilor tari. Ajungi însă ca pleava societăţii. Sau diavolul îţi spune: „Sexul! Să ai aventuri, să ai experienţe şi să cucereşti femei. Să simţi şi tu că trăieşti în lumea bărbaţilor, a oamenilor mari.”

Cu această momeală a venit diavolul la Samson, un băiat supradotat, ales de Dumnezeu să devină bărbat, să fie conducător. Satan îi spune: „Samson, am să-ţi arăt cele mai grozave femei din generaţia ta. Sunt toate la Gaza, la filisteni.” Filistencele aveau în vremea aceea un comportament destrăbălat, purtau îmbrăcăminte provocatoare, o îmbrăcăminte care să incite bărbaţii, să-i atragă, să le stimuleze dorinţele şi să îi prindă în cursă. Şi Samson s-a dus la Gaza. Iar Biblia spune că acolo a întâlnit o curvă. Cum îţi dai seama de acest lucru? O, e simplu! După îmbrăcăminte, căci ele au o îmbrăcăminte aparte. Samson, crezând că a ajuns un mare cuceritor, pleacă de acolo şi întâlneşte altă femeie stricată. Şi se căsătoreşte aşa peste noapte, apoi se ceartă, se desparte, apar bătăi şi are tot felul de aventuri de om imatur. După aceste aventuri are parte de marea cucerire a vieţii lui. Aţi auzit care a fost cea mai renumită prostituată din vremea aceea în lumea stilată a Filistiei? Samson a cucerit-o.

Câţi băieţi fără minte l-au invidiat pe Samson pentru succesul lui la femei stricate. Imaginaţi-vă discuţii între ceilalţi băieţi. „Ce să faci dacă tu n-ai maşină sau tată cu bani. Dacă ai face şi tu nişte învârteli, să intri în nişte afaceri ca să pui mâna pe ceva bani”. Dar până una alta, Samson a cucerit-o. Şi ce-ar zice toţi cei din generaţia lui Samson? „Ăsta da bărbat!” Dar ce a cucerit Samson? A cucerit cea mai vicleană unealtă a celui rău spre nenorocirea lui. Ştiţi ce o interesa pe Dalila? Nu planurile de viitor ale lui Samson. Nu gândurile lui de a întemeia o familie şi modul în care dorea să-şi educe copiii. Pe Dalila n-o interesa religia lui sau ceasurile lui de rugăciune, când se ducea la Cortul Întâlnirii să se roage sau când aducea jertfe. Un singur lucru o interesa pe Dalila. Ştiţi care? „Care-i sursa puterii tale? Ce ar trebui să ţi se întâmple ca să fii ca toţi ceilalţi oameni, să nu mai fii bărbat? Ce ar trebui să se întâmple ca să fii ca ceilalţi oameni şi să nu mai ai putere?” Şi astfel începe jocul cu focul. În amăgirea în care intră, Samson se crede invincibil. Samson crede că este de necucerit. Şi începe să spună: „Dacă mi-ar fi legat părul cu şapte funii care nu s-au uscat încă …” Şi Dalila exact asta face. Îl leagă în somn cu funii neuscate şi-i spune: „Samson, filistenii sunt asupra ta. Duşmanii tăi te asaltează. Samson, eu te-am legat, duşmanii te asaltează.” Samson scapă din mâna filistenilor, dar este prins în lanţurile nebuniei şi nu se mai poate desface. Vine apoi peste el a doua încercare. Dalila îi reproşează: „Samson, m-ai minţit de prima dată! Cum ar trebui totuşi să fii legat?” „Cu şapte funii noi care n-au fost folosite niciodată.” Şi Dalila îl leagă cu şapte funii noi. Dar Samson le rupe şi de această dată. Dalila nu renunţă ci îi spune: „Samson eşti un om de nimic, m-ai minţit. Samson, dovedeşte-mi că eşti om de cuvânt.” Atunci, Samson îi spune: „Dacă mi-ar fi legat părul în urzeală …” Dalila îi leagă părul în urzeală şi îl pironeşte cu un cui de lemn în pământ. Samson se smulge însă şi de acolo. Ascultaţi acum cu ce armă lucreaza Dalila: „Samson, chiar zici că mă iubeşti? Chiar crezi că relaţia noastră poate merge înainte dacă nu-mi dezvălui tot secretul tău?” Cu alte cuvinte, „Samson, crezi că poţi continua relaţia cu mine dacă rămâi în legătură cu Dumnezeu? Samson, crezi că poţi merge aşa mai departe?” Şi Samson este la un pas de a ajunge în nenorocire. Dar nu se poate întoarce din drum.

Am aflat ce metodă folosesc eschimoşii pentru a ucide lupii care îi atacă în timpul nopţii – au un sistem extrem de ingenios. Seara înmoaie în sânge lama unui cuţit bine ascuţit, iar apoi împlântă cuţitul cu mânerul în zăpadă, în afara cortului, a casei sau a colibei lor. Sângele îngheaţă pe lamă, iar lupii, simţind mirosul, vin şi dau târcoale, apoi se reped la cuţit şi încep să lingă. Pentru că lama e îngheţată, lupii nu simt că s-au tăiat la limbă şi nu simt durerea. În timp ce linge lama, lupul îşi taie limba şi începe să sângereze. E tot mai mult sânge pe lama cuţitului, dar lupul linge tot mai înfierbântat. Şi tot linge, şi-şi taie limba mai tare, şi sângerarea e mai puternică. Dimineaţa, lupul e mort la uşa cortului. În acelaşi fel procedează Satan cu bărbaţii. Vrea să-ţi spună că eşti bărbat şi te pune să îţi mănânci moartea ca să n-ajungi niciodată să împlineşti scopul pe care îl are Dumnezeu cu tine.

Solomon merge aşadar mai departe în păcat. Dumnezeu s-a depărtat de el şi Samson ajunge la ultima staţie. Dumnezeu i-a spus: „Samson, te las acum în voia minţii tale blestemate. De trei ori te-am protejat până acum. De nenumărate ori ţi-am ieşit înainte să te opresc. Samson, te las în voia minţii tale blestemate.” Şi Samson cade în mâna filistenilor care îi taie părul, iar apoi îi scot ochii. Nu voi uita niciodată imaginea pe care a descris-o Bill Bartman când a predicat prin 1982 sau 1983 din textul acesta. El a spus aşa: „Vă rog să vă imaginaţi ziua aceea în care filistenii au înroşit un fier în foc şi l-au dus pe Samson în faţa tuturor vrăjmaşilor lui, înfigându-i fierul acela înroşit într-un ochi. Ochiul a început să ardă. Şi în timp ce Samson urla de durere, i-au înfipt fierul tot mai adânc, până i-au ars ochiul în întregime. Au înroşit apoi un alt fier pe care i l-au împlântat în ochiul celălalt. I-au ars ochii de viu. Samson, care a crezut că are ochi de bărbat, a ajuns fără ochi. Şi după ce i-au scos ochii, l-au legat în lanţuri şi l-au pus să învârtă la râşniţă; moara la care trăgeau animalele era acum moara lui Samson.” Copilul promisiunilor, copilul care trebuia să ajungă bărbat, a ajuns cu ochii arşi, cu picioarele şi mâinile în lanţuri, cu viaţa ruinată. Durerea este că tot mai mulţi băieţi se duc pe drumul acesta! Durerea este că tot mai mulţi băieţi ajung epave, oameni ruinaţi. Copiii noştri sunt prinşi în robia pornografiei, în robia băuturii şi a ţigărilor, sunt în robia patimilor din fragedă tinereţe şi, pe când să ajungă bărbaţi, nu mai sunt decât nişte epave. În loc să fie bărbaţi la casele lor, să aibă autoritate, să-şi conducă familiile, au ajuns robi.

Astfel, avem generaţii fără bărbaţi. Sunt tot mai puţini cei care stau în picioare şi spun: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:15b). Dar, pentru că sunt tot mai puţini bărbaţi, sunt tot mai multe victime. Pentru că sunt tot mai puţini asemenea bărbaţi, sunt tot mai mulţi infractori. Pentru că sunt tot mai puţini asemenea bărbaţi, sunt tot mai multe femei fără căpătâi. Pentru că sunt tot mai puţini asemenea bărbaţi, sunt societăţi tot mai destrămate.

Dar oare îi abandonează Dumnezeu definitiv pe bărbaţi? Lasă Dumnezeu generaţiile de acum să rămână fără bărbaţi? Harul lui Dumnezeu este că a venit Domnul Isus Cristos să restaureze creaţia lui Dumnezeu. Iar Biblia spune: „Dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17). Dacă te întorci la Dumnezeu, Cristos face din tine bărbat.

Cum descrie Biblia bărbatul? Cum arată un bărbat după Biblie? Mai întâi, Petru spune: „Bărbaţilor, purtaţi-vă cu înţelepciune!” (1 Petru 3:7). Bărbatul pe care îl formează Dumnezeu este un om înţelept. Ştiţi ce înseamnă să fii înţelept? Să pricepi esenţa lucrurilor! Înţeleptul pricepe rostul lucrurilor, înţelege lucrurile esenţiale. Şi pentru că pricepe lucrurile esenţiale, cumpăneşte, judecă bine. El nu se lasă purtat de toate valurile şi vânturile, pentru că este un om înţelept care ia decizii înţelepte. Iacov spune: „Dacă îi lipseşte cuiva înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare şi ea îi va fi dată” (Iacov 1:5). Înţelepciune înseamnă să vezi toate capcanele diavolului şi să spui: „Înapoia mea, Satano!” Înţelepciune înseamnă să vezi harul lui Dumnezeu şi să spui: „Doamne, vreau să-mi trăiesc tinereţea pentru Tine şi Te rog să-mi dai înţelepciune.”

În noaptea în care Dumnezeu i S-a descoperit lui Solomon şi l-a întrebat: „Cere ce vrei să-ţi dau” (1 Împăraţi 3:5), ce a cerut el? „Doamne, în sfârşit a venit şi ziua mea! Vreau un Mercedes nou-nouţ. Vreau trei vile şi o mulţime de alte lucruri.” Nu! Iată ce a cerut Solomon: „Doamne, Te rog să îmi dai înţelepciune.” Dacă ai înţelepciune, creşti ca bărbat înaintea lui Dumnezeu. Bărbatul, aşa cum îl formează Dumnezeu, este matur. Un om matur este un om aşezat, statornic, pe care te poţi baza, este un om integru. Da e da şi nu e nu. Un om matur este un om pe care te poţi bizui.

Dacă ai un soţ matur, înseamnă că este un soţ pe care te poţi bizui, şi ca soţie nu te nevrozezi. Te poţi bizui pe el în ce priveşte viaţa familiei, a copiilor, în ceea ce priveşte deciziile, pentru că ai lângă tine un om înţelept. Dar mai e ceva. Dumnezeu te face cap, îţi dă autoritate. Dumnezeu îţi dă autoritate pentru că vrea să restaureze în Cristos planul Lui de a stăpâni pământul acesta. Astfel, acolo unde eşti tu, dintr-odată se simte mireasma prezenţei lui Dumnezeu. Prezenţa ta în casă fără să urli, fără să ţipi, fără să faci crize de isterie impune respect copiilor tăi. Prezenţa ta aduce sănătate copiilor tăi şi soţiei tale. Când eşti în mijlocul familiei tale, Dumnezeu îţi dă autoritate să te rogi şi să le dai sfaturi din Scriptură zicând: „Aşa vorbeşte Domnul şi aceasta e calea Domnului.” Familia ta vine după tine. Un bărbat format de Dumnezeu este un om care ştie să iubească pentru că dragostea pe care o dă Dumnezeu este jertfitoare. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit Cristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25). Prin urmare, bărbatul, aşa cum îl descrie Biblia, nu îşi exploatează soţia, nu o dispreţuieşte, nu o abuzează, nu o necinsteşte, nu o insultă. Bărbatul format de Domnul Isus nu evită poverile casei, lăsându-le în seama soţiei. Acest model de bărbat îşi iubeşte soţia, îşi iubeşte copiii şi se jertfeşte pentru familia lui. Dar cum pot ajunge un asemenea bărbat? Cristos este Capul fiecărui bărbat. Cristos este Cel care formează bărbaţi. „Dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17).

--------------------------------------------------------------------------------
Bob Lepine, „The Husband as Prophet, Priest, and King”, în Dennis Rainey, Building, pp. 101-113.

Acest text este parte din cartea Nu este bine ca omul să fie singur.

Sursa : Paul Negrut

Bărbaţii, o specie pe cale de dispariţie 2 - Dr.PAUL NEGRUT

2009-06-25T11:31:00.004+03:00

Continuare din pagina Resurse crestine pentru familie

Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, împăraţii, conducătorii popoarelor îşi aşază propriul lor chip în tot ţinutul pe care îl stăpânesc. În orice ţară v-aţi duce, în orice instituţie centrală, la orice ambasadă, veţi vedea acolo chipul şefului statului sau al ţării respective. Acesta este un semn al autorităţii lor. În acelaşi fel, când Dumnezeu a creat pământul ca parte a creaţiei Sale, sub autoritatea Sa, El Şi-a aşezat chipul pe pământ, dar nu sub forma unui tablou, ci sub forma unei făpturi vii. Dumnezeu a aşezat omul pe pământ ca să poarte chipul Lui şi să fie pentru tot universul semnul că aici stăpâneşte Dumnezeu.

Dar frumuseţea acestui semn dat de Dumnezeu nu se rezumă la atât: Dumnezeu nu aşază o fiinţă solitară, Dumnezeu aşază o familie: un bărbat şi o femeie uniţi în legământul căsătoriei, în cea mai frumoasă, mai intimă şi mai specială relaţie posibilă, pentru ca împreună să stăpânească pământul. Apoi Dumnezeu le spune: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.” Ştiţi ce înseamnă aceste cuvinte? „Umpleţi pământul cu chipul Meu, ca să fie limpede pentru tot universul că Dumnezeu stăpâneşte peste pământ.” Oriunde este o fiinţă umană, în planul lui Dumnezeu aceasta trebuia să fie semnul că Dumnezeu stăpâneşte, că pământul Îi aparţine lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu a binecuvântat familia cu harul de a avea copii care, la rândul lor, să poarte chipul lui Dumnezeu şi să umple pământul. Care ar fi atmosfera dacă, la tine în casă, prezenţa ta ar anunţa că acolo stăpâneşte Dumnezeu?

În prima familie, Dumnezeu a dat roluri diferite bărbatului şi femeii. Bărbatului i-a dat slujba să fie capul familiei, conducătorul ei, să fie cel care poartă autoritatea spirituală în familie, iar soţiei i-a dat harul să fie coregentă, ajutor potrivit, să stăpânească împreună cu soţul ei. Dumnezeu a creat pământul acesta astfel încât să fie împânzit de făpturi care poartă chipul Lui, în care bărbatul, care este cap, îşi are rolul lui şi lucrarea lui, iar femeia, care este soţie, e ajutor potrivit pentru bărbat şi lucrează împreună cu el pentru ca întregul pământ să cunoască faptul că peste el stăpâneşte Dumnezeu.

Înţelegând acest aspect, trebuie să facem un pas mai departe. Cine nu avea interes ca Dumnezeu să stăpânească peste pământ? Evanghelia după Matei, capitolul 4, ne lămureşte despre cine este vorba. Biblia ne spune că, după ce a fost botezat, Domnul Isus Cristos „a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul”. Una dintre ispitele diavolului a fost următoarea: „Uită-te la toate împărăţiile lumii acesteia! Toate sunt ale mele!” Această afirmaţie a făcut-o diavolul în faţa Domnului Isus Cristos care a venit în lume ca întipărire a Fiinţei lui Dumnezeu. Fiul, care este chipul desăvârşit al Tatălui, a venit să aducă pământul din nou sub stăpânirea lui Dumnezeu. Diavolul însă vine să-i spună: „Închină-te mie! Treci în subordinea mea! Îţi dau pământul ţie dacă accepţi să fii subordonatul meu, dacă nu asculţi de voia lui Dumnezeu!” Scopul diavolului, de la început, a fost să pună stăpânire pe pământ şi pe tot ce este pe el. Dar cum să-şi ducă planul la îndeplinire? Nu-L putea detrona pe Dumnezeu, aşa că s-a dus la cei care purtau semnul autorităţii lui Dumnezeu şi cărora le-a fost dată în stăpânire planeta aceasta. El s-a uitat la familia care purta semnul autorităţii lui Dumnezeu şi s-a întrebat: „Cum pot pune stăpânire pe ei? Cum pot pune stăpânire pe pământ?” Pentru a-şi atinge scopul trebuia să găsească punctul vulnerabil.

În scenariul căderii omului în păcat, Adam şi-a pierdut calitatea de conducător al familiei. Dacă analizăm relatarea acestui eveniment, observăm că personajul care are iniţiativa şi care conduce este Eva. Adam este unul care doar se duce încotro îl duce Eva. Diavolul pătrunde în Eden şi reuşeşte să introducă păcatul în viaţa primilor oameni. El ştie că păcatul pune un zid de despărţire între om şi Dumnezeu. Diavolul mai ştie că în momentul în care omul acceptă păcatul, de fapt acceptă să asculte de el. Odată acceptat păcatul, prima familie intră într-o mare criză. Privitor la acest eveniment, Elisabeth Elliot notează:

Dumnezeu i-a aşezat pe cei doi într-un loc desăvârşit … Ei au renunţat la umanitatea lor şi au folosit libertatea dăruită de Dumnezeu pentru a-L sfida; au decis că nu vor să fie doar simpli oameni, ci dumnezei, arogându-şi cunoaşterea răului şi binelui, o povară prea grea ca să fie purtată de oameni. Refuzând să accepte voia lui Dumnezeu, Eva a respins feminitatea ei. Adam, ascultând de sfatul ei, a abdicat de la responsabilitatea lui masculină faţă de ea. A fost prima dată când s-a produs ceea ce astăzi numim „inversarea rolurilor”. Această neascultare sfidătoare a ruinat tiparul originar şi de atunci lucrurile sunt într-o continuă criză.

S-a deteriorat nu numai relaţia lor cu Dumnezeu, ci şi relaţiile de familie. Apar acuze între Adam şi Eva. „Femeia pe care mi-ai dat-o, ea este de vină.” Apare tensiune între soţi şi crimă între fraţi. Odată deteriorată relaţia cu Dumnezeu, omul nu se mai poate opri din cădere. În istoria omenirii consemnată în cartea Geneza apar treptat poligamia, homosexualitatea, apoi incestul şi toate celelalte urâciuni.

După ce diavolul a reuşit să-l înşele pe om, el nenoroceşte familia pe care a creat-o Dumnezeu, pe care a aşezat-o ca să fie purtătoarea chipului Său, a autorităţii Lui. Familia pe care Dumnezeu a binecuvântat-o să stăpânească pământul este acum ţinta atacurilor celui rău. De atunci şi până astăzi, în fiecare generaţie, diavolul încearcă să nenorocească familia şi să stăpânească planeta aceasta. Una dintre metodele lui este deturnarea scopului lui Dumnezeu cu bărbatul. Diavolul găseşte modalităţi de a le încurca bărbaţilor mintea, de a-i dezbrăca de autoritatea pe care le-a dat-o Dumnezeu şi de a face din ei marionete, caricaturi.

Când am înţeles că îmi trăiesc viaţa nu doar ca să îmi meargă bine mie şi familiei mele, când am înţeles că Dumnezeu ne-a chemat să fim purtătorii chipului Său, să răspândim în lume cunoaşterea Lui şi să readucem pământul sub autoritatea Lui, în acel moment am luat următoarea decizie: Oriunde voi fi, cu oricine voi fi, în orice situaţie m-aş afla, atunci când se va ajunge la momentul potrivit, servitul mesei, sau o ocazie specială, mă voi ruga cu glas tare. Una dintre cele mai grele probe prin care am trecut a avut loc în 1990. Am fost invitat de prim-ministrul Marii Britanii din vremea aceea la un eveniment special şi, într-un cadru foarte ceremonios, mi s-a înmânat Torţa Libertăţii. Erau prezenţi acolo şi câţiva diplomaţi din Europa de Răsărit. A urmat o recepţie găzduită de prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher. Cum se obişnuieşte la asemenea recepţii, prim-ministrul a luat un pahar de şampanie, iar cei care serveau au venit apoi cu tava înspre mine, urmând să ciocnim un pahar de şampanie şi să sărbătorim acel moment special. Când s-a apropiat de mine, în loc să iau paharul de şampanie, am spus: „Doamnă prim-ministru, este o ocazie extraordinară în viaţa mea să vă fi întâlnit personal, să primesc această distincţie şi vă cer permisiunea să mă rog şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu cu glas tare şi să-L binecuvântez pe Dumnezeu.” S-a uitat la mine şi mi-a răspuns: „Te rog din toată inima!” În momentul acela s-a făcut o linişte de mormânt, şi m-am rugat lui Dumnezeu cu voce tare. Erau acolo reprezentanţi ai guvernului şi ai parlamentului britanic, şi când demnitarii care erau în jur au auzit că cer să mă rog cu glas tare au înlemnit, pentru că acest gest era o încălcare a tuturor regulilor de protocol. Eşti chemat la un asemenea eveniment, şi tu vrei să stabileşti regulile acolo. Trecând peste aceste reguli, m-am rugat cu glas tare şi L-am întronat pe Dumnezeu ca Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor. Când s-a încheiat rugăciunea s-a întâmplat ceva neobişnuit. A venit la mine ministrul de externe al Marii Britanii, Douglas Hurt, şi mi-a spus: „Domnule pastor, deseară voi găzdui şi eu o recepţie la care vor participa toţi prim-miniştrii, ambasadorii şi reprezentanţii ţărilor care au fost invitaţi la Londra pentru această ocazie, de aceea am să vă rog să veniţi să spuneţi şi acolo rugăciunea aceasta.” Am acceptat invitaţia şi m-am dus la recepţie. După ce a spus bun venit invitaţilor, Douglas Hurt a continuat: „În seara aceasta veţi vedea ceva ce nu se obişnuieşte în lumea diplomatică. Avem printre noi un pastor din România, şi am să-l rog să rostească o rugăciune pentru noi.” La masă, lângă mine stătea prim-ministrul Ungariei din vremea aceea, în stânga mea era prinţul Kuweitului, în faţa mea ambasadorul Israelului, şi mai erau acolo o serie de personalităţi. Aş fi vrut în momentele acelea să pot concentra toată învăţătura mântuirii într-o rugăciune. În seara aceea s-a întâmplat un lucru extraordinar. Dumnezeu mi-a deschis uşile înspre demnitari şi oameni din conducerea diverselor ţări ale lumii cu care aţi auzit că m-am întâlnit într-o ocazie sau alta.

În seara aceea, în sufletul meu s-a dat o bătălie: Pe cine reprezint eu acolo? Scopul lui Dumnezeu este să readucă pământul la ascultare de El. După ce am încheiat rugăciunea, cineva de acolo mi-a spus: „Domnule, n-am mai auzit o rugăciune de când am fost copil şi eram la o şcoală catolică; acolo se rugau din când în când la masă. De atunci n-am mai auzit o rugăciune.” S-a pornit astfel o discuţie în jurul acestui subiect. Scopul diavolului însă este să te facă să crezi că rostul vieţii tale este altul aici pe pământ, că trăieşti pentru altceva. El vrea să te facă să crezi că este ridicol să te aşezi sub autoritatea lui Dumnezeu. Atunci începe amăgirea, când diavolul încearcă să-ţi ofere tot felul de modele ca să te facă să te simţi important fără Dumnezeu.

--------------------------------------------------------------------------------
Susan Hunt şi Barbara Thompson, The Legacy of Biblical Womanhood, Crossway, Wheaton, 2003, pp. 29-47.

Sammy Tippit, Praying for Your Family: An Eternal Legacy, Equipity, San Antonio, 2006, p. 49.

Elisabeth Elliot, „The Essence of Femininity: A Personal Perspective”, în John Piper şi Wayne Grudem, eds., Recovering, p. 397.

Sursa : Paul Negrut

Bărbaţii, o specie pe cale de dispariţie 1 - Dr.PAUL NEGRUT

2009-06-16T10:09:00.002+03:00

Continuare din Resurse crestine pentru familie

...Charles Swindoll relatează cum un psiholog îl întreabă pe nepoţelul lui de şapte ani: „Michael Jackson este femeie sau bărbat?” Iar după o clipă de gândire, copilul i-a răspuns: „Amândouă.” În mintea copilului era confuzie pentru că e greu să faci deosebire între bărbat şi femeie după modul cum se prezintă lucrurile în exterior. Cineva a împărţit bărbaţii în două categorii: vertebrate şi nevertebrate. Diferenţa dintre vertebrate şi nevertebrate este mare, dar una dintre aceste deosebiri este că nevertebratele se târăsc, iar vertebratele umblă. Nevertebratele, adică moluştele, viermii, se târăsc. În schimb, vertebratele pot umbla, iar cele mai multe se pot ridica.

Altcineva a spus că la poarta raiului erau două intrări pentru bărbaţi. Pe o poartă scria: Bărbaţii care au fost sub papucul nevestei, iar pe cealaltă poartă scria: Bărbaţii care au fost capi de familie. Şi când s-au îndreptat bărbaţii spre intrare, cu toţii s-au dus la poarta pe care scria: Bărbaţi care au fost sub papucul nevestei. Numai unul singur s-a dus la poarta cealaltă, şi când a ieşit un înger să-l întrebe: „Tu ce cauţi aici?”, bărbatul a răspuns: „Nu ştiu, dar aici m-a trimis nevastă-mea.” Trăim într-o vreme în care bărbaţii nu ştiu exact ce este un bărbat, cum ar trebui să arate şi ce ar trebui să facă el. Charles Swindoll comentează:

Îţi aminteşti de vremea când bărbaţii erau bărbaţi? Îţi aminteşti când puteai să spui cine este bărbat după înfăţişare? Îţi aduci aminte de vremea când bărbaţii ştiau cine sunt, erau mulţumiţi de identitatea lor şi nu voiau sa fie nimic altceva decât ceea ce erau? … Îţi aduci aminte de vremea când femeile se pudrau, purtau cercei şi bikini?

Din pricina acestei confuzii, au apărut două extreme în rândul fiinţelor de sex masculin. La o extremă se află brutele, genul de bărbat care apare ca macho, Rambo, cu pistol în mână, care omoară o armată întreagă, aruncă flăcări, distruge, zdrobeşte, calcă peste toate, acel bărbat care vrea să pară un superman. Foarte mulţi băieţi îmbrăţişează modelul acesta, crezând că aşa trebuie să se poarte un bărbat. De aceea, adoptă această înfăţişare prin care să dea impresia unui superman, a unei făpturi dure, care deţine autoritate, putere, a unui bărbat pe care nu-l mai poate controla nimeni şi nu-l poate opri nimic. Tinerii îşi însuşesc acest model.

La extrema cealaltă se află bărbaţii efeminaţi, care au abandonat tot ce-i masculin în ei. Aceştia sunt ca nişte cocote de sex masculin. Dacă vă uitaţi la ei, veţi vedea că poartă îmbrăcăminte asemănătoare cu cea a femeilor: cerceluşi, mărgele, cu tot felul de farduri, pudră pe faţă şi ruj pe buze. Aceşti oameni n-au nimic bărbătesc în ei şi parcă sunt nişte făpturi căzute de pe o altă planetă. Foarte mulţi tineri îmbrăţişează acest model. În prezent, în societatea noastră se observă tendinţa de a şterge diferenţele dintre bărbaţi şi femei. Au apărut magazine unisex. În toată civilizaţia aceasta, ţinta atacului este bărbăţia, modelul bărbătesc. Autorul american Hans Sebald a făcut următoarea constatare:

Adesea, toată educaţia băieţilor este lăsată în seama femeilor: mama, educatoarea de la grădiniţă, învăţătoarea de Şcoală Duminicală, învăţătoarea de la şcoală. Băieţii sunt expuşi în permanenţă influenţei unor fiinţe pe care nu trebuie şi nici nu pot să le imite, dar ale căror idei şi preferinţe trebuie să le accepte şi să le pună în practică.

Absenţa taţilor din familie şi societate are repercusiuni negative asupra educaţiei băieţilor care este, în cea mai mare măsură, lăsată în sarcina femeilor. Nu că n-ar avea femeile ce să-i înveţe sau că n-ar avea rolul lor în educaţie. Problema care apare însă este următoarea: un băiat care nu are un model bărbătesc nu ştie cum trebuie să crească, în ce direcţie să se îndrepte, cum trebuie să arate el când va ajunge mare, cum arată un bărbat şi care este rolul lui. În acest sens, Stu Weber afirmă:

Lucrul de care au cea mai mare nevoie este o viziune. Pentru ca băieţii să ajungă bărbaţi, au nevoie de o ţintă clară, o vizualizare a ceea ce este bărbatul … De aceea este important pentru băieţi să fie în preajma bărbaţilor … Lucrul important este viziunea masculinităţii. Să ştie ce are să devină şi apoi să se dedice atingerii ţelului de a deveni un tânăr bărbat.

Alvin Toffler este de părere că într-o societate din care dispare modelul bărbătesc, apar copii dezorientaţi, dezechilibraţi, şi de fapt întreaga civilizaţie se dezechilibrează. Majoritatea femeilor nevrotice sunt femei care nu au un bărbat pe care să se poată bizui. Nu pentru că n-ar fi măritate, ci pentru că soţul nu e acasă sau dacă este acasă este absent din viaţa familiei. Din pricina aceasta, femeile intră într-o criză psihologică, iar această criză duce la nevroză. Trăim într-o lume plină de copii dezechilibraţi şi de femei nevrozate. Aceasta este concluzia psihologilor şi sociologilor.

Dat fiind faptul că a dispărut modelul bărbătesc din societate şi din familie, traversăm o perioadă în care se întâmplă ceea ce spune Psalmul 11 în versetul 3: „Şi când se surpă temeliile ce ar putea să mai facă cel neprihănit?” Când se surpă temeliile şi dispar bărbaţii, ce ar mai putea să facă cel neprihănit? Dar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este legitimă şi logică: Cine are interesul să distrugă modelul bărbătesc din familie? Şi ce scop urmăreşte acela care distruge modelul bărbătesc din familie? Ca să înţelegem aceste aspecte, este important să vedem ce spune Scriptura cu privire la planul lui Dumnezeu pentru om, pentru bărbat şi pentru familie. Acest plan ne este dezvăluit încă de la început în Scriptură, în cartea Geneza, capitolul 1, versetul 27: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Prin creaţie, Dumnezeu a creat fiinţe distincte, parte bărbătească şi parte femeiască cu identitate sexuală şi roluri distincte.

Continuând această idee, în capitolul 2, versetul 24, Dumnezeu spune: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup.” Aşadar, Dumnezeu a creat parte bărbătească şi parte femeiască. În capitolul 2 din Geneza ne este dezvăluită istoria extraordinară a creării femeii, momentul când Dumnezeu a creat-o pe Eva şi a adus-o la Adam. Vedem bucuria lui Adam când şi-a găsit partenera potrivită pentru viaţă, şi concluzia lui Dumnezeu este următoarea: „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa” şi cei doi vor alcătui o familie.

--------------------------------------------------------------------------------
Charles R. Swindoll, Growing Wise in Family Life, Multnomah Press, Portland, 1988, p. 53.

Charles R. Swindoll, Growing Wise in Family Life, p. 52.

Charles R. Swindoll, Growing Wise in Family Life, pp. 52-54.

Hans Sebald, Momism, Nelson – Hall, Chicago, 1976, pp. 111, 112.

Stu Weber, „How to Raise Masculine Sons”, în Dennis Rainey, ed., Building Strong Families, Crossway, Wheaton, 2002, pp. 137, 144.

Alvin Toffler, The Third Wave, Bantam Books, New York, 1982, p. 123.

Lawrence Fuchs, Family Matters, Random House, New York, 1972, p. 109.

Alexander Strauch, Men and Women Equal Yet Different, Lewis and Roth Publishers, Littleton. CO:, 1999, pp. 15-24.

Acest text este parte din cartea Nu este bine ca omul să fie singur.

Sursa : Paul Negrut

Barbatilor, iubiti-va nevestele - de Pastor PAUL WASHER

2009-05-25T19:04:00.005+03:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

Nu! Nu asta este voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu iti va oferi o partenera care este puternica in domeniile in care trebuie sa fie puternica, ca sa nu fii ispitit peste puterile tale. Acelasi lucru il pot spune si despre ea. Dar Dumnezeu ti-a oferit o partenera pregatita in mod special, cu slabiciuni….El iti da o femeie cu slabiciuni in domenii in care tu ai vrea mai mult ca orice sa fie puternica.

Ganditi-va la lucrul asta.

Dumnezeu ti-a oferit in mod intentionat o femeie cu slabiciuni si lipsuri in multe din domeniile in care tu vroiai ca ea sa nu fie slaba sau cu lipsuri. Nu stiu ce parere aveti voi, dar pe mine ma linisteste o astfel de afirmatie. De ce a facut Dumnezeu asta?

Ca sa te faca asemenea chipului lui Cristos.

Cand vorbim despre a fi asemenea chipului lui Cristos, cand te gandesti la Isus Cristos…Care sunt caracteristile care iti vin imediat in minte? Despre ce cantam noi? Nu cantam prea mult despre mania lui Isus, desi El intr-adevar se manie si cunoastem mania Mielului. Nu cantam despre asta; dar despre ce cantam? Cantam despre dragostea Sa neconditionata, despre mila si indurarea Sa, despre harul Sau, nu-i asa? Acestea sunt lucrurile care ies in evidenta si asa ar trebui sa fie.

Sa nu credeti altceva. Asadar, sa te faci asemenea chipului lui Cristos inseamna ca in viata ta se reflecta tocmai aceste trasaturi ale lui Cristos.

Permiteti-mi sa va pun o intrebare.: Cum sa inveti ce inseamna dragoste neconditionata daca esti casatorit cu o femeie care indeplineste toate conditiile? Daca ai fi casatorit cu o femeie care indeplineste toate conditiile impuse de mintea ta egoista, ai mai invata vreodata dragostea neconditionata? Daca ai fi casatorit cu o femeie ideala, ai mai invata vreodata ce inseamna mila? Ai mai invata vreodata harul?

Nu!

Nu intelegi? Intelepciunea lui Dumnezeu este cu mult mai mareata decat a noastra. Singura intrebare pe care ar trebui sa ti-o pui este: Ce vrei? Vrei ceea ce Dumnezeu vrea, anume sa te faci asemenea chipului lui Cristos, sau vrei ceea ce barbatul lumesc vrea: o femei cu masurile 90-60-90 si cu salariul de 6 cifre.

Ce vrei? Femeia perfecta, sotia trofeu? Ce vrei? Daca inima ta este buna, vei vrea sa fii facut asemenea chipului lui Cristos. Si dupa lucrurile pe care lumea ti le spune, casnicia ta s-ar putea sa nu mearga bine pentru ca nu exista
compatibilitate. Nu sunteti compatibili.

Sotiei tale nu-i place sa faca unele lucruri care tie iti plac…Personalitatea sotiei este diferita de-a ta. Sotia ta poate e dificila, probabil la fel de dificila ca tine si te intrebi:

Oare este casnicia mea voia lui Dumnezeu? Oare sunt prins intr-o situatie care nu mi se potriveste? Alti barbati au casnicii mai bune, in timp ce eu trebuie sa indur consecintele alegerii mele Daca gandesti asa, te asigur ca sotia ta indura mai multe consecinte.

Insa, trebuie sa intelegi ca totul a fost orchestrat perfect. Dumnezeu stie exact de ce ai nevoie pentru a ajunge asemenea chipului lui Cristos. Nu-mi place sa vorbesc astfel, pentru ca barbatii ar putea avea impresia ca sunt superiori si Dumnezeu le-a dat sotii cu ceva probleme.
Insa daca le-as vorbi femeilor, le-as spune acelasi lucru. Si ei i-a fost dat un barbat care sa fie puternic in domeniile in care trebuie sa fie puternic, ca sa nu fie ispitita peste puterile ei. Dar ale carui slabiciuni au fost orchestrate in mod suveran, pentru ca ea sa invete sa iubeasca asemenea lui Cristos. Iar lucrul acesta este minunat, deoarece casniciile noastre sunt cum trebuie sa fie… Si ne dau un sens nu doar cand totul merge bine si exista armonie, dar si cand apare conflictul, facandu-ne sa intelegem ca vietile ne sunt astfel modelate, asa cum fierul ascute fierul.

Dumnezeu ne descopera egoismul inimilor noastre ca barbati si ne cheama sa ne pocaim. Si cand ne criticam sotia, cand avem probleme cu femeia pe care ne-a dat-o Dumnezeu, nu-I criticam fiica, ci pe insusi Dumnezeu.

‘Nu-mi place ce-ai facut!”

Vedeti?

Casatoria are un scop, pe care trebuie sa-l descoperiti. De asemenea, casnicia este o chemare.

Sa va explic altfel:
Un tanar vine la mine si spune “Sunt indragostit de fata asta si vreau sa ma casatoresc cu ea...”
Si-i cer sa-mi spuna mai multe.

Iar el spune: “Imi place sa fiu in preajma ei, este frumoasa si putem vorbi, ma simt asa de bine cand suntem impreuna si vreau sa ma casatoresc cu ea”.

Si eu ii spun: “Ok, da-mi voie sa vad daca am inteles bine: vrei sa te casatoresti cu ea pentru ca indeplineste toate nevoile tale egoiste. Asta vrei sa spui?”

“Nu, nu asta am vrut sa spun!”

“Ba tocmai asta ai vrut sa spui. Vrei sa te insori cu ea pentru ca este frumoasa. Dar ce se intampla cand n-o sa mai fie frumoasa? Ce se intampla cand apare cineva care e mai frumoasa decat ea? Si vor fi astfel de situatii. Spui ca poti sa vorbesti cu ea si de-asta vrei sa va casatoriti. Dar ce se intampla ca n-o sa poti sa ii vorbesti? Sau ce se intampla daca apare altcineva cu care poti vorbi mai bine decat cu sotia ta? Unde ai sa mergi?"

Te simti bine in preajma ei…Dar ce se va intampla cand nu te vei mai simti bine in prezenta ei? Si cand te simti mai bine in prezenta altcuiva.
Aceste lucruri nu sunt fundamentul casatoriei.

Fundamentul casatoriei este ca Dumnezeu m-a chemat sa-mi dau viata pentru fiica Lui.

Dragi tineri, noi avem ideea asta ca in totul este vorba doar despre noi si despre indeplinirea nevoilor noastre. Si ne irosim viata hranidu-ne dorintele egoiste. Pe noi insine. Insa bucuria o gasim doar prin supunerea vietii noastre dupa voia lui Dumnezeu. Acesta este fundamentul casniciei, este baza ei, dar nu este totul. Casnicia nu este foar un fier care ascute alt fier. Daca esti plin de Duhul Sfant si traiesti cu Dumnezeu vei avea parte de multe binecuvantari alaturi de sotia ta.

Vei intelege ca ea este un dar minunat de la Dumnezeu...
Dar ceea ce vreau sa scot in evidenta este ca fundamentul casniciei este chemarea. Asta este scopul! Astfel, daca este frumoasa, slava Domnului! Daca este desfigurata in urma unui accident nefericit, nu plec nicaieri, ci sunt mai dedicat ca niciodata pentru ca are nevoie de mine.

Daca este usor de inteles, slava Domnului! Dar daca nu este, exista un scop chiar si in incercarile prin care trec. Totul are ca scop asemanarea cu chipul lui Cristos. Si ce a fost Cristos? Slujitorul lui Dumnezeu. Servitorul Sau. Asta inseamna casnicie.

Acum, am vorbit despre faptul ca barbatul trebuie sa urmeze principiile Imparatiei, sa mearga si sa cucereasca lumea, pentru Numele lui Dumnezeu si pentru largirea Imparatiei Sale si pentru implinirea voii Sale.

Insa de unde incepe o astfel de lucrare? Nu incepe in grupul de ucenicizare pentru barbati. Nu incepe in mod obligatoriu intr-o biserica. Daca esti barbat si esti casatorit, incepe cu tine si cu sotia ta.

Sursa : Resurse crestine

Cine a fost mama Evei? - Pastor FLORIN IANOVICI

2009-04-22T10:56:00.002+03:00

Continuare din Resurse crestine pentru familie

O vorba magulitoare din când în când nu mai convinge pe
nimeni. Mai mult irita, deranjeaza pentru ca are aspect mercantil. Nu folosi vorbe ca moneda de cumparare. Purtarea, felul de a fi, hranirea de zi cu zi da sens cuvintelor noastre.
“E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune
Însirând cuvinte goale
Ce din coada au sa sune… « spunea poetul Mihai Eminescu.
Dragostea impartasita da putere,motiveaza si aduce bucurie. Dar Adam nu a ramas consecvent. Problema este ca Adam a tradat. Darul primit din partea lui Dumnezeu a devenit in ochii lui pricina
necazului sau. ,,Femeia pe care mi-ai dat-o...!" In aceste cuvinte sunt reprosuri.
Femeia nu mai este ,,...aceea care este os din oasele mele si came din carnea mea". Nu mai este visul implinit. Nu mai este cea dorita si asteptata. Este scuza esecului lui. Este pricina falimentului lui, mai mult, este un repros si la adresa lui Dumnezeu: ,,mi-ai dat-o!". Adica Tu,
Doamne, ai o parte de vina, ca a venit adusa de Tine!
In cate familii se intampla astazi la fel? Sotii traiesc cu gandul ca siau ratat viata. Cea, cel de langa fiecare din noi nu mai este un dar de la Dumnezeu, ci o cauza pentru esecul nostru lamentanbil. Ne-am tradat rugaciunea! Da-ne, Doamne, o sotie. Am primit-o si acum tradam.
Asuma-ti astazi greseala. Asuma-ti responsabilitatea vinei tale. Fa un cadou trumos partenerului tau vorbindu-i ca un pocait, ca un om ce se smereste. E atata putere in smerenie, ea convinge si tamaduieste iubirea tradata si ranita. Cere putere ca ochii tai sa
vada din nou pe partener ca pe darul lui Dumnezeu. Ajuta-ne Doamne! Dumnezeu spune ca la inceput nu a fost asa. Nu erau divorturi. Nu era atata impietrire! Du-te dragul meu la inceputuri, aminteste-ti ca tu ai cerut o sotie si Dumnezeu ti-a raspuns. Ai promis iubire si fidelitate,
credinciosie la bine si la rau. Nu arunca vina pe umerii celuilalt dar nici nu o tine in tine ca sa te im- povareze si sa te otraveasca. Mergi la Dumnezeu, marturiseste-ti vina, cere-I iertare si apoi cu un suflet innoit vino la partenerul tau si smerindu-te castiga-1 in dragoste.
2. Eva - o mama fara mama
Mama fara copilarie. O mama care nu a mai vazut vreodata un copil. 0 mama care nu a avut niciodata mama, o mama care nu a avut niciodata langa ea alte mame, fara carti, fara sfaturi omenesti, fara doctor, fara gradinita, fara pampersi, fara Milumil... 0 mama care a trait miracolul nasterii lui Cain. 0 mama care s-a uitat cu speranta a copilul ei si a zis: ,,am capatat un om cu ajutorul lui Dumnezeu". Aici este raspunsul: cu ajutorul lui Dumnezeu. Sa ne amintim ai cui suntem. Suntem copiii lui Dumnezeu. El ne poate ajuta. Ungerea Duhului Sfant ne invata toate lucrurile. cum sa ne purtam, cum sa reactionam. Mai ales cand constatam ca visul nostru se spulbera, ca fiul nostru Cain este rau. Ca are un caracter urat. Ca sperantele noastre sunt inselate. Sa invatam sa umblam prin credinta. nu prin vedere. Cu ochii deschisi vedem lucruri care doboara sufleteste. Am crezut ca vom avea o relatie speciala de prietenie cu copiii nostri. Dar comportamentul lor ne omoara cate un pic in fiecare zi. Ne omoara visul. speranta. asteptarile. Dar aceasta inseamna maturizare, inseamna sa invatam ca totul se rezuma la:.....ajutorul lui Dumnezeu". Luptati pentru vietile fiicelor voastre, ale fiilor vostri. Luptati pentru sotul vostru, sotia voastra. pentru casele voastre. ..Cu ajutorul lui Dumnezeu totul poate fi vindecat". Accepta realitatea. Nu construi ceva ce viata va darama. Invata sa supui realitatea lui Dumnezeu. Nu incerca opusul. Visurile noastre sunt intotaeauna roz. Viata foloseste si alte culori Dar ,.cu ajutorul lui Dumnezeu" se poate ca lumina fetei lui Dumnezeu -sa ne lumineze si inima sa radieze de bucurie. Sa ne pocaim de tradarile noastre si sa ne intoarcem smeriti cu fata unul spre celalalt. Sa privim cu maturitate spre greutatile vietii si sa nu ne lasam tarati de visarile noastre si sa luptam spunand cu incredere: ..cu ajutorul lui Dumnezeu.
“ Adam a pus nevestei sale numele EVA* : caci ea a fost mama tuturor celor vii.” Genesa 3:20
* ebraica : isa = femeie; is : = barbat

Acuila si Priscila - o familie model

2009-04-10T08:49:00.004+03:00

Continuare din Resurse crestine pentru familie

Iată doar cîteva lucruri pe care le-am învăţat noi de la ei:

I. A fi “al Domnului” nu înseamnă a fi scutit de probleme.
Acuila şi Priscila au fost alungaţi din Roma, apoi îi întîlnim în Efes, unde se pare că şi-au pus viaţa în joc pentru a-l scăpa pe apostolul Pavel.
A fi creştin nu înseamnă a avea un certificat medical care să te scutească de ceea ce este greu în viaţă. A fi creştin nu înseamnă a fi scutit de militărie sau de război.
Problemele sunt o constantă a acestei vieţi. Ba, mai mult! Pavel avertizează că cei ce se căsătoresc vor avea “necazuri”, şi ar fi de preferat ca toţi să rămînă necăsătoriţi ca el!
De ce ne mai căsătorim atunci?
Răspunsul îl cunosc deja toţi cei căsătoriţi: în căsătorie, necazurile se înjumătăţesc, iar bucuriile se dublează pentru că sunt purtate “în doi”!
Este foarte greu să fii singur la suferinţă. Singuratatea accentuează şi mai mult greutăţile. Ce bine că Acuila şi Priscila au fost mereu împreună!

II. A fi femeie căsătorită nu înseamnă a nu fi “în lucrare”.
Iată încă un mit pe care trebuie să-l demolăm! Este suficient să citeşti despre activitatea acestor doi soţi ca să-ţi dai seama că Priscila era la fel de implicată în lucrare ca şi soţul ei! Aşa trebuie să fie şi în familiile şi în bisericile noastre. Slavă Domnului pentru toată lucrarea pe care o fac surorile în biserica noastră!

III. A fi căsătorit nu înseamnă a nu avea timp pentru lucrarea Domnului!
Iată un alt mit care trebuie spulberat. În biserica tinereţii noastre, multe fete şi mulţi băieţi “dispăreau” pur şi simplu din lucrarea bisericii după nuntă! Cineva obişnuia să-i întrebe: “Ce-i cu voi? Aţi pus “de cloşcă!”
Oare singura motivaţie pe care au avut-o acele fete pentru a spune poezii şi pentru a cînta pe primul rînd din cor a fost ca să fie văzute de băieţi şi să-şi găsească un soţ?
Acuila şi Priscila ne arată că există posibilitatea ca lucrarea să nu înceteze după nuntă, ci chiar să se intensifice.

IV. A avea “o afacere” nu înseamnă a nu mai avea timp pentru lucrarea Domnului!
O, cîte scuze nefondate am auzit! Acuila şi Priscila erau meşteri în facerea şi vînzarea corturilor. O meserie grea, cu multă bătaie de cap. Corturile nu se vindeau uşor, ca mîncarea sau hainele. Totuşi, cei doi sunt în “lucrare” cu toată energia lor.
Poate că secretul pentru care Acuila şi Priscila au fost activi în biserică, în cuida faptului că erau căsătoriţi şi erau şi oameni de afaceri, a fost că … biserica se afla în casa lor. Poate că şi noi ar trebui să deschidem cîte o “filială” în casele tuturor celor ce lipsesc de la adunare mai mult de două luni de zile!

V. A cunoaşte mai mult nu înseamnă a fi îngîmfat.
Cei doi ştiu mai mult decît Apolo, dar asta nu-i face să-l privească de sus şi să-l dispreţuiască. Dimpotrivă! Ei îl trimit în Ahaia şi încă cu o scrisoare de recomandare!
Un principiu pe care trebuie să-l desprindem din viaţa acestor oameni smeriţi este următorul: “Corectează şi mustră în privat, în particular; în public încurajează şi laudă!”
Oh, cîte familii am văzut deformate şi distruse pentru că n-au ştiut să trăiască acest principiu! Bărbaţi care au zis în public: “Lasă dragă, nu te băga şi tu că nu ştii nimic!” Cîţi bărbaţi am văzut lăsîndu-şi umerii jos şi pălind la faţă cînd femeia lor a zis: “Cine mă ajută şi pe mine, că bărbatul meu nu este în stare de nimic!”
Tragedii asemănătoare s-au întîmplat şi în familia cea mare a bisericii …
Ce bine ar fi dacă am învăţa de la Acuila şi Priscila să fim smeriţi şi plini de tact atunci cînd este vorba să corectăm şi să-i îmbunătăţim pe alţii!

VI. A fi o familie creştină nu înseamnă a trăi fără prieteni.
Unele familii sunt ca nişte insule pierdute în imensitatea oceanului. Familia lui Acuila nu a fost aşa. Casa lor a devenit adunare pentru creştinii din jur.
Casa lui Acuila a fost probabil mai mare pentru că erau oameni cu afaceri. Asta nu i-a împiedicat să-i primească “la ei” pe cei care erau mai săraci şi mai “de jos” decît ei!
Ce frumoasă este o familie creştină “normală”! Ce mult avem nevoie să învăţăm de la Acuila şi Priscila!

Sursa : Sotii Bragaru

Căsătorire, Divorţ, Recăsătorire 5 - Concluzii - Pastor Dr.PAUL NEGRUT

2009-03-27T07:00:00.002+02:00

Continuare din pagina Resurse crestine pentru familie
De asemenea, Pavel afirmă că legământul de căsătorie este instituit de Domnul şi nu este inferior din punct de vedere moral-spiritual celibatului. Diferenţa constă doar în responsabilităţile pe care cei căsătoriţi le au, pe lângă Evanghelie, faţă de familie. În teologia lui Pavel, familia ocupă un loc atât de înalt încât o foloseşte ca metaforă pentru relaţia dintre Cristos şi Biserică (Efeseni 5:25-33). Datorită faptului că familia este instituită de Domnul, legământul de căsătorie este indisolubil. Numai moartea pune capăt legăturii de căsătorie. Caracterul permanent al legământului de căsătorie cere maturitate, puritate şi dedicare totală celor care intră în acest legământ. Orice încercare de a rupe legământul în afară de moarte este răzvrătire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei credincioşi nu pot face acest lucru: pentru ei divorţul este interzis. Totuşi, într-o lume căzută, este posibil ca oameni care se numesc creştini să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu şi să divorţeze. În acest caz, partenerul cu adevărat credincios este chemat să rămână singur sau să caute să se împace cu cel care a abandonat familia.

În cazul căsătoriilor mixte, uneori partenerul necredincios poate fi biruit de păcat în aşa măsură încât să-şi abandoneze familia. Partenerul credincios nu este obligat în această situaţie să-şi îndeplinească datoria conjugală faţă de partenerul necredincios. Dar şi în acest caz, cel credincios este chemat fie să rămână singur lângă Domnul, fie să se împace cu partenerul de viaţă. Recăsătorirea este permisă de Scriptură numai pentru cei rămaşi văduvi prin decesul partenerului. Orice relaţie de căsătorie atâta vreme cât trăieşte partenerul este preacurvie.

În secolul permisivităţii morale şi al devalorizării căsătoriei, învăţătura apostolului Pavel cheamă din nou bisericile şi pe toţi cei credincioşi la standardele lui Dumnezeu aşa cum le prezintă Biblia. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi aşteptată atunci când firea păcătoasă şi poftele lumeşti sunt mai presus decât Scriptura. Reîntoarcerea la Scripturi va încuraja pe cei tineri să caute partenerul de viaţă prin post şi rugăciune, cu maturitate şi responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de familie. Greutăţile şi necazurile vieţii nu pot anula voia lui Dumnezeu pentru familie, ci ne îndeamnă să ne apropiem mai mult de Dumnezeu în rugăciune, sfinţire şi ascultare. Din perspectivă biblică, viaţa creştină nu este doar o luptă cu ispitele şi greutăţile vieţii de pe pământ, ci înseamnă în egală măsură biruinţa prin Duhul Sfânt pe baza Cuvântului şi aşteptarea plină de speranţă a gloriei cereşti împreună cu Domnul şi Mântuitorul nostru.

Sursa : Paul Negrut

Căsătorire, Divorţ, Recăsătorire 3 - Căsătoria şi divorţul atunci când un partener este necredincios (7:12-16) - Pastor Dr.PAUL NEGRUT

2009-03-24T14:26:00.003+02:00

Continuare din pagina Resurse crestine pentru familie

Versetele 12-13 interzic divorţul şi în cazul unei căsătorii mixte (un partener credincios şi altul necredincios). Precizarea lui Pavel cu privire la faptul că această învăţătură este de la el şi nu de la Domnul nu înseamnă că are mai puţină autoritate ca alte părţi din Scriptură. Revelaţia divină pe care Pavel o primeşte în acest caz nu provine dintr-o învăţătură specifică a Domnului Isus în asemenea cazuri, ci este primită de la Duhul lui Dumnezeu (7:40). Prin urmare, la fel ca în cazul căsătoriei între parteneri credincioşi, şi în cazul căsătoriei mixte, divorţul este interzis. Soţul credincios nu are voie să divorţeze de soţia necredincioasă (v. 12) şi nici soţia credincioasă nu are voie să divorţeze de soţul necredincios (v. 13). Interdicţia divorţului este menţionată de patru ori în versetele 10-13 pentru a sublinia cu claritate că legământul unic care uneşte un singur bărbat şi o singură femeie în căsătorie rămâne valabil şi în cazul căsătoriilor mixte.[3]

În versetul 14, Pavel oferă o motivaţie misionară celui credincios pentru a păstra relaţia de căsătorie mixtă. Partenerul care s-a întors la Dumnezeu nu trebuie să privească relaţia de căsătorie cu un necredincios ca pe o povară sau robie, ci ca pe o mare oportunitate. În legământul de căsătorie partenerul necredincios este sfinţit (hagiazo), adică „pus de-o parte” prin partenerul credincios. Termenul „sfinţit” din acest verset nu înseamnă mântuit sau eliberat de păcate, ci „pus de-o parte” pentru a primi în fiecare zi mărturia Evangheliei prin viaţa partenerului credincios. În acelaşi fel, şi copiii rezultaţi din această căsătorie sunt „sfinţi” tot în sensul „punerii de-o parte”, sau expunerii constante la mărturia Evangheliei prin părintele credincios.[4] În cazul căsătoriilor mixte, partenerul credincios are misiunea şi privilegiul de a-şi evangheliza propria familie.

Versetele 15-16 explică ce se întâmplă atunci când partenerul necredincios divorţează. Pavel recunoaşte faptul că într-o lume controlată de cel rău, partenerul necredincios poate decide unilateral să pună capăt relaţiei de căsătorie. Această abandonare a familiei de către partenerul necredincios este interpretată de unii ca fiind baza biblică pentru divorţ şi recăsătorire. Cu toate că această interpretare este foarte populară, trebuie observat că nu are bază biblică. În construcţia argumentului, este greu de demonstrat că divorţul interzis în versetele 10-13 este permis în versetul 15. De asemenea, este greu de demonstrat că recăsătorirea interzisă prin porunca Domnului în versetele 10-13 este îngăduită în versetul 15. Pavel tocmai a demonstrat în versetele 12-14 că legământul de căsătorie în familiile în care ambii parteneri sunt credincioşi este la fel de indisolubil ca legământul de căsătorie în care numai unul dintre parteneri este credincios. Ce înseamnă atunci cuvintele „în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi” din versetul 15? Pavel afirmă că atunci când partenerul necredincios se desparte, partenerul credincios nu este „legat”, adică „înrobit”. Înrobit faţă de ce? Faţă de datoria reciprocă a soţilor în relaţia conjugală aşa cum explică Pavel în capitolul 7:3-5. Atunci când partenerul necredincios se desparte, cel credincios nu este legat sau înrobit să-i satisfacă celuilalt dorinţele conjugale. De asemenea, partenerul credincios nu trebuie să-l urmărească pe cel necredincios care a abandonat familia pentru a-şi reclama drepturile conjugale, căci Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace nu în robie (v. 15). Laney subliniază confuzia pe care o fac unii comentatori care văd în versetul 15 un argument biblic pentru divorţ şi recăsătorire. Astfel, adepţii teoriei divorţului şi recăsătoririi susţin că termenul „legat” din capitolul 7:15 are acelaşi sens ca şi „legat” (o femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul) din capitolul 7:39. Este adevărat că în traducerea în limba română este folosit acelaşi cuvânt, dar în limba greacă sunt folosite două cuvinte cu sensuri diferite. Astfel, în versetul 15 este folosit cuvântul douloo, a aduce în robie, în timp ce în versetul 39 este folosit cuvântul deo, „a lega, a lega puternic”. Pavel foloseşte cuvântul deo în Romani 7:2 şi în 1 Corinteni 7:27, 39 pentru a descrie relaţia de căsătorie care este o „legătură” pe viaţă, căreia numai moartea îi pune capăt. Când Pavel vorbeşte despre a fi „legat” în versetul 15, el are în vedere încetarea obligaţiei conjugale atunci când partenerul necredincios a abandonat familia.[5] De asemenea, trebuie să remarcăm că în versetul 15, apostolul Pavel vorbeşte despre trăirea în pace (încetarea oricăror presiuni prin forţă), nu despre permisiunea de recăsătorire. Pavel nu vorbeşte niciodată despre recăsătorire, decât în cazul în care partenerul a murit (Romani 7:2-3; 1 Corinteni 7:39, 1 Timotei 5:14). Câtă vreme trăieşte partenerul, există doar două posibilităţi: să rămână singur sau reconcilierea.[6] Concluzia din versetul 16 este că motivaţia celui credincios în căsătoria mixtă ar trebui să fie dorinţa de a-l aduce la credinţă pe partenerul necredincios.

--------------------------------------------------------------------------------
[1] Vezi J. Carl Laney, „No Divorce”, pp. 42, 43.

[2] P. Patterson, The Trouble, p. 118.

[3] J. Carl Laney, „No Divorce”, pp. 42, 43.

[4] P. Patterson, The Trouble, p. 119.

[5] J. Carl Laney, „No Divorce”, pp. 43, 44; P. Patterson, The Trouble, pp. 120, 121.

[6] J. Carl Laney, „No Divorce”, pp. 44, 45.

Va urma

Sursa : Paul Negrut

Casătorire, Divorţ, Recăsătorire - 2 - Căsătorie, divorţ şi recăsătorire între parteneri credincioşi (7:1-11) - Pastor Dr.PAUL NEGRUT

2009-03-23T12:38:00.004+02:00

Continuare din pagina Resurse crestine pentru familie

b) Versetele 2-6 abordează relaţiile dintre soţ şi soţie în contextul datoriei conjugale. Căsătoria este instituită de Dumnezeu, şi apostolul Pavel clarifică modul în care funcţionează familia. Căsătoria este monogamă şi heterosexuală: „fiecare bărbat să îşi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (v. 2). În acest model de căsătorie fiecare este obligat să-şi îndeplinească datoria de soţ sau de soţie în contextul dăruirii reciproce. Abuzul sau refuzul conjugal sunt incompatibile cu învăţătura biblică (vv. 3, 4). Abstinenţa conjugală este îngăduită doar în timpul de post şi rugăciune stabilit de comun acord de soţ şi soţie (v. 5). Pretinsa spiritualitate unilaterală a unui partener în detrimentul armoniei conjugale este neacceptabilă. În acest context, trebuie amintită situaţia actuală când din cauza migraţiei economice, foarte multe familii trăiesc separat perioade îndelungate de timp, încălcând astfel învăţătura biblică privitoare la relaţia dintre soţ şi soţie.

c) În versetele 8 şi 9, apostolul revine la tema celibatului ca modalitate de viaţă pentru credincioşii necăsătoriţi şi pentru cazurile de văduvie când aceşti credincioşi sunt hotărâţi să se dedice total în slujba Evangheliei. Din perspectiva lui Pavel, celibatul nu trebuie considerat ca un faliment în găsirea partenerului de viaţă, ci ca pe o oportunitate de slujire în lucrarea Evangheliei. În Efeseni 5, Coloseni 3 şi 1 Timotei, Pavel explică planul lui Dumnezeu cu familia şi cu văduvele tinere care sunt sfătuite să se căsătorească. Se impune însă precizarea că văduvele pe care Pavel le sfătuieşte să se căsătorească sunt cele cărora le-au murit soţii.

d) În versetele 10-11 Pavel enunţă porunca Domnului privind interzicerea divorţului: „Nevasta să nu se despartă de bărbat” (v. 10) „şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta” (v. 11). Pavel interpretează porunca Domnului în termenii indisolubilităţii căsătoriei. F. F. Bruce face următoarea precizare: „Pentru un soţ creştin sau o soţie creştină divorţul este exclus de legea lui Cristos: aici Pavel nu trebuie să-şi exprime propria poziţie datorită faptului că hotărârea Domnului în această problemă este clară.”[3] Trebuie subliniat faptul că din prezentarea pe care Pavel o face învăţăturii lui Cristos în legătură cu viaţa de familie lipseşte „excepţia” din Matei 19:9.[4] Laney susţine că acest lucru are doar două posibile explicaţii: 1) Pavel nu are cunoştinţă despre o învăţătură a lui Cristos care să permită divorţul sau 2) clauza pentru divorţ din Matei 19 nu este valabilă pentru Biserica dintre neamuri.[5] Indiferent care variantă este preferată, Pavel recunoaşte că într-o lume căzută şi imperfectă divorţul este o realitate. Ce cale pot urma credincioşii care au călcat porunca lui Dumnezeu cu privire la căsătorie? Pavel precizează că în urma divorţului, credinciosul are numai două posibilităţi: prima, să rămână pentru totdeauna singur (ne-recăsătorit), sau a doua, reconcilierea cu partenerul. Gordon Fee precizează: „Soţia care s-a întâmplat să divorţeze nu poate folosi starea ei prezentă de femeia necăsătorită ca o scuză pentru a se căsători cu altcineva.”[6] Respectarea acestei învăţături lasă calea deschisă spre reconciliere între soţii separaţi pentru tot restul vieţii lor. O recăsătorire închide uşa împăcării, reîntoarcerii la legământul dintâi la cea (sau cel) care este singura soţie (soţ) legitimă în faţa lui Dumnezeu.

În concluzia acestui paragraf, învăţătura lui Pavel se poate rezuma în felul următor: 1) Domnul porunceşte celor căsătoriţi să nu divorţeze. 2) Dacă au încălcat această poruncă, atunci au doar două posibilităţi: singurătatea sau reconcilierea. În abordarea pastorală, apostolul Pavel nu este adeptul teologiei şi practicii care sacrifică revelaţia divină pentru pretinsa fericire a celor care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu.

--------------------------------------------------------------------------------
[1] John Stott, de exemplu, a ales celibatul pentru a se putea dedica în totalitate propovăduirii Evangheliei.

[2] P. Patterson, The Troubled Triumphant Church, Wipf and Stock Publishers, Eugene, OR:, 2002, p. 110.

[3] F. F. Bruce, Paul: Apostle of a Heart Set Free, Grand Rapids, Eerdmans, Grand Rapids, 1977, p. 167.

[4] Pentru clarificarea excepţiei din Matei 5:32 şi 19:9, vezi Paul Negruţ, „Căsătorie, Divorţ, Recăsătorire” în Creştinul Azi, 4/2002 (79), pp. 6, 7.

[5] J. Carl Laney, „No Divorce & No Remariage” în Divorce and Remarriage: Four Christian Views, H. Wayne House, ed., IVP, Downers Grove, IL., 1990, p. 41.

[6] Gordon D. Fee, The First Epistle to the Corinthians, Eerdmans, Grand Rapids, 1987, p. 295.

Sursa : Paul Negrut

Despre divorţ 6 - Expresia „să nu descoperi goliciunea” - Pastor Dr.PAUL NEGRUT

2009-03-18T10:12:00.003+02:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie
1. Sensul cuvântului porneia în Noul Testament. Datorită faptului că unul dintre sensurile cuvântului porneia este „incest”, sau „căsătorie incestuoasă”, interpretarea conform căreia Matei 19:9 se referă la căsătorii incestuoase este demnă de luat în considerare. Astfel, în 1 Corinteni 5:1, Pavel foloseşte termenul porneia pentru a descrie relaţia incestuoasă a unui bărbat cu nevasta tatălui său, relaţie interzisă în Leviticul 18:18. De asemenea, o analiză atentă a textelor din Faptele Apostolilor 15:20, 29 şi Leviticul 17:8-18:18 scoate la lumină faptul că la Conciliul de la Ierusalim Iacov foloseşte cuvântul porneia pentru a se referi la relaţiile interzise în Leviticul. Pe baza acestor texte se poate desprinde concluzia că termenul porneia din Matei 5:32 şi 19:9 se referă tot la relaţii incestuoase.

2. Literatura iudaică. În sprijinul ideii că porneia din Matei 19:9 se referă la căsătorie incestuoasă, Joseph Fitzmeyer face trimitere la manuscrisele de la Qumran datate din secolul I d.Cr. Fitzmeyer demonstrează că termenul zenut din limba ebraică, folosit pentru a descrie relaţii interzise între rudenii de sânge, a fost tradus în Septuaginta prin porneia. Această interpretare are suport în literatura iudaică târzie, dar până acum au lipsit argumentele din literatura iudaică a primului secol creştin.[2]

3. Contextul iudaic. Este larg acceptată ideea că Matei scrie evanghelia sa unor destinatari evrei care aveau o bună cunoaştere a profeţiilor din Vechiul Testament. Prin urmare, aspectele legate de porneia erau, de asemenea, de mare importanţă pentru cititorii Evangheliei după Matei. Aşa se poate explica introducerea expresiei „afară de pricină de curvie (porneia)” în Evanghelia după Matei şi omiterea ei de către Marcu şi Luca, ale căror evanghelii se adresau romanilor şi grecilor.

4. Contextul istoric. Interpretarea cuvântului porneia în sensul că relaţie incestuoasă corespunde cu împrejurările în care fariseii l-au ispitit pe Isus. Cititorii Evangheliei după Matei erau familiarizaţi cu relaţia incestuoasă dintre Irod Antipa şi soţia fratelui său. Domnul Isus se afla tocmai în teritoriul guvernat de Antipa, şi fariseii au vrut să-l provoace la un conflict deschis cu Irod, aşa cum s-a întâmplat şi cu Ioan Botezătorul (Matei 14:4). În acest context Domnul Isus afirmă că divorţul este interzis, cu excepţia relaţiilor incestuoase, aşa cum a susţinut şi Ioan Botezătorul.

5. Contextul apropiat. Dacă porneia din Matei 19:9 este interpretat ca fiind relaţie incestuoasă (Leviticul 18:16-18), atunci învăţătura Domnului Isus este în armonie cu planul iniţial al lui Dumnezeu reafirmat în Matei 19:4-6 şi în Marcu 10:6-8. Planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie nu se schimbă şi, prin urmare, divorţul nu poate separa ce a unit Dumnezeu. Singura situaţie când divorţul este acceptat este în cazul căsătoriilor incestuoase pe care Dumnezeu nu le acceptă ca fiind valide. Această interpretare restrictivă a cuvântului porneia explică şi reacţia ucenicilor: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare” (Matei 19:10). Dacă Domnul Isus ar fi acceptat divorţul pentru orice comportament sexual păcătos, învăţătura lui nu s-ar fi deosebit de cea a lui Shammai şi, prin urmare, nu ar fi stârnit o reacţie atât de intensă din partea ucenicilor. În concluzie, se poate afirma că atât contextul îndepărtat, cât şi cel apropiat al textului din Matei 19:9 sprijină interpretarea cuvântului porneia ca relaţie incestuoasă, singurul caz în care divorţul este acceptat de către Domnul Isus. [3]

--------------------------------------------------------------------------------
[1] R. K. Harrison, Leviticus, IVP, Downers Grove, 1980, p. 186.

[2] J. A. Fitzmeyer, „The Matthean Divorce Texts and Some Palestinian Evidence”, în Theological Studies, 37 (1976), 213-221.

[3] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 34-36.

Sursa : Paul Negrut

Despre divort 5 - Sensul expresiei "afara de pricina de curvie" - Pastor Dr. PAUL NEGRUT

2009-03-17T10:59:00.003+02:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

Unii comentatori evanghelici au pus semnul egalităţii între porneia şi adulter. Laney susţine că dacă aşa ar sta lucrurile, atunci, contrar tiparului din Matei 5:21-48, învăţătura Domnului Isus nu s-ar deosebi de învăţătura lui Shammai şi a fariseilor din vremea lui. Trebuie subliniat însă că în absenţa unui context care să susţină acest sens, cuvântul porneia nu se referă la adulter. Cuvântul obişnuit folosit pentru adulter este moicheia, iar Matei recunoaşte distincţia dintre ele în capitolul 15:19. De asemenea, dacă Domnul Isus ar fi intenţionat să susţină punctul de vedere al lui Shammai şi să permită divorţul în caz de adulter, ar folosit un cuvânt mai explicit.[2]

Alţi comentatori susţin că Domnul Isus a folosit un cuvânt polisemantic pentru a permite divorţul în orice situaţie de infidelitate sexuală, inclusiv adulter. În acest caz, Isus ar fi adoptat un punct de vedere mai permisiv decât cel al lui Shammai, care consideră că divorţul poate fi acceptat doar în caz de adulter. Mark Geldard susţine însă că încercarea de a oferi termenului porneia un înţeles mai larg introduce contradicţii interne în textul lui Matei.[3] Laney este de părere că Domnul Isus a susţinut (Matei 19:4-5) permanenţa căsătoriei în conformitate cu planul lui Dumnezeu din creaţie şi, la provocarea fariseilor, s-a pronunţat clar împotriva divorţului (Matei 19:6). Ar fi o dovadă de inconsistenţă din partea Domnului ca trei versete mai jos (19:9) să adopte o poziţie mai liberală decât rabinii. Dacă totuşi cineva ar susţine că, de fapt, Domnul Isus a adoptat o poziţie mai permisivă decât rabinii, atunci reacţia ucenicilor ar fi absurdă: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare” (Matei 19:10). În realitate, reacţia ucenicilor dovedeşte faptul că Domnul Isus a adoptat o poziţie mai restrictivă decât s-au aşteptat ei. Prin urmare, în accepţiunea Domnului Isus porneia nu putea avea un înţeles larg.[4]

O altă interpretare larg întâlnită este aceea care susţine că porneia se referă la necinste sexuală în perioada logodnei. În tradiţia iudaică, angajamentul de logodnă era la fel de serios ca şi cel de căsătorie şi putea fi anulat doar prin divorţ sau moarte. Conform acestei abordări, Domnul Isus a afirmat că dacă în perioada logodnei unul dintre parteneri s-a făcut vinovat de infidelitate, celălalt este liber să divorţeze. Textul invocat în sprijinul acestei interpretări este Matei 1:19. Singura situaţie în care divorţul este acceptat este, prin urmare, infidelitatea din perioada logodnei, şi nu infidelitatea din perioada căsătoriei. Obiecţia adusă de Laney acestei interpretări este că Domnul Isus şi fariseii nu discutau despre logodnă, ci despre căsătoria propriu-zisă, aşa cum reiese din textele pe care le-au invocat (Geneza 2:24; Deuteronomul 24.1-4). De asemenea, dacă dezbaterea ar fi fost pe tema întreruperii logodnei, atunci absenţa excepţiei la divorţ din Marcu şi Luca ar fi greu de explicat, pentru că şi la greci, şi la romani exista perioada de logodnă înaintea căsătoriei.[5]

Un număr tot mai mare de comentatori sunt de părere că afirmaţia Domnului Isus din Matei 19:9, „afară de pricină de curvie (porneia)”, se referă la căsătoriile care încalcă interdicţia biblică cu privire la rudele de sânge din Leviticul 18:6-18. Laney consideră că această abordare este în armonie şi cu aspectele istorice, geografice şi culturale din Evanghelia după Matei, evanghelie adresată în primul rând evreilor cu scopul de a dovedi că în Cristos se împlinesc toate profeţiile mesianice (Matei 1:23; 2:5, 6, 15, 18, 23).[6]

În Leviticul 18:6-18 sunt interzise căsătoriile între rudeniile apropiate. Wenham rezumă aceste interdicţii în felul următor: „Un bărbat nu se poate căsători cu o femeie care-i este rudenie de sânge sau cu o femeie care în urma unei căsătorii anterioare i-a devenit rudenie de sânge.”[7]

--------------------------------------------------------------------------------
[1] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 33, 34.

[2] Carl Laney, „No Divorce”, p. 34.

[3] Mark Geldard, Churchman 92 (1978), p. 134. Cf. Carl Laney, „No Divorce”, p. 34.

[4] Carl Laney, „No Divorce”, p. 35.

[5] Carl Laney, „No Divorce”, p. 35.

[6] Carl Laney, „No Divorce”, p. 35.

[7] G. J. Wenham, The Book of Leviticus, New International Commentary on the Old Testament, Grand Rapids, Eerdmans, 1979, p. 225.
Sursa : Paul Negrut

Despre divorţ 4 - Învăţătura Domnului Isus - Pastor Dr.PAUL NEGRUT

2009-03-16T17:55:00.002+02:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie
Prin urmare, Laney afirma că întrebarea fariseilor a fost pusă în contextul dezbaterii rabinice cu privire la sensul expresiei erwat dabar (goliciune, ceva dezgolit) din Deuteronomul 24:1. În timp ce toţi evreii acceptau în principiu divorţul, existau mari dezbateri între rabini cu privire la cauza legitimă de divorţ. După Mishna, şcoala liberală a lui Hillel susţinea legitimitatea divorţului pe orice motiv, iar şcoala conservatoare a lui Shammai accepta divorţul numai pe motiv de adulter. Întrebarea adresată lui Isus a fost de fapt următoarea: „De partea cui eşti în această polemică?” Se poate ca fariseii să se fi aşteptat ca Isus să respingă interpretarea permisivă a lui Hillel (vezi Matei 5:21-48), dar era limpede că a trece de partea conservatoare a lui Shammai ar fi însemnat să-şi pună viaţa în pericol.[3]

Laney consideră că în răspunsul pe care Isus l-a dat fariseilor a respins atât interpretarea liberală, cât şi pe cea conservatoare cu privire la divorţ. Domnul Isus precizează că divorţul nu face parte din planul originar al lui Dumnezeu pentru căsătorie: căsătoria este pe viaţă (Matei 19:4-6). Pentru a argumenta cu Scriptura acest lucru, Domnul face apel, în primul rând, la Geneza 1:27 şi 2:24 pentru a sublinia că, la început, Dumnezeu a creat un singur bărbat pentru o singură femeie. În al doilea rând, Domnul subliniază că Geneza 2:24 demonstrează că în căsătorie bărbatul şi femeia experimentează cea mai intimă şi trainică relaţie de sub soare, descrisă prin expresia „un singur trup”. În al treilea rând, Domnul Isus afirmă că Dumnezeu este Cel care îi uneşte pe cei doi în căsătorie, şi prin urmare ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă. Afirmaţia „omul să nu despartă” este la imperativ şi cere încetarea oricărei intervenţii umane în desfacerea căsătoriei.[4] Cu alte cuvinte, răspunsul Domnului Isus la întrebarea fariseilor dacă este îngăduit ca omul să-şi lase nevasta pentru orice pricină este un NU categoric (Matei 19:3). Spre deosebire de conducătorii religioşi ai vremii, Domnul Isus afirmă permanenţa şi indisolubilitatea căsătoriei. Nu există motiv valid pentru divorţ. Fariseii au înţeles că Domnul Isus nu acceptă divorţul şi de aceea l-au confruntat cu textul din Deuteronomul 24:1-4: „Pentru ce a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire şi să o lase?” (Matei 19-7).[5]

La fel ca mulţi comentatori ai Scripturii de astăzi, fariseii au făcut două greşeli. Prima, au confundat „îngăduinţa” lui Moise (Matei 19:8) cu „porunca” lui Moise (Matei 19:7). În al doilea rând, au confundat planul originar al lui Dumnezeu cu stilul de viaţă al oamenilor care aveau inima împietrită. Pentru a corecta greşelile lor de interpretare, Domnul Isus explică: „Din pricina împietririi inimii voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele, dar de la început n-a fost aşa” (Matei 19:8). În felul acesta Domnul Isus subliniază faptul că reglementarea socială a crizelor de familie din vremea lui Moise reprezintă norme de viaţă ale unor oameni cu inima împietrită şi acestea sunt în dezacord total cu planul iniţial al lui Dumnezeu cu privire la căsătorie.[6]

--------------------------------------------------------------------------------
[1] Carl Laney, „No Divorce”, p. 31.

[2] Carl Laney, „No Divorce”, p. 31.

[3] Carl Laney, „No Divorce”, p. 32.

[4] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 32, 33.

[5] Carl Laney, „No Divorce”, p. 33.

[6] Carl Laney, „No Divorce”, p. 33.

Sursa : Paul Negrut

Despre divorţ 3 - Divorţul din perspectiva cărţii Maleahi - Pastor Dr.PAUL NEGRUT

2009-03-15T07:28:00.004+02:00

Continuare din Resurse crestine pentru familie

B. Păcatul divorţului (Maleahi 2:13-16)

„Maleahi afirmă că manifestările emotive de mare intensitate (v. 13) menite să stoarcă răspuns la rugăciune, nu au niciun efect înaintea lui Dumnezeu din cauza faptului că au călcat legământul de căsătorie (v. 14; 1 Petru 3:7).” Maleahi demonstrează faptul că aceia care au divorţat s-au purtat mişeleşte cu soţiile lor. Cuvântul ebraic bagad înseamnă „a acţiona mişeleşte, necredincios sau cu înşelăciune”.[3]

Ticăloşia divorţului este ilustrată de Maleahi prin introducerea a trei expresii: nevasta din tinereţea ta, tovarăşa ta şi nevasta cu care ai încheiat un legământ (v. 14). Fata a fost luată în căsătorie în floarea tinereţii şi frumuseţii ei, iar acum, după ani de zile de slujire faţă de soţ şi familie, când i se ofileşte frumuseţea, este alungată. Expresia „tovarăşa ta” demonstrează faptul că soţia nu este un obiect din proprietatea personală, ci un partener de legământ. „Nevasta cu care ai încheiat legământ” descrie jurământul depus înaintea lui Dumnezeu şi a martorilor. Dumnezeu nu-Şi calcă legământul (Leviticul 26:40-45) şi, din moment ce divorţul este călcarea legământului de căsătorie, El declară deschis repulsia faţă de acest lucru. Versetul 15 subliniază standardul lui Dumnezeu pentru căsătorie exprimat prin faptul că, la creaţie, Dumnezeu a creat un singur bărbat pentru o singură femeie, ca să dea naştere la sămânţă dumnezeiască. Maleahi afirmă că într-o familie stabilă şi care trăieşte în ascultare de Domnul cresc copii echilibraţi şi evlavioşi. Versetul 16 aduce două argumente pentru a susţine pedeapsa dreaptă faţă de actul ticălos al divorţului. Primul este ura lui Dumnezeu faţă de despărţirea (salah) în căsătorie, ca şi în cazul făţărniciei în închinare sau al idolatriei (Amos 5:21; Isaia 1:14; Ieremia 44:4; Proverbe 6:16-19).[4]

Al doilea argument este ura lui Dumnezeu faţă de „cel ce îşi acoperă haina cu silnicie”. Aceasta este o expresie metaforică derivată din obiceiul ca bărbatul să întindă mantaua peste femeia pe care o cere în căsătorie (Rut 3:9; Ezechiel 16:8). Maleahi denunţă faptul că obiectul care simbolizează credincioşia faţă de actul căsătoriei a fost folosit în mod ticălos. Silnicia cu care e pătată haina este păcatul divorţului care lasă urme ca sângele victimei pe haina criminalului. Versetul 16 se încheie repetând avertizarea: „luaţi seama” (v. 15). Pentru Maleahi, divorţul este o încălcare a planului originar al lui Dumnezeu pentru căsătorie, încălcând şi legământul de căsătorie la care Dumnezeu a fost martor. De asemenea, divorţul este un act de ticăloşie faţă de cea mai intimă relaţie de sub soare şi reprezintă un păcat grav pe care Dumnezeu Îl urăşte.[5]

--------------------------------------------------------------------------------
[1] Carl Laney, „No Divorce”, p. 29.

[2] Carl Laney, „No Divorce”, p. 29.

[3] Carl Laney, „No Divorce”, p. 29.

[4] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 29, 30.

[5] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 30, 31.

Sursa : Paul Negrut

Despre divorţ 2 - Divorţul din perspectiva cărţii Deuteronomul - Pastor Dr.PAUL NEGRUT

2009-03-14T16:18:00.004+02:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

A. Circumstanţele divorţului

Cazul se referă la o femeie care nu mai are trecere înaintea soţului pentru că a descoperit ceva ruşinos la ea (literal, un lucru gol, sau goliciune). Înţelesul exact al expresiei „ceva ruşinos” (erwat dabar) este neclar şi din această cauză textul a devenit un subiect controversat între rabini şi teologi. Unii susţin că erwat dabar se referă la imposibilitatea de a avea copii, sau la un lucru dezgustător ca în Deuteronomul 23:13, iar alţii, la imoralitatea sexuală. Este greu de argumentat în favoarea poziţiei că textul se referă la adulter deoarece în Leviticul 20:10 şi Deuteronomul 22:22-24 se stabileşte condamnarea la moarte, şi nu divorţul ca pedeapsă pentru adulter.[3]

În Vechiul Testament sunt menţionate mai multe situaţii în care divorţul este interzis: un bărbat care necinsteşte o fată fecioară (Deuteronomul 22:28-29), sau acuzaţia falsă a unui soţ că soţia lui nu a fost fecioară la căsătorie (Deuteronomul 22:13-19). Se pare că în cazul erwat dabar, divorţul nu era interzis. De aici, unii comentatori au tras concluzia că atât divorţul, cât şi recăsătorirea sunt permise de Dumnezeu.[4] Textul nu aprobă recăsătorirea femeii care a fost abandonată de primul soţ şi acest lucru reiese clar din expresia că femeia „s-a pângărit” prin a doua căsătorie. Cuvântul „pângărit” (tame) înseamnă „a deveni necurat”. Cuvântul este folosit în Leviticul 18:20 şi Numeri 5:13-14 pentru a descrie necurăţia rezultată din adulter. În Deuteronomul 24:4, acest cuvânt (tame) descrie relaţia dintre femeia divorţată şi al doilea soţ ca fiind adulter.[5] Acest lucru este clar afirmat de Domnul Isus în Marcu 10:11-12: „El le-a zis: «Oricine îşi lasă nevasta, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte faţă de ea; şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul, şi ia pe altul de bărbat, preacurveşte.»”

B. Interzicerea recăsătoririi

Punctul principal al acestui text se referă la o situaţie specifică de recăsătorire. Un bărbat nu se poate recăsători cu fosta lui soţie dacă între timp aceasta a intrat într-o altă relaţie de căsătorie. Chiar şi în cazul în care al doilea soţ divorţează sau moare, femeia nu se mai poate întoarce la primul soţ. O asemenea relaţie este descrisă ca „o urâciune înaintea Domnului” şi aduce vinovăţia păcatului peste ţară (Deuteronomul 24:4). Această urâciune a fost unul dintre motivele pentru care Dumnezeu a adus judecata Lui peste popoarele cananite care au locuit în ţara promisă înaintea evreilor (Leviticul 18:24-25). Reglementarea din Deuteronomul 24:1-4 are ca scop oprirea poporului de la păcate care spurcă ţara promisă.[6]

C. Observaţii

În Deuteronomul 24 Moise nu instituie divorţul, ci introduce măsuri legislative pentru a limita răul moral şi social rezultat din îndepărtarea omului de planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie. Unii comentatori se întreabă de ce Moise nu a interzis categoric divorţul. Răspunsul îl aflăm de la Domnul Isus în Matei 19:8: „Din pricina împietririi inimii.” Oamenii care s-au împietrit faţă de planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie, nu mai vor cu niciun chip să se întoarcă la standardul absolut al lui Dumnezeu. Este important de subliniat însă că, în Vechiul Testament, Dumnezeu nu-Şi abandonează planul, ci limitează consecinţele păcatului şi pregăteşte omenirea pentru venirea Domnului Isus.

--------------------------------------------------------------------------------
[1] Carl Laney, „No Divorce”, p. 21.

[2] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 21, 22.

[3] Carl Laney, „No Divorce”, p. 22.

[4] Walter C. Kaiser, Jr. Toward Old Testament Ethics, Zondervan, Grand Rapids, 1991, pp. 200-202.

[5] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 22, 23.

[6] Walter C. Kaiser, Jr, Toward, pp. 202, 203.

va urma

Sursa : Paul Negrut

Despre divorţ 1 - Planul lui Dumnezeu pentru căsătorie - Pastor Dr.PAUL NEGRUT

2009-03-13T17:21:00.005+02:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

a) A lăsa. Planul lui Dumnezeu pentru căsătorie implică în primul rând separarea. Cuvântul ebraic folosit pentru „a lăsa” este azab şi înseamnă a se depărta, a lăsa în urmă. Este adevărat că unii tineri abia aşteaptă să se separe de părinţi din diverse motive, dar Biblia nu vorbeşte despre ieşirea de sub autoritatea părinţilor decât pentru a forma o nouă familie. În schimb, alţii nu se pot separa de părinţi şi încearcă să formeze o nouă familie păstrând vechile legături. Şi această variantă este nebiblică. Separarea de părinţi este un proces care se desfăşoară treptat în perioada de pregătire pentru căsătorie şi este împărtăşit deopotrivă de părinţi şi copii. Consfinţirea publică a acestei separări este inclusă în actul sacru al legământului de căsătorie între cei doi tineri. Separarea nu presupune însă neglijarea părinţilor. Porunca de a cinsti pe tatăl tău şi pe mama ta, consemnată în Exodul 20:12, este aplicată de Domnul Isus în Marcu 7:6-13 unor farisei adulţi care aveau familiile lor. De asemenea, apostolul Pavel cere credincioşilor să poarte de grijă de părinţii lor în vârstă (1 Timotei 5:3-8). A lăsa pe tata şi pe mama se referă la structura de autoritate şi de afectivitate a vechii familii pentru a se dedica total noii familii, şi nicidecum la neglijarea responsabilităţilor faţă de nevoile lor.[3]

b) A se lipi. Ordinea lucrurilor este stabilită de Dumnezeu: este imposibil să te lipeşti până nu s-a produs mai întâi lăsarea. Scopul acestui proces este întemeierea unei noi familii. Verbul a se lipi (în ebraică dabaq) înseamnă apropiere intimă. Pe lângă aspectul fizic, cuvântul se referă şi la loialitate şi afecţiune. În cartea Iosua, dabaq se referă la loialitate faţă de Dumnezeu sau la alianţă cu popoarele canaanite (Iosua 23:8, 12); în cartea Rut la loialitatea ei faţă de Naomi (Rut 1:14); iar în vremea lui David, la credincioşia şi statornicia vitejilor lui Iuda în timpul răzvrătirii lui Şeba (2 Samuel 20:2). Profetul Isaia foloseşte cuvântul în formă substantivală şi se referă la îmbinarea (sudura) metalelor (Isaia 41:7). Sensul cuvântului a lipi subliniază faptul că mariajul presupune dedicare şi loialitate din partea soţului şi a soţiei. Este important însă faptul că Biblia foloseşte şi cuvântul „legământ” (berît) referitor la căsătorie (Maleahi 2:14; Proverbe 2:17). Cuvântul legământ se referă la un tratat încheiat între două persoane (David şi Ionatan, 1 Samuel 18:3) sau la un tratat constituţional încheiat între Dumnezeu şi Israel la Sinai (Exodul 19:20), sau între Cristos şi Biserică (Luca 22:20, 1 Corinteni 15:25). Biblia subliniază faptul că legământul implică un angajament care nu poate fi călcat (Psalmul 89:30-35; Daniel 9:4). În ce priveşte legământul de căsătorie, el se referă la un angajament pe viaţă între un bărbat şi o femeie de a trăi ca soţ şi soţie. Lipirea soţului de soţie implică o relaţie intimă, loială şi pentru toată viaţa.[4]

c) Un singur trup. Al treilea element esenţial în căsătorie este unirea fizică. Acest aspect se referă la relaţia conjugală dintre soţ şi soţie. Expresia „un singur trup” descrie în mod simbolic unirea celor doi (soţ, soţie) în toate aspectele (spiritual, intelectual şi afectiv). Căsătoria după modelul biblic presupune despărţirea biblică de familia parentală, legământul public de căsătorie şi relaţia fizică intimă între soţ şi soţie. Doar simpla relaţie fizică între un bărbat şi o femeie nu înseamnă că s-a realizat o nouă familie, ci, aşa cum precizează Biblia, avem de-a face cu păcatul curviei (1 Corinteni 16).[5]

Familia este lucrarea suverană a lui Dumnezeu prin care, în legământ public încheiat înaintea lui Dumnezeu, a bisericii, a familiilor, a prietenilor şi a autorităţilor de stat rânduite de Dumnezeu, un bărbat şi o femeie se angajează să trăiască împreună ca soţ şi soţie până la moarte.

Biblia foloseşte cuvântul legământ (Maleahi 2:14; Proverbe 2:17) pentru a descrie relaţia de căsătorie. Indisolubilitatea căsătoriei se bazează pe respectarea legământului. Biblia subliniază clar faptul că Dumnezeu cere oamenilor să-şi respecte promisiunile (Numeri 30:2; Eclesiastul 5:4-6; Psalmul 15:4).[6] Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum se explică textele biblice care vorbesc despre desfacerea relaţiei de căsătorie? În această lucrare vom analiza textele care vorbesc despre divorţ din Deuteronomul, Maleahi şi evangheliile sinoptice, urmând ca, într-o lucrare viitoare, să studiem şi epistolele apostolului Pavel.

--------------------------------------------------------------------------------
[1] Acest capitol respectă linia argumentaţiei folosite de J. Carl Laney, „No Divorce & No Remarriage” în H. Wayne House, ed. Divorce and Remarriage: Four Christian Views, IVP, Downers Grove, IL:, 1990, pp. 15-54.
[2] Carl Laney, „No Divorce”, p. 17.

[3] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 17, 18.
[4] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 18, 19.
[5] Carl Laney, „No Divorce”, p. 19.
[6] Carl Laney, „No Divorce”, p. 21.

va urma

Sursa : Paul Negrut

Otrava mamei şi gustul inimii Lui

2009-03-09T17:39:00.004+02:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii
de familie... necenzurate

Mami se întorcea din oraş destul de târziu. Cu inima plină de bucurie, după ce cobora din autobuz, mergea glonţ către biserică, chiar dacă nu era program. Ea îngenunchea la intrare şi se ruga lui Dumnezeu. Nimic nu putea schimba iubirea ei pentru El. Nici măcar ţipetele descreierate ale bunicii, nici ameninţările ei, oricât de grave ar fi fost. Mami se ruga pentru bunica. Se ruga să poată gusta şi ea din inima Lui.

***

Într-o zi, când a venit acasă mai devreme, mami a rămas puţin surprinsă de faptul că nu e luată din prima cu reproşuri, întrebări directe, rostite pe un ton ridicat şi ameninţări. De astă dată, atmosfera din casă părea destul de aşezată, bunica o aştepta cu masa pusă, cum nu se mai întâmplase de mult.

Un gând că s-ar fi putut ca Dumnezeu să-i fi ascultat rugăciunile, să-i fi schimbat inima, îi trecu lui mami ca un fulger prin minte. “Poate mama s-a schimbat!”

Un alt gând fulgerător şi deosebit de intens, care nu ştia de unde vine, a fost: “Roagă-te pentru mâncare!”

Asta era de la sine înţeles. De când se afla atât de aproape de inima lui Dumnezeu, niciodată nu s-a mai aşezat la masă fără să ceară binecuvântarea pentru mâncare. “Dacă cei ce au cules grâul au rostit blesteme în timp ce lucrau? Dacă morarul a suduit că nu-i ieşea bine făina? Dacă brutarii au înjurat când au copt pâinea?”

Întotdeauna înainte de masă, rostea rugăciunea pentru cele puse înainte, chiar dacă protestele mamei ei erau nesuferite.

“Roagă-te pentru mâncare!” - îi fulgeră din nou prin gând, ca o voce din adâncurile ţărânei.

Mami se rugă în mod aparte pentru mâncare şi apoi se aşeză la masă. Bunica se învârtea prin bucătărie, fără să bombăne şi fără să ţipe cum făcea de obicei de când fata ei se pocăise şi-i făcuse ruşine în sat. Din când în când, arunca ocheade spre mami, care mânca în linişte ce-i pusese în farfurie.

****

Peste o jumătate de oră, bunica intră în camera mamei şi o găsi aranjând draperia. Aproape fără cuvinte, ieşi din cameră şi îşi văzu în continuare de treburile gospodăreşti, însă într-o agitaţie bizară, care se deducea din ritmul în care scăpa obiecte pe jos, spărgând din neatenţie farfurii sau căni, călcând din greşeală pe coada pisicii, care scheuna amarnic.

În următoarele două ceasuri, bunica intră în camera mamei de mai multe ori, tot căutându-şi scuze. Într-un târziu, o întrebă:

- Fă, da’ nu ţi-i rău? Hai, întinde-te pe pat!

Mami îşi lăsă acul şi aţa cu care cosea ceva la perdea şi veni să se aşeze lângă bunica. Îi spuse că nu se simte rău, că vrea să termine de cusut şi apoi merge să o ajute şi pe ea dacă are nevoie la ceva, prin casă sau prin grădină.

Bunica plecă din cameră buimăcită. Îi spuse apoi mamei ce avea de făcut pe lângă casă.

*****

În acea zi, dar şi mai apoi, în zilele şi săptămânile următoare, atmosfera din casă se schimbă radical. Ca prin farmec, reproşurile, ţipetele şi ameninţările bunicii dispărură. În locul lor, se instală o tăcere apăsătoare. Bunica vorbea cu mami doar cât era necesar şi mai ales despre treburile gospodăreşti. Însă nu îi mai reproşa dacă venea seara puţin mai târziu decât ar fi trebuit - cum ştia ea că ajunge cursa de la oraş. Bunica ştia că mami merge să se roage, însă începu să treacă sub tăcere acest aspect.

******

După multă vreme, când bunica a ajuns şi ea să cunoască gustul inimii Lui, i-a mărturisit mamei că în acea zi îşi pusese în aplicare planul de a pune capăt ruşinii pe care fata ei i-o făcuse în sat.

O aşteptase acasă cu mâncarea caldă pe masă, fiindcă în farfurie îi pusese otravă.

*******

Dar pentru aceia care au gustat din inima Lui, există promisiunea: Dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma.

Promisiunea aceasta s-a adeverit atunci pentru mami, iar în ochii bunicii, această minune a fost suficientă să o îngenuncheze, să o facă să-şi dorească şi ea bucuria şi lumina pe care le vedea pe chipul fetei ei, să îşi ceară iertare şi de la odraslă şi, mai ales, de la Dumnezeul împotriva Căruia se ridicase cu toată puterea ei.

Pentru mamă şi fiică, gustul inimii Lui era de-acum acelaşi. Desăvârşit.
Sursa : lumea adam(a)ica

Prietenia în căsnicie - de George Pordea

2009-02-20T19:11:00.004+02:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Biblia ne dă câteva principii care puse în practică duc la o creştere a prieteniei dintre soţ şi soţie, duc la o apropiere adâncă a acestora. Aş vrea să ne uităm împreună la aceste principii practice care cred că pot face din soţ cel mai bun prieten al soţiei şi vice-versa.

Ajută-ţi partenerul să înainteze în viaţă.

Eclesiastul 4.9 - „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor.”

Majoritatea dintre noi suntem absorbiţi de propriul nostru succes. Suntem prea egoişti. Însă dacă dorim să dezvoltăm o relaţie de prietenie cu soţul sau cu soţia noastră va trebui să căutăm succesul celui de lângă noi.

La şcoala unde am studiat, de prea multe ori am văzut cum un băiat şi o fată care s-au cunoscut pe când ambii erau studenţi, se căsătoreau în timpul pregătirii lor universitare şi datorită nevoilor financiare sau datorită unei sarcini neprogramate, soţia studentă renunţa la studiile ei de dragul soţului ei, pentru ca el să-şi poată termina la timp facultatea. Unii am spune că e foarte frumos felul în care s-a jertfit acea soţie, şi e adevărat ce spuneţi, însă mai de fiecare dată soţii cădeau de comun acord că după ce soţul îşi va termina şcoala, şi soţia şi-o va termina pe-a ei, însă acest lucru rareori se mai întâmpla. Acest lucru nu duce la o apropiere ci mai degrabă deschide uşa pentru reproşurile de mai târziu.

Dacă eşti interesat cu adevărat în de succesul partenerului tău de viaţă, atunci mai întâi va trebui să te rogi pentru succesul lui. În loc să te rogi ca Dumnezeu să te ajute pe tine să faci noi progrese, gândeşte-te la sacrificiile celor de lângă tine pentru succesul tău şi caută binecuvântarea lui Dumnezeu peste viaţa lor. Dacă vrei să îţi îmbogăţeşti viaţa interioară, începe să te rogi pentru succesul prietenului de lângă tine. Apoi încurajează-ţi prietenul. Nu îl trage înapoi, nu îi spune cât de imperfect este, nu îi spune cât de greu e în viaţă, ci împinge-l înspre nişte ţeluri realizabile. Iar când nu mai poţi să-l împingi, trage-l înspre succes, dar nu înceta să-ţi încurajezi partenerul. Nu uita să-l lauzi pentru paşii făcuţi. Partenerul tău nu trebuie să ajungă la perfecţiune pentru a fi lăudat pentru că atunci nici tu, nici eu, nici partenerul tău nu ar ajunge să primească vreun cuvânt de laudă.

Cineva a observat că Andrew Carnegie avea mulţi milionari care lucrau pentru el. Când a fost întrebat cum de e aşa, Carnagie a răspuns: „Nu erau milionari când au început să lucreze pentru mine. Când minereşti după aur, nu cauţi pământ, ci cauţi aur.” Caută „aurul” din prietenul tău şi laudă-l pentru acesta.

Ridică-ţi partenerul când acesta cade.

Eclesiastul 4.10 - „Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!”

De ce să-ţi ridici partenerul? Pentru că va veni o vreme când tu vei fi la pamânt şi tare bine ţi-ar prinde o mână întinsă care să te ridice. Solomon ne scrie următoarele: „Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate” (Prov. 17.17). Nici unul dintre noi nu dorim să avem prieteni doar cât ne merge bine, ci ne dorim prieteni care să fie lângă noi mai ales în momentele dificile ale vieţii. Prietenii adevăraţi nu sunt cei care râd cu tine, ci cei care plâng cu tine.

De ce să-ţi ridici partenerul? Deoarece copiii tăi se uită la exemplul tău. Copiii noştri învaţă de la noi şi ar trebui să vadă în noi soţi şi soţii care sunt gata să plătească orice preţ pentru a sta alături de partenerul căzut, de partenerul încercat. Când copiii noştri vor fi la o răscruce a vieţii lor familiale, îşi vor aduce aminte de exemplul părinţilor lor. Dacă ei au văzut loialitatea părinţilor lor, de cele mai multe ori vor fi gata să o imite. Dacă au văzut că relaţia voastră e mult mai importantă decât lucrurile materiale, de cele mai multe ori, vor călca pe urmele voastre şi viaţa lor interioară va fi mult mai bogată.

De ce să-ţi ridici partenerul? Pentru că societatea noastră cunoaşte succesul sau eşecul pe baza modului în care îi tratăm pe cei slabi. Îi aplaudăm pe cei bogaţi, pe cei faimoşi dar îi călcăm în picioare pe cei slabi, pe cei căzuţi şi ne întrebăm de ce societatea e atât de rea, atât de rece, atât de crudă. Când noi îi ignorăm pe cei pe care îi numim prieteni atunci când aceştia au nevoie de ajutorul nostru, trimitem un mesaj subtil generaţiei care vine după noi că doar cei „perfecţi” în ochii lumii merită atenţia noastră.

Încălzeşte-ţi partenerul când trece prin momentele reci ale vieţii

Eclesiastul 4.11 - „Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzescă dacă e singur?”

Sunt multe furtuni, multe vremi reci în viaţa noastră şi când trecem prin aceste momente, tare bine e să avem pe cineva care să ne dea din căldura lui. Când partenerul tău e bolnav, fii gata să stai lângă el, fii gata să-i faci ceaiul, fii gata să-i faci supa, fii gata să-ţi iei liber de la serviciu pentru a fi ca o doică faţă de copilul aflat în grija ei.

Îmi place aşa de mult atitudinea celor trei prieteni ai lui Iov din Iov 2.11-13. “Trei prieteni ai lui Iov, Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama, au aflat de toate nenorocirile care-l loviseră. S-au sfătuit şi au plecat de acasă să se ducă să-i plângă de milă şi să-l mângâie. Ridicându-şi ochii de departe, nu l-au mai cunoscut. Şi au ridicat glasul şi au plâns. Şi-au sfâşiat mantalele şi au aruncat cu ţărână în văzduh deasupra capetelor lor. Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea” (Iov 2.11-13). Când partenerul tău trece prin momente grele, el nu are nevoie de predici, nu are nevoie de un studiu biblic, ci are nevoie de un prieten care să-l mângâie, să plângă împreună cu el, să-l îmbrăţişeze şi să-i spună că împreună veţi birui frigul vieţii.

Apără-ţi partenerul de viaţă

Eclesiastul 4.12 - „Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.”

Acest verset din Scriptură ne arată că adevărata prietenie se demonstrează prin ceea ce facem şi nu doar prin ceea ce spunem. Când partenerul tău se află sub atac, cel mai de seamă aliat al său ar trebui să fii tu. El are nevoie de Dumnezeu înainte de oricine altcineva şi mai apoi de tine pentru a rămâne în picioare. Trei împletiţi împreună întotdeauna sunt mai tari decât unul singur.
Cum aş putea să îmi apăr partenerul? Mai întâi prietenia voastră trebuie să fie cunoscută de toţi înainte ca vreo persoană să se ridice împotriva partenerului tău. Acea persoană trebuie să ştie că lupta împotriva partenerului tău este o luptă împotriva ta. Apoi, fii gata să îţi asumi orice risc în ciuda a ceea ce cred ceilalţi. E clar că duşmanii partenerului tău vor deveni duşmanii tăi şi acest lucru îi opreşte pe mulţi de la o prietenie adevărată. Nu-ţi fie teamă de toate neadevărurile spuse de ceilalţi împotriva ta în lupta împotriva partenerului tău. Totuşi, în apărarea partenerului tău, atunci când acesta a greşit nu apăra greşelile lui, ci apără-l pe el. Şi un ultim lucru, nu aştepta ca partenerul tău să îţi ceară ajutorul. Fii tu cel care are iniţiativa de a-şi oferi ajutorul, de a fi lângă el, de a-l sprijini. Fii un prieten adevărat pentru partenerul tău, fii cel mai bun prieten al partenerului tău.

Articol preluat din Revista Impuls

CARE ESTE PROBLEMA COPIILOR DE ASTAZI ?

2009-02-10T19:53:00.004+02:00

Continuare din Resurse crestine pentru familie

Lipsa educatiei

CAND UN COPIL este conceput, existenta sa incepe pentru eternitate. Speranta a cel putin doua generatii depinde de educarea corecta a unui copil. Proverbe 22:6 spune: „Invata pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, si cand va imbatrani, nu se va abate de la ea." Parintii trebuie sa inceapa devreme sa dezvolte fortele intelectuale si morale ale sufletului copilului. Copilaria este perioada speciala pentru aceasta. Educarea corecta a unui copil nu poate fi supraaccentuata.
Fiecare copil nascut in lume are o natura total depravata. Isaia 48:8 spune copilului ca: „din nastere ai fost numit razvratit." Acel mic copilas care arata asa dulce si inocent vine in lume cu o puternica inclinatie spre rau, cu tendinta spre formarea obiceiurilor rele, dorinta spre o conduita neevlavioasa si determinarea de a se revolta impotriva oricarui fel de autoritate. Contrar gandirii liberale, el nu se naste alb si pur (Psalmul 51:5). Inima lui mica este plina de rautate. Proverbe 22:15 ne spune: „Nebunia este lipita de inima copilului, dar nuiaua certarii o va dezlipi de el." De aceea tu nu trebuie sa inveti un copil sa fie rau, sa minta, sa se bata, sa fie lenes, ori sa spuna cuvinte urate. Tu trebuie sa-l inveti sa nu faca aceste lucruri!
Proverbe 22:6: „Invata pe copil..." Nu spune sa inveti un adolescent sau un adult. Copacul se indreapta cand este un mic vlastar, sau calul cand e inca un manz; la fel este si cu copilul. Nu poti incepe prea devreme, dar poti amana pana este prea tarziu. Un copil trebuie sa fie castigat de parinti inainte ca el sa implineasca 10 ani. Daca nu este invatat obedienta, respectul pentru autoritate, importanta religiei si frica de Dumnezeu in acest timp, dupa aceea poate fi prea tarziu pentru realizarea educatiei potrivite.
Textul meu spune foarte clar: „...copilul lasat de capul lui face rusine mamei sale." Un copil nu trebuie crescut in rautate, sau chiar sub influenta unui exemplu negativ, ca sa devina rau. El trebuie doar sa fie „lasat de capul lui". „Lasat" fara educatia potrivita a parintilor. Copilul lasat de capul lui, urmeaza impulsurile naturii sale depravate, propria-si mandrie si obstinatie, pentru a-si face parintii de rusine in fata lumii. Ce neglijare mai mare a responsabilitatii poate exista, decat lasarea unui copil de capul lui? Tatal ramane mut de confuzie si durere. Cel mai iubit obiect al afectiunii tandre a mamei aduce lacrimi si teroare ochilor ei.
Fie vointa copiilor, fie inimile parintilor vor trebui frante. Fara educarea timpurie a copilului, parintele va fi cu inima franta, iar copilul va fi ruinat pentru intreaga viata si eternitate. Un copil lasat de capul lui va duce spre cele mai triste lacrimi pe care un ochi le poate vreodata varsa! Rusinea este prea publica pentru a fi ascunsa. Despre Eli si fiii lui se spune: „fiii lui... s-au facut vrednici de lepadat, fara... ca el sa-i fi oprit" (1 Samuel 3:13). Pacatele lor au fost asa de mari incat oamenii din Israel „dispretuiau darurile Domnului" (1 Samuel 2:17).1 Pacatele fiilor lui David i-au adus acestuia rusine in fata intregului Israel (2 Samuel 13:12; 16:22; 18:33; 1 Regi 1:5-9).
Prea des parintii se bazeaza pe altii in indeplinirea responsabilitatilor date de Dumnezeu lor. Ei asteapta ca invatatorul de scoala duminicala, pastorul, educatorul, ori profesorul din scoala publica sa le educe copiii in locul lor. Unii parinti isi pleznesc sau bat copiii pentru ca aceasta este mult mai usor decat a-i invata sau educa. Responsabilitatea de a invata si educa copiii apartine parintilor. Dumnezeu a pus-o acolo, si acolo va ramane pentru totdeauna. Deutronom 6:6-7 spune: „Si poruncile acestea, pe care ti le dau astazi, sa le ai in inima ta. Sa le intiparesti in mintea copiilor tai, si sa vorbesti de ele cand vei fi acasa, cand vei pleca in calatorie, cand te vei culca si cand te vei scula" (comp. cu Geneza 18:17, 19; Deutronom 4:9; 11:18-21, Psalmul 78:1-8). Efeseni 6:4 declara: „Si voi, parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i in mustrarea si invatatura Domnului." Educarea copiilor cere timp, rabdare si perseverenta. Copiii trebuie educati pana cand invataturile devin o parte a caracterului lor. Caracterul contine maniere sociale si culturale. Ei trebuie invatati cum sa-si dezvolte trupurile si mintile. Unii parinti au o multime de timp pentru a-si dresa cainii si caii, dar nu gasesc timp liber cand este vorba de educarea copiilor lor.
Copiii nu sunt inzestrati cu capacitatea de a lua decizii corecte fara o educatie corespunzatoare. Parintii trebuie sa cunoasca bine Biblia pentru a fi capabili sa o impartaseasca eficient copiilor lor. Tatal si mama ar trebui sa-si avertizeze copiii cu privire la urmarile daunatoare ale sexului premarital si sarcinilor nedorite. Ei ar trebui sa le explice consecintele daunatoare ale fumatului, abuzului de droguri, furatului si mintitului, vizionatului de filme proaste, citirii de literatura proasta si ascultatul muzicii rock.
O buna parte din parinti isi lasa copiii ca prada Diavolului. Acesti copii sfarsesc in arest sau puscarie. Ei se apuca de droguri sau bauturi tari. Acesti copii neglijati sunt teroarea cartierului in care traiesc. Ei sunt rusine si dezonoare pentru parintii si bunicii lor. Cand aud de baieti sau fete care merg la inchisoare pentru incalcarea legii, eu stiu ca in mare parte ei sunt baieti si fete ce nu au fost crescuti in mod corespunzator de parintii lor. Ma intreb cateodata, cine ar trebui cu adevarat sa mearga in celula inchisorii sau pe scaunul electric?! Statul ar trebui sa aiba vreo forma de pedeapsa pentru parintii care neglijeaza educarea si invatarea copiilor lor. Poate ca statul nu pedepseste parintii neglijenti, dar Dumnezeu o va face cu siguranta!
In copilarie, copiii sunt educati fie bine, fie rau. Acest proces merge inainte si nu poate fi oprit. Nu exista o prea mare speranta pentru un copil care este educat in rautate. Ieremia spune: „Sa ne culcam in rusinea noastra, si sa ne invelim cu ocara noastra, caci am pacatuit impotriva Domnului, Dumnezeului nostru, noi si parintii nostri, din tinereta noastra si pana in ziua de azi, si n-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru" (Ieremia 3:25). Un copil crescut pe o cale gresita nu se va departa de aceasta nici cand va imbatrani. Acest copil va frange inimile parintilor sai si-i va „omori cu zile". „Un fiu nebun aduce necaz tatalui sau, si amaraciune celei ce l-a nascut" (Proverbe 17:25)...
Cea mai mare problema a copiilor de azi este ca tatal si mama sunt prea ocupati cu lucrurile lumii pentru a avea timp sa-si invete si educe proprii urmasi. Tata trebuie sa se duca la munca, sa repare casa, sa tunda iarba, sa joace golf, sa urmareasca meciul la televizor si sa citeasca ziarul. Mama trebuie sa curete casa, sa spele rufele, sa mearga la intalnirile de la club, sa faca cumparaturile, sa vorbeasca la telefon si sa barfeasca cu vecinii. Nu mai este timp pentru copii! Seara, tata si mama ies pentru a-si petrece noaptea in oras, lasand copiii sa terorizeze cartierul, sau sa se uite la televizor pentru a invata cum se comit infractiuni. Copiilor mai mari li se permite sa se duca la discoteca sau la „ruga"! Salile de biliard, cluburile de noapte, discotecile, cinematografele pentru masini, si alte locuri pacatoase inspirate de Diavol, fac in mod fals ceea ce parintii nu au reusit sa faca!
Majoritatea parintilor nu vad pericolele neglijarii copilului. Niciodata responsabilitatea cresterii corecte a copilului nu a fost asa de mare. Niciodata nu au renuntat parintii la autoritatea si educatia parentala asa cum renunta in aceasta generatie. Ambii parinti vor lucra zi si noapte pentru a procura haine la moda, televizor color, masini, si chiar pizza; dar ei nu vor misca un deget in ceea ce priveste morala si educatia spirituala a copiilor lor. Aceasta este problema copiilor!

Lipsa unui exemplu

AUZIM DE MULTE ori despre copii ca fiind victimele unei influente nesanatoase si a unui anturaj rau. Aceasta este adevarat pentru ca ii include si pe parintii lor! Exemplul parental este un factor critic in dezvoltarea corecta a copilului. Nimic nu face mai ineficient efortul parintilor in educare, decat ipocrizia lor. Copiii nu vor adopta standarde pe care parintii nu vor sa le puna in practica.
Astazi, de prea multe ori un tata incearca sa-si corecteze fiul prin ceva de genul: „Vreau ca tu sa incetezi sa-mi mai fumezi tigarile!" sau „Sa nu te mai prind ca bei din tuica mea!" sau „Incetineste! Vad ca tu conduci la fel de tare ca mine!" sau „Fiule, du-te la biserica si fii baiat cuminte. Tata o sa stea acasa si o sa citeasca ziarul. Te rog sa ii spui predicatorului ca tata e bolnav."
O mama va cauta sa-si corecteze fiica asa: „Te-ai machiat ca o prost crescuta. Nu mai umbla cu rujul si cosmeticele mele!" sau „Fusta ta e la fel de scurta si stramta ca a mea! Du-te si schimba-ti-o in minutul asta!" sau „Tortul tau este si mai nereusit decat al meu! Pur si simplu trebuie sa inveti sa gatesti!" sau „Ai uitat sa citesti in Biblie azi! Incepi sa uiti la fel ca mine!"
Cei mai multi copii sunt josnici si rai pentru ca ii imita pe cei in varsta. Ei urmeaza exemplele rele puse inaintea lor de parinti. Un copil invata mai mult cu ochii decat cu urechile. El urmeaza exemplul mai mult decat preceptul. Ezechiel 16:44 spune: „Cum este mama asa si fata!" Copiii sunt mimi naturali. Un copil este reflexia parintilor lui. Manierele, vocabularul, obiceiurile si opiniile copiilor sunt adesea oglinzi ale parintilor; mai bune sau mai rele.
Parintii care fumeaza marijuana si consuma alcool in exces se pot astepta de la copiii lor sa faca la fel. Daca copiii ii aud pe mama si pe tata certandu-se, criticandu-se si ridiculizandu-se unul pe altul, se pot astepta ca ei sa urmeze acelasi exemplu. Daca un om este onest si muncitor, el se poate astepta ca fiul sau sa fie la fel. Daca o sotie e loiala si supusa sotului ei, ea poate conta pe fiica sa ca va fi la fel. Daca parintii neglijeaza Biblia si biserica, copiii le vor urma pasii tot drumul pana la iad. Daca parintii sunt implicati in sex extraconjugal, atunci copiii vor fi implicati in sex premarital!
Parintii culeg ceea ce seamana. Exista un bun exemplu pe care il putem vedea in viata lui David, regele Israelului. El a comis adulter si crima in fata copiilor sai si in fata poporului Israel. El a trait sa vada cum unul din fiii sai si-a violat sora iar altul a comis adulter cu concubinele sale. David de asemenea a trait sa vada pe unul din fiii lui injunghiindu-l pe celalalt. Exemplul rau al lui David a putut fi vazut in fiii lui. Exista ceva adevar in vechea zicala: „asa tata, asa fiu".

Lipsa disciplinei

O ALTA PROBLEMA a copiilor de astazi este lipsa disciplinei din camin. Totul in locuintele moderne functioneaza pe baza de intrerupator, cu exceptia copiilor. Timpurile cu siguranta s-au schimbat de pe vremea cand eram eu copil. Pe atunci, copiii veneau la biserica si stateau linistiti din cauza strictei discipline administrata de parinti. In acele zile, nu aveam „incaperi ale copiilor" asa cum au azi bisericile moderne. In zilele noastre, parintii, ajutati si asistati de bunici, nu-i pot opri pe micuti sa faca istericale in biserica. Unii parinti nu vin la biserica, ci stau acasa pentru ca nu isi pot controla copiii si le este teama sa nu se faca de rusine in public.
Copiii de astazi fac ceea ce generatia mai in varsta ar fi facut daca nu ar fi fost disciplinati. Generatia tanara nu a fost tinuta in frau asa cum au fost generatiile trecute. In loc sa fie „atinsi" sau „plezniti" pentru a fi supusi parintilor, generatia actuala este victima psihologiei de felul: „trateaza cu bunatate," „fa cum vrei". Mai degraba decat sa pedepseasca copilul pentru neascultare, parintii de astazi incearca sa-l mituiasca cu bomboane, daca va fi „bun".
Parintii dau copiilor prea multa libertate. Ei sunt prea permisivi. Niciodata parintii prea permisivi nu vor ajunge sa fie respectati cand copiii vor creste. „...Copilul lasat de capul lui face rusine mamei sale." Multi copii au nevoie sa-si auda parintii spunand un „nu" hotarat. Cand semanam o disciplina si un exemplu gresit in mintea copiilor, va trebui sa culegem consecintele negative. Si aceasta e ceea ce facem chiar acum! Noi culegem bogata recolta de copii imorali, chiulangii, hipioti, tineri rebeli care urasc Biblia.
Biblia ii invata pe parinti sa-si disciplineze copiii pentru fapte rele. Ea ofera patru motive pentru aceasta: (1) Pentru ca ii iubim: „Cine cruta nuiaua, uraste pe fiul sau, dar cine-l iubeste, il pedepseste indata." (Proverbe 13:24); (2) Pentru ca ei au nevoie de aceasta: „Nebunia este lipita de inima copilului, dar nuiaua certarii o va dezlipi de el." (Proverbe 22:15); (3) Pentru ca le va imbunatati comportamentul: „Nuiaua si certarea dau intelepciunea, dar copilul lasat de capul lui face rusine mamei sale." (Proverbe 29:15); (4) Pentru ca disciplina este o modalitate de scapare a sufletelor copiilor din iad: „Nu cruta copilul de mustrare, caci daca-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri. Lovindu-l cu nuiaua, ii scoti sufletul din locuinta mortilor." (Proverbe 23:13-14).
Disciplinarea potrivita nu trebuie sa ia niciodata forma abuzului. Nu-ti pierde cumpatul si nu-ti lovi copilul in cap sau in organele vitale. „Parintilor, nu intaratati pe copiii vostri, ca sa nu-si piarda nadejdea" (Coloseni 3:21). Dar nu va fie frica sa-i „atingeti" la „locul pe care stau jos". „Atingeti-i" corespunzator, asa incat copiii sa raspunda si sa le para rau pentru conduita lor gresita. Disciplinarea copiilor mai mari poate fi interzicerea unor privilegii.
Copilul trebuie facut sa inteleaga justetea disciplinarii. Cand disciplina este corecta si este administrata consecvent, nu va dura mult pana cand copilul te va imbratisa si va recunoaste ca a meritat bataie. El va fi mai sigur de dragostea si preocuparea ta sincera fata de el decat inainte de a-l disciplina.
Nu doar ca unii din parinti esueaza in administrarea disciplinei, ci sunt hotarati sa nu permita nimanui s-o aplice. Sorina poate fi mai rea decat „Izabela", sau Ion poate fi un pericol pentru societate, dar ar fi bine ca nimeni sa nu indrazneasca macar sa sugereze ca nu sunt perfecti. Ceilalti copii sunt cei ce creeaza toate problemele. Vai de biserica ce indrazneste sa disciplineze asa un tanar pentru conduita nepotrivita. Vai de invatatorul care „atinge" asa un copil! Vai de politistul ce trebuie sa aresteze pe unul din acesti delicventi minori rasfatati de parinti! Parintii vor raspunde cu alibiuri, amenintari, mita si cautiune.

Lipsa dragostei

O ALTA PROBLEMA a copiilor de astazi este ca ei nu sunt iubiti de parintii lor. Nici o fiinta din univers nu cere si nu are nevoie de dragoste mai mult decat copiii. Biblia invata aceasta: „sa ne iubim unii pe altii" (1 Ioan 3:11). Mai invata si ca: „dragostea, deci, este implinirea Legii" (Romani 13:10). Parintii iubitori produc copiii iubitori. Copilul nu va fi niciodata prea mare pentru ca parintele sa inceteze sa-i arate afectiune.
Imi place micul semn care spune: „Ti-ai imbratisat copilul azi?" Este bine pentru parinti sa le spuna copiilor: „Scumpule, tata si mama te iubesc mult. Suntem mandri ca Dumnezeu ne-a binecuvantat cu un copil ca tine. Suntem onorati sa te avem in familia noastra!"
Intotdeauna lasa-ti copiii sa stie ca ii iubesti si vrei sa ii ajuti. Chiar si in disciplinare aminteste-ti de dragoste! Dumnezeu ii educa doar pe cei pe care ii iubeste: „Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de ravna dar, si pocaieste-te!" (Apocalipsa 3:19). Ce bun exemplu pentru parinti!
Este un fapt cunoscut ca majoritatea parintilor nu-si iubesc copiii asa cum ar trebui! Noi traim intr-un timp cand chiar si parintii sunt „fara dragoste fireasca" (2 Timotei 3:3). In prea multe cazuri copiii sunt conceputi in desfrau si se nasc in lume nedoriti. Auzim mult despre „sarcini nedorite" si despre copii pe care parintii i-au abandonat. Nou-nascutii sunt abandonati in camere de motel, statii de autobuz si tren, pe treptele caselor, pe marginea drumului sau in containere de gunoi. Ei sunt neglijati si uitati pentru ca stau in calea placerilor lumesti. Copiii care cresc lipsiti de dragoste, in general nu au dragoste nici pentru parintii lor, nici pentru altcineva. De ce sunt atatea delicte comise de tineri si delicventa juvenila este la apogeu? De ce se intreaba autoritatile ce ar trebui sa faca cu toti adolescentii escroci? De ce in timpul noptii copiii hoinaresc pe strazile oraselor noastre? De ce baieti si fete fug de acasa? De ce se drogheaza asa multi copii? Care este problema reala? In cele mai multe cazuri aceasta se datoreaza lipsei dragostei parintilor fata de copii! Chiar si un animal stie cand il iubesti, iar un copil are cu mult mai mult discernamant decat un animal!
Ce se poate face cu privire la infractiunile comise de adolescenti? Bastonul politistului si celula inchisorii nu vor rezolva problema. Nici „interdictia de a iesi din casa dupa ora noua", nici scolile de corectie, nici orfelinatele. Petrecerile sau divertismentul sponsorizat de vreo biserica nu sunt solutii. Avem nevoie de parinti care sa-si iubeasca copiii, care isi vor face timp sa-i invete ce e bine si rau, care sa ii invete Biblia si care sa ii disciplineze atunci cand gresesc. Avem nevoie de parinti care sa fie un bun exemplu inaintea copiilor lor si care cu regularitate sa mearga cu ei la biserica, la „scoala duminicala". Jos cu psihologia moderna seaca ce Il respinge pe Dumnezeu si Biblia si ne spune ca noi nu ar trebui sa ne disciplinam copilul!

Concluzie

TINERII SI TINERELE nu pot invinovati generatia mai in varsta pentru toate problemele lor. Acesti hipioti si huligani sunt responsabili de propria purtare. Ei nu sunt obligati sa ii urmeze pe cei mai in varsta atunci cand acestia gresesc. Tinerii s-au adus pe ei insisi in acest mod de viata „hippy", si sunt responsabili pentru purtarea lor inaintea lui Dumnezeu. „Asa ca fiecare din noi are sa dea socoteala despre sine insusi lui Dumnezeu" (Romani 14:12).
Este timpul pentru tinerii acestor zile sa se hotarasca sa-si canalizeze vietile pe un curs productiv. Este timpul ca ei sa alunge ipocrizia si pretinsa fericire hippy. A venit timpul pentru ei sa se intoarca la Dumnezeu si la Biblie pentru a avea ajutor in planurile lor de viata. Este timpul ca ei sa asculte Evanghelia.

Sursa : Resurse Crestine

Cadoul

2009-02-02T22:18:00.003+02:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Trebuia acum să ne împărţim cu mai multă grijă sarcinile de peste zi. Să preluăm activităţile ei, fiindcă ea nu se mai putea ridica din pat. Gătitul, spălatul, cumpărăturile, statul la cozi, îngrijirea celor mici, curăţenia casei, toate trebuiau asigurate.

În privinţa însănătoşirii Ei, eram - din nou - la cheremul credinţei. Ne-am rugat să nu o ia de la noi! Ne-am rugat să îi mai îngăduie o vreme, să mai avem cui spune “Mamă!” Însă ştiam că răspunsul nu putea veni de la medicii care depuseseră armele… Totul depindea de intervenţia Lui miraculoasă şi de voia Lui suverană.

Atunci s-a întâmplat că a venit în familia noastră un om al lui Dumnezeu. El a intrat împreună cu tata în camera în care zăcea mami pe pat şi au stat de vorbă multă vreme, apoi s-au rugat pentru însănătoşirea ei.

Când omul acela al lui Dumnezeu a deschis Biblia, pasajul care-i stătea în faţa ochilor era cel din Isaia 38. Iar în versetul 5, scria aşa:

Du-te şi spune lui Ezechia: “Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: ‘Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale.’”

De neînţeles, de neconceput, dar omul acela i-a spus apoi mamei exact aşa:

- Dumnezeu a ascultat rugăciunile noastre şi ale copiilor şi va face pentru tine ce a făcut pentru Ezechia!

Apoi şi-a luat haina şi a plecat.

Am dat buzna în camera părinţilor, iar când tata ne-a spus ce s-a întâmplat acolo, ne-am privit unii pe alţii îndelung, fără să putem îngăima două vorbe. Am rămas nemişcaţi, într-o tăcere contemplativă, în care, de o parte, Îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru promisiunea Lui, pentru promisiunea că mami va mai primi cadou 15 ani - aşa am “tradus” noi vestea pe înţelesul nostru -, iar, de altă parte, ne ispitea necredinţa, fiindcă mami nu părea să se simtă deloc mai bine după ce omul acela al lui Dumnezeu plecă de lângă patul ei.

***

Şi totuşi, mami s-a făcut bine, s-a ridicat de pe patul de suferinţă şi a continuat să ne poarte de grijă, să ne asculte ofurile, să ne înveţe, sa ne mustre, să ne gătească bunătăţile pe care numai ea le ştia găti şi să ne oblojească atunci când eram bolnavi.

Au mai urmat fraţii cu numerele 14, 15 şi 16… Până s-a (de)săvârşit pătratul perfect!

***

Şi a venit 19 ianuarie. Sora mea cu ochii mari, albaştri a împlinit 15 ani.

Iar câteva zile mai târziu, pe 29 ianuarie, inima mamei a încetat să mai bată. Cadoul de… 15 ani s-a săvârşit şi el.

Pomenirea ei se vrea o mărturie in aeternum. Despre oamenii exemplari trebuie să scriem. Iar Ea a fost încă un mod uimitor al Lui de a ne şopti la ureche că ne iubeşte!

Sursa : Lumea adam(a)ica

Greselile parintilor in educatia copiilor

2009-02-02T19:24:00.003+02:00

Continuare din Revista presei pentru familie

În primul rand, manifesta acceptare, respectand fiecare copil ca pe un individ aparte, cu trasaturi de caracter, chiar si atunci cand acestea sunt ascunse în spatele unui comportament cu totul lipsit de iubire si de

amabilitate. Încearca sa întelegi.
Poarta-te în asa fel, încat copilul sa stie ca este dorit si binevenit. Iubeste-l neconditionat.
În al doilea rand, asculta-ti cu atentie copilul, chiar daca acesta
are sa-ti spuna cateva lucruri foarte neplacute, si urmareste-i limbajul
corporal. De multe ori, copiii nu exprima în cuvinte ceea ce simt,
dar îsi manifesta simtamintele prin gesturi. Creaza o atmosfera
confortabila si plina de caldura, în care copilul sa se simta liber sa se
exprime.
În al treilea rand, ia-ti timp sa stai cu copilul, si aceasta nu
doar atunci cand nu ai altceva de facut, ci ori de cate ori copilul are
nevoie de tine, chiar daca aceasta poate sa fie în momentul cel mai
nepotrivit, cum ar fi atunci cand bebelusul plange sau cand vorbesti
la telefon. Evident, nu este posibil sa lasi totul deoparte, de fiecare
data cand copilul are nevoie de atentie. De exemplu, cand copilul
vine la tine, cu dorintele lui, într-un moment cand nu i le poti împlini
pe loc, nu-l respinge cu brutalitate, spunandu-i: „Nu vezi ca sunt
ocupat(a)?” Încearca sa-l îmbratisezi, sa-i zambesti cu toata caldura
si sa-i spui: „Acum sunt foarte ocupat(a), dar imediat ce termin, voi
asculta ce vrei sa-mi spui”.

Copiii trebuie sa învete sa aiba rabdare si sa-i înteleaga pe cei
din jurul lor, dar prea adesea adultii au tendinta de a aseza propriile
prioritati mai presus de cele ale copiilor lor. Atunci cand copiii
sufera din cauza ca ca nu li se acorda atentie în mod personal
poate fi interpretata de ei drept respingere.
Procedeaza în asa fel, încat fiecare copil sa stie ca te bucuri sa fii
împreuna cu el. Îi poti comunica acest mesaj mangaindu-l, îmbratisandu-
l sau tragandu-l langa tine atunci cand este momentul.
Împlinirea nevoilor fizice si emotionale ale copilului, în timpul pe
care îl petreceti împreuna, este metoda care spune cel mai clar si
mai con-vingator: „Te iubesc”.
Copiii au nevoie sa li se acorde incredere. Primul an din viata copilului
tau este critic pentru el, în ceea ce priveste dezvoltarea încrederii
(sau a credintei) în parintii lui si/sau în persoanele care îl îngrijesc.
Daca atentia pe care o primeste este
iubitoare si consecventa si daca nevoile sale fizice sunt împlinite,
atunci încrederea vine de la sine. Însa, pe masura ce creste, copilul
nu va mai avea nevoie doar sa poata avea încredere în mediul în
care traieste, ci si ca lui însusi sa i se acorde o încredere din ce în ce
mai mare. Prea adesea uitam ca încrederea este un drum cu sens
dublu. Parintii nu trebuie doar sa fie ei însisi demni de încredere, ci
si sa manifeste încredere în copilul lor.

De ce are copilul nevoie sa i se acorde încredere?
În primul rand, încrederea este esentiala, daca vrei sa-i înveti pe
copii sa îsi abordeze singuri problemele (cautand ajutor si sfat cand
este nevoie) si sa ia propriile decizii. Prea adesea, parintii considera
ca ei sunt cei care trebuie sa hotarasca întotdeauna pentru copiii
mici, din moment ce adultii stiu ce este cel mai bine de facut. Însa,
atunci cand copiii vor creste, aceiasi parinti se vor mira de ce copii
lor au dificultati în a lua singuri decizii sau sfarsesc prin a lua decizii
care nu sunt suficient de chibzuite. Singurul mod prin care cineva
învata sa ia decizii bune este experienta participarii în procesul de
luare a deciziilor. Copilul tau va dobandi aceasta experienta, daca
îi arati ca ai încredere în el, în ceea ce priveste luarea unor decizii
potrivite varstei lui.

Al doilea motiv pentru care un copil are nevoie sa i se acorde
încredere este acela ca, astfel, el învata sa-si asume responsabilitati.
Educatorii îi pot „învata” pe copii multe lucruri, dar, pana cand nu
le ofera sansa de a-si folosi cunostintele, învatatorul nu poate sa-si
dea seama cat de eficienta i-a fost metoda. Daca tu, ca parinte, iei
permanent decizii pentru copilul tau, îi spui ce sa faca, îl însotesti
pretutindeni, ca sa fii sigur ca actioneaza asa cum i-ai spus, si îl
critici pentru cele mai mici greseli sau abateri de la modul în care i-ai
spus sa îndeplineasca ceva anume, atunci copilul tau nu va avea
niciodata posibilitatea de a-si demonstra priceperea si cunostintele.
S-ar putea ca, în felul acesta, sa dezvolti în el un simtamant de
nesiguranta, în legatura cu capacitatea lui de a purta responsabilitati.
Adesea, daca stie ca mama sau tata nu are deplina încredere în el,
se va simti mai în siguranta sa evite responsabilitatea decat sa si-o
asume. Adultii sunt de multe ori foarte surprinsi sa descopere cat
de responsabili pot fi copiii si cu cata siguranta actioneaza atunci
cand stiu ca parintii au încredere în ei. Copiii raspund la încredere
si îsi vor da toata silinta sa nu-i dezamageasca pe cei care au încredere
în ei.
Adesea, parintii considera ca trebuie sa le ofere copiilor lor toate
raspunsurile si sa le rezolve toate problemele. Ei nu îsi dau seama
ca, înca de la o varsta frageda, copiii pot învata sa-si caute singuri
raspunsurile, sa-si rezolve singuri problemele si sa-si planifice
propriile activitati. Cu cat copilul îsi asuma mai de timpuriu aceasta
responsabilitate de autoinstruire, cu atat mai mare va fi progresul
pe care îl va realiza.
De asemenea, este adevarat ca pentru un copil sovaielnic si nesigur
de el, un alt copil mai mare, sau unul care tocmai a învatat un
anumit concept poate fi un profesor mai bun decat ar reusi sa fie un
adult. A-i permite copilului sa învete un alt copil reprezinta o metoda
excelenta de a-i arata încrederea pe care o ai în priceperea si în capacitatile
lui.
Încrederea este, de asemenea, importanta în a-i ajuta pe copii
sa-si asume responsabilitatea propriului comportament. De exemplu,
daca te astepti ca, într-o anumita împrejurare, copilul tau sa fie
neastamparat si galagios si nu-l previi, de obicei copilul se va comporta
pe masura asteptarilor tale. Însa, daca îl pui în garda, în mod
corespunzator, cu privire la ce urmeaza sa se întample si îi explici ca
ai nevoie de colaborarea lui, chiar si un copil foarte mic va face tot
ce îi sta în putinta pentru a rasplati încrederea pe care i-o acorzi.
Al treilea motiv important pentru care copiii au nevoie sa li se
acorde încredere este acela ca aceasta încredere le dovedeste ca
parintii lor îi pretuiesc si se bizuie pe ei, lucru care, la randul sau, le
întareste încrederea în ei însisi. Este adevarat ca, în primul rand,
copiii trebuie sa învete sa depinda de cei din jurul lor; dar, în acelasi timp, copiii trebuie sa
învete cum sa faca ei însisi o multime de lucruri legate de viata lor.
Înca de cand sunt foarte mici, ei trebuie încurajati sa faca acele
lucruri care sunt potrivite cu varsta si capacitatile lor. Cu alte cuvinte,
ar trebui sa îti încurajezi copiii sa devina mai independenti. Ei
trebuie sa se simta bine în propria piele si sa aiba încredere în
capacitatea lor de a reusi singuri; iar fara a le acorda încrederea ta,
lucrul acesta este aproape imposibil.Greselile parintilor in educatia copiilor
sunt cateodata evidente si pot fi modificate foarte usor dar de multe ori trebuie cautata
o alta metoda de abordare.

Sursa : www.ecopii.ro

Salveaza un copil...Impusca un televizor !

2009-01-12T21:21:00.003+02:00

Continuare din Revista presei pentru familie

Conform Common Sense Media, "Până ajung în clasa a cincea, copiii au văzut deja 8.000 de crime si 100.000 de acte de violentă la televizor". ( Si ma intreb cum sa mai fie atinsi de mesajul Evangheliei de la biserica si de suferintele Mantuitorului nostru Isus Christos?Odata intoxicati cu violenta - nu ii mai sensibilizeaza nimic.)

Evident, dacă cei mici sunt expusi la asa ceva, în timp ei ajung să se desensibilizeze. Televizorul si filmele ne îndoapă cu violentă, iar noi înghitim fără să ne facem probleme. Apoi, suntem socati să citim că într-un parc un elev de liceu este omorât de doi colegi pentru câtiva bănuti sau pentru o tigară. Sau că o "fetită" de 11 ani întretine relatii sexuale si rămâne însărcinată.

Copiii îndopati de televizor cu violentă pot foarte usor să preia roluri violente, similare celor jucate de eroii lor. Americanul Eric Tavulares, în vârstă de 18 ani, a vizionat de 18 ori filmul Natural Born Killers, după care si-a omorât prietena, sugrumând-o în timp ce dormea. De fapt, chiar în seara anterioară vizionaseră împreună filmul încă o dată.

"A declarat că nu îsi aminteste exact cum s-a întâmplat", se afirmă în raportul Politiei, "dar ceva s-a declansat la nivelul mintii, s-a îndreptat către Lauren Aljubouri si a strangulat-o."

La fel, violenta din jocurile video atinge cote paroxistice. Îmi amintesc ce ciudat mi s-a părut primul meu joc video, în DOS, în care trebuia să parcurg niste culoare subterane si să împusc soldati dusmani. Sângele sărea în toate părtile si, în mod evident, producătorii jocului voiau să forteze succesul cu cantitatea de sânge aruncată peste tot. Jocurile de astăzi sunt si mai violente. Părintii ar trebui să aibă grijă la cantitatea de violentă din jocurile video de astăzi. Vremea lui Atari, cu iepuri care trebuie să culeagă toti morcovii din grădină, a trecut de mult. Astăzi avem jocuri cu naratiune si cu detalii grafice de înaltă rezolutie.

Răspunsul?

Răspunsul la multe probleme de acest gen este să petrecem mai mult timp împreună ca familii. Să închidem televizorul si să citim cărti. Să facem un puzzle sau să jucăm remy. Să mergem afară, să ne plimbăm în parc. Copiii stiu că viata e mult mai bogată decât ce oferă televizorul si, desi probabil la început vor strâmba din nas când îi vom lua din fata televizorului, mai târziu vor aprecia acest lucru. Îl vom aprecia cu totii.

Sursa : Depozitarul lui Dumnezeu

DIVORTUL - de Dr. Allen Jones

2009-01-07T21:39:00.003+02:00

Continuare din pagina

Resurse crestine pentru familie

A. Ce este şi ce nu este motiv pentru divorţ?
Să vedem ce zice Biblia despre divorţ, să vedem ce atitudine are Dumnezeu faţă de divorţ: Maleahi 2:16 - Dumnezeu urăşte divorţul. (La fel, noi nu trebuie să urâm oamenii divorţaţi, ci divorţul.) Dacă eu ca om al lui Dumnezeu permit ceea ce Dumnezeu nu permite sunt greşit. În Matei 19, de asemenea vedem atitudinea lui Dumnezeu faţă de divorţ. Permite Domnul divorţul? Vom vedea pe parcursul studiului. În Matei 19, Hristos a făcut o excepţie. Excepţia care îngăduie divorţul este curvia. Curvia este fărădelege, păcat.

În ochii oamenilor curvia înseamnă sex înainte de căsătorie. În ochii lui Dumnezeu curvia înseamnă mult mai mult decât sex înainte de căsătorie. Homosexualitatea este curvie, amestecul cu animale, de asemenea. Incestul, sexul între fraţi este curvie. Sexul sub orice formă ar fi el, dacă este contrar Cuvântului lui Dumnezeu se numeşte curvie. Voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră, ferirea de curvie, de orice formă a curviei, de orice fel de necurăţie sexuală. SIDA este plata curviei. Sexul este permis de Dumnezeu numai în relaţiile conjugale. Evrei 13:4 este foarte clar! Porunca „Să nu preacurveşti “ este aprobarea căsătoriei. Cu cine nu poţi să preacurveşti? Cu nevasta sau cu soţul altora. Toate relaţiile sexuale în afara căsătoriei sunt strict interzise şi ilegale, deci păcat.

Înainte să spună Isus ceea ce a spus în Matei 19, erau mai multe motive pentru divorţ. Bărbatul în V.T. putea să se despartă de femeia lui, orice motiv ar fi avut. Isus a schimbat legea aceasta. Dacă înainte (V.T.) putea fi orice motiv, acum (N.T.) Hristos a stabilit un singur motiv: Matei 19:1-10. Acest lucru te îndeamnă să fii atent la alegerea partenerului de viaţă pentru că bun sau rău, cum ţi l-ai ales, aşa îl vei avea toată viaţa.

Guvernul este o instituţie a lui Dumnezeu. Dacă un guvern nu are Biblia sau nu o crede, dacă legile guvernului nu sunt legi biblice oare va trebui să-i ascultăm legile? Da! Pentru că guvernul este o instituţie a lui Dumnezeu şi un anume fel de guvern este totuşi mai bun decât lipsa totală a guvernului. Asta este şi a fost valabil şi adevărat pentru totdeauna. Fără un guvern e mai rău decât cu un guvern mai puţin bun. E adevărat, nu toate guvernele ascultă de Dumnezeu şi totuşi noi trebuie să ne supunem guvernului.

La fel este şi cu căsătoria. Poate sunt multe nemulţumiri într-o familie dar trebuie să existe înţelegere şi supunere reciprocă. Singurul motiv de despărţire rămâne curvia. Orice alt motiv ai invoca nu este valabil. Numai moartea poate dizolva (desface) o căsătorie, în afară de curvie.

Daţi-mi voie să prezint cincisprezece lucruri care nu reprezintă motive de divorţ. Acestea sunt lucruri pentru care oamenii divorţează, însă ele nu sunt motive biblice de divorţ. Ca predicator nu ai voie să spui unei femei să divorţeze de soţul ei pentru unul din următoarele motive: beţie, droguri, lipsa dragostei, ostilitate, incompatibilitate (nepotrivire), cruzime intelectuală, lipsă de sprijin, lenevie, faptul că nu-i bun la nimic, jocuri de noroc, faptul că e ucigaş, faptul că nu ştie sau nu vrea să fie cumpătat cu banii, are învăţătură greşită despre Dumnezeu, nu este mântuit, încurcă sau se împotriveşte lucrării lui Dumnezeu. Pentru nici unul din aceste motive nu ai voie să divorţezi. Au fost predicatori tineri care voiau să-şi părăsească soţiile pentru că ele nu voiau să-i ajute, să intre în lucrare, să-i urmeze în lucrare sau pe motiv că ele îi încurcă în lucrare. Asta nu-i drept. Acestea nu sunt motive de divorţ. Sunt probleme grave şi motive serioase dar ele nu sunt motive pentru divorţ.

De ce a permis Dumnezeu evreilor în V.T. să-şi lase nevestele? Divorţul pune capăt căsniciei. O femeie divorţată putea să fie a altui bărbat. De ce a permis Dumnezeu asta? Din cauza împietririi inimilor bărbaţilor. În V.T. se arată o lume a bărbatului. Cine trebuia îngrijit în V.T.? Văduva şi orfanul. În V.T. nu scrie nicăieri că femeia trebuie să muncească. Deci dacă femeia nu avea serviciu, ea era obligată să trăiască pe lângă un bărbat pentru a o întreţine. Dacă Dumnezeu nu ar fi permis în V.T. divorţul şi recăsătorirea, ce ar fi făcut femeia care nu mai era pe placul bărbatului? Ar fi trebuit să moară de foame ea şi copiii ei. Bărbaţii evrei aveau dreptul să-şi lase nevestele dacă nu le convenea ceva la ele. Dacă nu permitea Dumnezeu divorţul şi recăsătorirea iar bărbatul dădea afară pe nevasta lui pe motiv că nu-i place de ea, femeia nu mai avea ce să facă, nu mai putea să trăiască, din lipsă de loc de muncă. Deci permisiunea divorţului din V.T. a lui Dumnezeu a fost o hotărâre de ocrotire a orfanilor şi femeilor alungate de bărbaţii lor. Ele prin recăsătorire puteau să aibă un loc de refugiu, de trai pentru ele şi copilaşii lor.

În N.T., Dumnezeu şi-a arătat harul Său pentru a schimba inimile noastre. Inima nu este schimbată de lege şi nici nu poate fi schimbată de lege, de aceea, din pricina împietririi inimii bărbaţilor a fost permis divorţul în V.T.. Deci pentru că N.T. schimbă inima, nu mai este permis să-ţi laşi nevasta, să divorţezi de ea. Femeia niciodată nu va divorţa de bărbatul cu inima schimbată. În V.T. o femeie nu putea divorţa de bărbat. Ştim că Hristos este Bărbatul iar Biserica este femeia. Noi nu putem să divorţăm de El, nu putem să aducem nici o acuzaţie împotriva Lui. Femeia nu poate aduce nici o acuzaţie împotriva bărbatului ei. Singura acuzaţie este curvia.

B. Cum îi tratezi pe cei divorţaţi?
În lucrarea lui Dumnezeu cele mai dificile probleme cu care vei da piept sunt problemele legate de familie. Oamenii vor veni la tine să primească soluţii şi răspunsuri. De multe ori tinerii predicatori au tendinţa să atace, să acuze şi să condamne fără milă ceea ce nu înţeleg. E mult mai uşor să-ţi intri în firea pământească şi să ataci ceva decât să intri în Duhul şi să rezolvi problema. E simplu să fii indignat în fire dar e dificil să fi iubitor şi înţelegător în Duhul. De aceea există tendinţa în noi de a fi împotriva mai multor lucruri decât să fim de acord cu mai multe lucruri. Dacă eşti sigur despre un lucru pe care-l crezi şi-ţi este limpede şi clar, oamenilor cărora le dai soluţia le va veni mult mai uşor să accepte ce spui şi-ţi va fi şi ţie mai uşor să spui. Limpezimea, claritatea adevărului împreună cu siguranţa pe ceea ce crezi te va ajuta mult pe tine şi pe oamenii cărora le vei vorbi. Exemplu: Sunt cupluri care trăiesc împreună necăsătoriţi. Aud evanghelia, o cred şi sunt mântuiţi. Ce sfat le dai legat de relaţia lor? Dacă înţelegi ce crezi şi eşti în stare să le arăţi cu uşurinţă şi rapid, e bine. Ce nu poţi explica înseamnă că nu înţelegi ci doar crezi şi accepţi. Când nu poţi explica oamenilor ce crezi în mod clar din Biblie, de fapt nici tu nu înţelegi ce crezi şi de aceea s-ar putea ca oamenii să nu-ţi primească explicaţia. Alt exemplu: Ce trebuie să faci cu oamenii divorţaţi. Dacă nu înţelegi ce crezi atunci nu vei şti cum să te descurci cu oamenii divorţaţi. Vor veni oameni la tine, oameni care au fost divorţaţi şi recăsătoriţi şi va trebui să fii hotărât şi sigur ce crezi în privinţa asta (daca pot fi botezaţi, dacă pot lua cina Domnului, etc.).

Există predicatori care neagă faptul că singurul motiv pentru divorţ este curvia. Ei spun că nu există nici nu motiv pentru divorţ. Ei spun că femeia în V.T. care era divorţată de soţul ei era pentru că nu a fost găsită fecioară în noaptea nunţii. Bărbatul descoperă în noaptea nunţii că logodnica lui nu este fecioară şi apoi el are motiv să se despartă de ea, să divorţeze. Asta este explicaţia pe care o dau predicatorii aceştia, pentru că nu vor să permită cu nici un chip divorţul. Ei susţin pe nedrept că niciodată nu a fost îngăduit divorţul în Biblie. Singura dată când avea motiv să divorţeze era în noaptea nunţii dacă afla că nu este fecioară. Dacă cercetăm V.T. observăm că acele fete care erau descoperite că au avut relaţii cu bărbaţi erau ucise cu pietre. Deci aceşti predicatori greşesc în ceea ce susţin ei şi anume că divorţul nu este permis decât în cazul sus amintit.

Divorţul în V.T. era un act de milă din partea lui Dumnezeu pentru femeie şi copiii ei. De asemenea, în N.T., divorţul este un act de milă din partea lui Dumnezeu pentru femeie. Să spunem că un bărbat este necredincios (infidel) soţiei lui şi s-a ales cu boli venerice. Din moment ce este căsătorit el are drept şi este stăpân pe trupul soţiei lui şi astfel el îi va transmite şi ei aceste boli venerice, ruşinoase. N-ar trebui să se întâmple aşa. Sunt şapte boli venerice incurabile din care două sunt mortale. De aceea divorţul este o cale de a fi protejat(ă) de astfel de boli. Dumnezeu arată milă faţă de cel nevinovat în acest caz, prin divorţ. Dumnezeu nu sileşte pe oameni să trăiască împreună cu această ameninţare a sănătăţii şi vieţii.

Deut.24:1,2 – Prin divorţ căsnicia este dizolvată iar partenerii sunt liberi unul faţă de celălalt. E clar că o femeie divorţată este liberă să se recăsătorească cu un alt bărbat. Divorţul destramă, dizolvă căsnicia iar soţii nu mai sunt legaţi unul de altul. Bărbatul nu mai are autoritate asupra femeii de care a divorţat.

Să zicem că un bărbat divorţează de soţie. Soţia este eliberată şi el nu mai are autoritate asupra ei. Acum ea este liberă să se recăsătorească. Ea se căsătoreşte cu altul. Acel bărbat cu care s-a recăsătorit ea, nu mai vrea să stea cu ea şi divorţează, sau moare. Ea se poate întoarce la primul bărbat? NU! De ce? Pentru că dacă nu era o lege care să interzică acest lucru evreii făceau comerţ cu femei sub aceste motive!

Ceea ce crezi trebuie să trăieşti în mod consecvent! Să zicem că vine la păstor un om cu două neveste şi zice: „Vrem să ne primeşti ca membrii în adunarea ta” Îi primeşti? Nu! Vine altul care trăieşte în curvie cu aceeaşi propunere. Îl vei primi? Nu! Poate vine un om care este divorţat după legea statului, nu după Biblie şi este recăsătorit; îl vei primi? Nu! Acest om ori are două neveste în ochii lui Dumnezeu ori cu a 2-a nevastă face preacurvie.

Nu vreau să schimb standardele voastre şi nici să vă influenţez în vreun fel. Doar vreau să vă încurajez să vă hotărâţi ce credeţi, să ştiţi clar ce credeţi, să fiţi consistenţi şi consecvenţi în ceea ce credeţi, să ţineţi ceea ce credeţi. Dacă eu divorţez de femeia mea dar nu după Biblie şi mă căsătoresc după legea statului cu altă femeie am două neveste. Nu contează dacă sunt credincios sau necredincios pentru că Biblia nu face diferenţa la acest subiect. Şi necredincioşii atunci când îşi zic „Da” unul altuia la oficierea căsătoriei sunt declaraţi în faţa lui Dumnezeu ca fiind căsătoriţi.

1Cor.7:2-5 – Bărbatul nu trebuie să-şi lipsească nevasta de trupul lui şi nici nevasta nu trebuie să-şi lipsească bărbatul de trupul ei, pentru că ei pot fi ispitiţi de diavol şi să cadă în curvie. E foarte posibil ca un soţ şiret sau o nevastă şmecheră să-şi împingă partenerul de căsnicie în curvie ca mai apoi să-l condamne cu acest lucru. Acestea sunt cele mai complicate probleme. Mulţi bărbaţi părăsesc lucrarea din cauza unei căsnicii nefericite. Căsătoriile nefericite au stricat mai mulţi lucrători decât orice alt motiv.

Dacă acceptăm învăţătura că-i mai bine să stai singur poate apărea o contradicţie. Gen.2:18 spune că „nu este bine ca omul să fie singur”.

C. Cei divorţaţi pot face nuntă?
Eu nu accept să fac în biserica mea nuntă pentru cineva care a fost căsătorit, a divorţat şi apoi se recăsătoreşte cu altcineva. În cazul în care o femeie se desparte de bărbat şi bărbatul rămâne singur iar femeia găseşte alt bărbat şi doreşte să se căsătorească cu el, tu ca păstor vei oficia acea căsătorie? Eu nu aş oficia acea căsătorie pentru că soţul celălalt trăieşte. În ochii lui Dumnezeu ei doi s-ar putea să fie căsătoriţi încă. Eu nu mă apuc de cercetări pentru a descoperi dacă este sau nu căsătorie încă şi de aceea nu oficiez o a 2-a căsătorie. Singurul motiv din N.T. pentru divorţ este curvia, dar eu nu pot şti sigur că în divorţul lor au fost motivaţi de curvie. Irodiada a divorţat de Filip, fratele lui Irod şi l-a luat pe Irod. Ioan Botezătorul le-a spus că nu-i îngăduit că stea laolaltă.

Dacă nu cunosc trecutul acestui cuplu, sunt un călcător al cuvântului lui Dumnezeu căsătorind pe cineva care nu a divorţat în mod biblic ci după legea statului. Dacă un bărbat îşi lasă nevasta din cauza curviei şi femeia aceea se căsătoreşte cu altul ea este curvă şi face curvie. Eu nu am voie să unesc oameni la curvie. Dacă fac deci asemenea cununii (oficierea căsătoriei) eu sunt de acord şi aprob curvia. Nu am nici o obligaţie din partea lui Dumnezeu să căsătoresc pe cineva. Singura justificare pentru care pot să fac o nuntă la Biserică este:

- promovarea curăţiei,

- răsplătirea curăţiei,

- o ilustraţie frumoasă a lui Hristos şi a Bisericii.

Dacă aceste trei lucruri nu le pot împlini, nu are rost, nu am nici un motiv să fac nuntă în Biserică. Pentru membrii Bisericii mele locale, sunt obligat să oficiez căsătoria, dar este o obligaţie socială, legată de obiceiuri sociale nu este o obligaţie religioasă. Dacă vine un cuplu la mine şi doresc să fie căsătoriţi, ei mărturisesc fiecare personal curăţia, fecioria, sau cel puţin aşa am eu motiv să cred că sunt curaţi şi sunt membrii în Biserica mea, cred că am obligaţia să-i căsătoresc. Dar ea este o obligaţie socială, nu religioasă. Dumnezeu nu a poruncit nimănui să oficieze căsătorii. Dumnezeu a poruncit să predici Cuvântul Lui. În ce priveşte obiceiurile omeneşti Biblia păstrează ce este bun şi osândeşte ce este rău. În obiceiuri, ce-i bun păstrăm ce-i rău nu păstrăm. La fel e şi cu nunta. Există multe obiceiuri frumoase legate de nuntă dar sunt şi obiceiuri spurcate, porcoase (beţia). Deci păstrăm ce-i bun şi dăm la o parte ce-i rău.

D. Împăcarea
Am văzut că singurul motiv pentru divorţ este curvia care aduce după sine boli venerice. Dar de multe ori există curvie dar nu există boli. Atunci nu-i neapărat nevoie să divorţezi. Divorţul, în cazul curviei fără boli este acceptat dar nu necesar. Totdeauna e bine să ierte cel nevinovat pe cel care se pocăieşte. Totdeauna este bine să încerci să împaci părţile când se poate. În N.T., infidelitatea spirituală este numită curvie spirituală. În N.T., mirele este Hristos. Biserica, dacă nu este credincioasă lui Hristos, înseamnă că preacurveşte, dar Hristos ne primeşte dacă ne pocăim. Cel vinovat dacă se pocăieşte este iertat şi poate fi reîntors pe calea cea bună. În 2Cor.5:18, Biblia mi-a încredinţat mie în calitate de făptură nouă în Hristos, slujba împăcării, iar în 2Cor.5:19 zice: „ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări”. Deci avem această slujbă a împăcării şi avem şi mijlocul pentru împăcare care este Biblia. Când un cuplu, bărbat şi femeie, nu se înţeleg bine şi îşi aduc injurii reciproc, ei trebuie să se împace fiecare personal cu Dumnezeu. Numai după ce ambii soţi vor fi împăcaţi cu Dumnezeu, relaţia lor se va îmbunătăţi şi se vor împăca.

Practic cum facem lucrul acesta? Iei o Biblie, pui mâna dreaptă a femeii pe ea, apoi pui mâna dreaptă a bărbatului pe ea şi ei se împacă cu Dumnezeu, nu unul cu altul. Dacă vei încerca să-i împaci pe ei unul cu altul fără să pui baza împăcării lor personale cu Dumnezeu îţi vei pierde vremea. El trebuie să-şi iubească nevasta cum a iubit Hristos Biserica, trebuie s-o ierte şi s-o iubească. El trebuie să se pocăiască de păcatele lui şi de împietrirea inimii lui. Ea trebuie de asemenea să se supună lui Hristos ca Domn şi Mântuitor al ei şi bărbatului ca şi cap al ei. El trebuie să se supună lui Hristos ca Domn şi Mântuitor. Efes.5:21 - Înainte ca Dumnezeu să ceară o supunere a femeii faţă de bărbat, Dumnezeu cere o supunere reciprocă în familie.

E. Poate fi ordinat cel divorţat?
Un bărbat divorţat poate fi ordinat? Biblia spune în 1Tim.3:2 că omul lui Dumnezeu trebuie să fie bărbatul unei singure neveste.

Întrebarea nu este dacă un bărbat căruia i-a murit nevasta se poate recăsători, pentru că el tot soţul unei singure neveste va fi. Întrebarea este „Poate un bărbat necăsătorit să păstorească o Biserică?”, unul care nu e soţul nici măcar al unei singure soţii. 1Tim.3:2 zice că trebuie să fie soţul unei singure soţii.

Problema poate fi privită din două părţi: cred că orice păstor trebuie să fie căsătorit. De ce? Pentru că ai mai mare rezultat în lucrare dacă eşti căsătorit. Eu dacă nu aş fi căsătorit nu aş păstori. Femeile din Biserică au nevoie de sfaturi pentru viaţa lor intimă şi personală. Ca bărbat necăsătorit cum o să te duci să le dai sfaturi? Eu aş permite soţiei mele să dea aceste sfaturi. Tit 2:3,4 arată că femeile în vârstă trebuie să înveţe pe cele tinere. Ca tânăr predicator poţi începe o Biserică, să strângi oameni laolaltă, poţi sluji lui Dumnezeu. Însă înainte de a fi ordinat ca păstor trebuie să fii căsătorit, să fii soţul unei singure soţii.

F. Fii un lucrător înţelept
Atenţie, nu-ţi stabili obiective prea înalte la începutul Bisericii, pe care nu vei fi în stare să le duci la capăt mai târziu în lucrare. Azi foarte mult se predică evanghelia, punem accent pe evanghelizare iar învăţăturile despre familie sunt neglijate, date la o parte. Strângi o Biserică şi te trezeşti că Biserica nu ştie ce spune Biblia despre astfel de lucruri. E recomandabil să ai părtăşii cu oamenii din Biserică în care să discutaţi despre aceste lucruri privitoare la familie. Oamenii din Biserică trebuie să ştie dinainte învăţătura biblică despre căsătorie, divorţ, etc. pentru ca atunci când va trebui să iei poziţie într-o anumită problemă să nu rămână surprinşi de poziţia ta. Învăţăturile acestea trebuie date cât de curând şi cât de des. Eu dau aceste învăţături în fiecare an. La şcoala biblică nu am primit învăţături despre familie ci doar despre Biserică. Când am luat prima mea Biserică au apărut o mulţime de probleme specifice familiei pe neaşteptate. Nu ştiam ce cred şi nu puteam să conving pe nimeni despre credinţa mea pentru că nici eu nu ştiam ce cred. De aici a rezultat multă încurcătură, confuzie, simţăminte rănite, dezamăgiri, descurajări şi apoi pierzi oameni pentru care ai lucrat din greu ca să-i câştigi. Căsătoria, divorţul, recăsătorirea sunt subiecte sensibile şi dificile. După toate astea am vrut să învăţ ce spune Biblia despre aceste subiecte şi am reuşit. Vreau să vă încurajez ca şi voi să faceţi la fel. Studiaţi Biblia, cereţi Domnului călăuzire, hotărâţi-vă ce credeţi, ţineţi-vă de ceea ce credeţi, daţi învăţătura oamenilor voştri iar când se vor ridica greutăţi specifice voi să ştiţi deja ce credeţi, să luaţi poziţie stabilă, să ştiţi clar ceea ce urmează să faceţi. Cele mai dificile probleme care le vei întâlni în slujirea ta vor fi cele legate de căsătorie şi imoralitate. Înainte de a disciplina trebuie să dai învăţătura despre disciplinare. E greşit să dai învăţătura despre disciplinare atunci când trebuie să disciplinezi pe cineva sau deja ai disciplinat pe cineva. Învăţătura despre disciplinare trebuie dată dinainte de a se ivi astfel de probleme. Să nu vă faceţi probleme că nu vor veni toţi oamenii. Când vei da învăţătura biblică despre căsătorie chiar şi oamenii absenţi de la Biserică vor afla. Când vine unul la tine şi vrea să te facă să-ţi încalci poziţia poţi să te întorci la Biblie, la notiţele tale şi-i spui „Frate uite, eu miercuri seara am dat învăţătura asta în Biserică, asta mi-a dat Dumnezeu şi asta am învăţat Biserica, şi nu am de gând să-mi schimb poziţia”. Aproape toţi oamenii primesc această explicaţie. Dacă ai pe unul care nu acceptă adevărul biblic, nu ai nevoie de el, mai bine să te scapi de alte neplăceri.

Iata nouă lucruri în legătură cu divorţul:

1. calcă legea lui Dumnezeu

2. calcă voia lui Dumnezeu

3. calcă Cuvântul lui Dumnezeu

4. nesocoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu

5. nesocoteşte dragostea lui Dumnezeu

6. este împotriva lucrării lui Dumnezeu

7. cauzează păcatul, face loc păcatului

8. descurajează copiii

9. păcat împotriva copiilor – Efes.6:3

Socotesc că am dat suficiente „probe” care arată divorţul ca fiind un păcat serios, grav.

Homeschooling - educaţia la domiciliu - de Ioana Zamfir

2008-12-17T21:08:00.004+02:00

Continuare din Revista presei pentru familie

Această formă de educaţie se bazează pe curiozitatea înnăscută a copiilor. Copiii sunt curioşi şi dornici să afle cât mai multe despre lumea care îi înconjoară. Sunt activi şi caută să înţeleagă lumea în care trăiesc. Această atitudine trebuie încurajată şi exploatată.

De ce acasă?

Există mai multe motive pentru care părinţii aleg educaţia la domiciliu, în locul educaţiei instituţionalizate, printre care se numără: mediul şi anturajul din şcolile de stat sau publice, nivelul scăzut de pregătire academică pe care aceste şcoli îl oferă, considerente religioase sau morale.

Învăţământul de stat se concentrează pe transmiterea unor informaţii, pe acumularea unor cunoştinţe. Din ce în ce mai puţin se pune accentul pe educarea copiilor, ca şi proces al devenirii, al transformării lor în nişte tineri maturi, instruiţi şi capabili de a lua decizii responsabile. În plus, impunerea unei programe de învăţământ de către stat nu încurajează dezvoltarea individuală a fiecărui elev, ignorând înclinaţiile lui naturale către anumite domenii şi activităţi.

Mulţi creştini din lumea întreagă aleg să îşi educe copiii acasă, pentru a le da o educaţie bazată pe principiile Cuvântului lui Dumnezeu, departe de influenţele unei lumi din ce în ce mai decăzute din punct de vedere moral, în care nici profesorii nu mai sunt exemple pentru elevi.

Homeschooling legal în România?

În majoritatea ţărilor civilizate (SUA, Canada, Australia, Franţa, Spania, Italia, Elveţia, Marea Britanie, Cehia, Ungaria, Slovenia, Israel, etc.) educaţia la domiciliu este perfect legală, explicit menţionată în lege.

În România, educaţia la domiciliu era menţionată de lege ca formă alternativă de învăţământ înainte de naţionalizarea învăţământului făcută de regimul comunist în 1948.
După anii ‘90, tendinţele etatiste şi totalitare în această privinţă au continuat însă. Prin urmare, această formă alternativă de educaţie nu a mai fost menţionată de legea învăţământului.

În acest moment totuşi, se poate practica homeschooling-ul şi în România, datorită unei portiţe în lege. Aceasta permite ca un copil să fie educat în afara României, într-o şcoală care oferă toate actele necesare, emise oficial de către statul respectiv şi recunoscute de către statul român. Costurile se ridică la câteva sute de dolari pe an. Copiii se pot transfera în sistemul românesc de învăţământ oricând în timpul şcolii.

Concluzie

Mai este mult de discutat pe baza acestui subiect: există forme diferite de homeschooling, condiţii diferite de la un stat la altul, prin care se caută prevenirea abuzurilor asupra copiilor. Un părinte se poate ocupa de educaţia unui singur copil sau a unui grup format din copiii mai multor familii. De asemenea, se pot angaja unul sau mai mulţi profesori care să vină acasă şi să predea diferitele materii.

Bineînţeles, unul din cele mai importante aspecte este investirea timpului: unul din părinţi ar trebui să fie casnic, sau să lucreze de acasă. În plus, pe măsură ce copilul creşte, părintele va trebui să dedice tot mai mult timp cercetării în prealabil a materiilor studiate, pregătindu-se pentru “orele de curs”.

În ceea ce priveşte adoptarea unei legi explicite care să recunoască educaţia la domiciliu ca şi formă alternativă de educaţie şi în România, susţinătorii homeschooling-ului din ţara noastră fac demersuri şi au speranţa că în curând cel puţin un politician li se va alătura.

Homeschooling-ul, educaţia la domiciliu, pare să fie soluţia viitorului pentru educarea copiilor din familiile creştine care de-abia se întemeiază.
Sursa Revista Impuls

Educarea copiilor - de George Pordea

2008-12-16T21:39:00.004+02:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

În următoarele rânduri aş dori să pun în faţa ochilor dumneavoastră câteva idei de bază care nădăjduiesc să îi ajute pe părinţi sau pe viitorii părinţi în educarea copiilor lor.

Decizia care îi va ajuta cel mai mult pe părinţi în creşterea copilului lor este aceea de a întocmi şi respecta un program pentru copiii lor.

Mulţi psihologi contemporani susţin ideea că un copil ar trebui lăsat să îşi facă singur programul, ar trebui lăsat să se exprime singur, însă în acest caz părintele trebuie să îşi facă programul după copil şi nu copilul după părinte. Copilul este cel care îşi controlează viaţa şi nu părintele. Eu cred că părinţii care au primit în dar de la Dumnezeu acel copil trebuie să aibă controlul întregului cămin, să întocmească un program şi să ajute copilul în a se conforma acelui program.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Ştiu foarte bine că un bebeluş are nevoi extrem de mari şi importante. Ştiu că este nevoie de atenţia părinţilor la fiecare două ore pentru a i se da de mâncare sau a fi schimbat, totuşi sunt ferm convins că un program bine determinat este vital pentru echilibrul, stabilitatea şi fericirea acelui cămin, şi mai ales ale relaţiei dintre soţi.

Cuplul trebuie să decidă cine va disciplina copilul şi când va fi disciplinat acel copil.

Observaţi că am spus cine va disciplina şi când, nu dacă ar fi bine ca părinţii să îşi disciplineze copiii. Dacă nu eşti de acord cu disciplinarea copilului tău, spune-i lui Dumnezeu că nu eşti de acord cu metodele Lui. „Cât despre mine eu şi casa mea vom sluji Domnului” şi asta înseamnă că ne vom supune sfaturilor date de El pentru dezvoltarea corectă a copiilor noştri.

Personal, cred că un copil care comite o infracţiune ar trebui să fie pedepsit de părintele care l-a văzut încălcând regula. Totuşi, dacă ambii părinţi sunt acasă, tatăl trebuie să ia iniţiativa de a-şi disciplina copilul. E nedrept atât pentru tatăl copilului, cât şi pentru copilul care a încălcat o regulă şi a fost văzut de mama sa, să audă din partea mamei următoarele cuvinte: „Aşteaptă numai să ajungă taică-tu acasă şi să vezi ce bătaie o să mănânci de la el.” O astfel de metodă disciplinară îl face pe copil să urască venirea tatălui acasă, când de fapt ar trebui să fie bucuros că tata a ajuns cu bine acasă. De aceea, cred că disciplinarea trebuie aplicată imediat de părintele care a descoperit greşeala făcută de copil.

Cred că este bine să se decidă de comun acord câteva reguli în ce priveşte stilul disciplinării şi vârsta la care o anume metodă de pedeapsă poate fi aplicată acelui copil. Când un copil începe deja să se târască, când începe să meargă în patru labe, descoperi că decide singur încotro se târăşte, care e scopul, şi de ce merge într-acolo. La acea vârstă, copiii îşi exprimă voinţa şi chiar îndărătnicia.

Părinţii trebuie să decidă cele bune şi cele rele pentru copiii lor.

Este bine ca părinţii să decidă ce este absolut bine şi absolut rău pentru copiii lor. Apoi, în urma acestor alegeri, cei doi părinţi vor decide când copilul va fi disciplinat. Fiecare cuplu trebuie să îşi facă o listă cu infracţiunile majore pentru care copilul lor va fi disciplinat. Ca idee voi enumera câteva: minciuna, bătaia între fraţi, neascultarea, comentatul când i se cere copilului să facă un lucru anume etc.

Părinţii ar trebui să aibă o vacanţă de familie în care nu poate fi invitat nimeni din afara familiei.

Sunt sigur că veţi face anumite ieşiri ca familie la care vor participa şi alte cupluri cu alţi copii, însă este înţelept ca la vacanţa care aparţine familiei să nu participe prieteni sau neamuri. Unitatea familială trebuie întărită, iar vacanţele în familie vor ajuta acea familie să strângă rândurile, să fie apropiată, să fie de neînvins.

Părinţii înţelepţi vor programa un timp în fiecare săptămână cu fiecare copil în parte.

Acest sfat este mai greu de îndeplinit mai ales dacă ai zece copii, însă în familia obişnuită mama va petrece mai mult timp cu copiii decât tatăl. De aceea, tatăl ar trebui să aibă un timp special cu fiecare copil în parte în fiecare săptămână. Acest timp trebuie programat înainte, aşa încât copilul să aştepte cu nerăbdare acea zi. Este extrem de important să nu zici una şi să faci alta, să nu programezi o astfel de întâlnire cu copilul tău şi apoi să fii prea ocupat pentru a te ţine de cuvânt. Mai bine nu faci o promisiune decât să o faci şi să nu o împlineşti.

Activităţile pe care le poţi face cu copiii tăi sunt variate. Cred că, printre altele, trebuie să îţi înveţi copilul să umble cu Dumnezeu, să lucreze, să citească, să fie interesat de învăţătură. Nu uita însă să te joci cu copilul tău, să alergi împreună cu el, sau să vizitezi locuri pe care copilul doreşte să le viziteze. Asta nu înseamnă că oridecâteori ieşi în oraş cu copilul tău trebuie să cheltuieşti bani, însă dacă-i dai o parte din timpul tău, îi dai de fapt o parte din viaţa ta. În medie, un tată petrece doar două minute pe zi cu copilul său, ceea ce este tragic şi nu ar trebui să fie o statistică adevărată pentru credincioşi.

Părinţii înţelepţi vor folosi o bonă pentru a petrece timp doar ei doi.

O căsnicie continuă la fel cum a început: soţul a câştigat inima soţiei petrecând timp cu ea. Asta înseamnă că un cuplu înţelept va continua să practice lucrurile care i-au adus împreună. Soţul ar trebui să continue să fie romantic, să cumpere cadouri soţiei, să îi cumpere flori, să îi scrie poezii, să o sune pe neaşteptate pentru a-i spune cât de mult o iubeşte. Toate acestea vor ajuta la dezvoltarea atmosferei de afecţiune dintr-un cămin.

Copiii însă pot distruge foarte uşor acea afecţiune, pot fura timpul pe care cei doi îl petreceau împreună. Mai toţi părinţii au o reţinere în a lăsa copilul lor pe mâna altcuiva (chiar dacă e vorba de bunicii copilului), însă de dragul căsniciei lor e foarte important să petreacă măcar o seară pe săptămână doar ei doi. Pentru părinţii care sunt activi într-o biserică nu va fi greu să găsească o tânără pe mâna căreia să îşi lase copilul fără a se întreba în fiecare moment al serii dacă fata se descurcă. Decât un copil cu o mamă divorţată sau un tată divorţat, mai bine un copil cu o bonă o seară pe săptămână. Pentru binele întregii familii, părinţii înţelepţi vor petrece timp doar ei doi.

Acestea sunt doar câteva gânduri de bază care ne pot ajuta în a ne creşte copiii, care la rândul lor îi vor creşte pe nepoţii noştri.
Sursa : Revista Impuls

Lacrimile unei mame - de Ionatan Pirosca

2008-11-17T20:03:00.004+02:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Vremea furtunilor

Dar, ca şi asupra neprihănitului Iov, veniră încercările. Numai că eu nu eram neprihănit. Mâna fină a poeziei mă mângâiase, îi prinsesem gustul… Şi a început a mă trage după ea. O admiram la alţii şi o iubeam mai mult sau mai puţin tăinuit. În Adunare n-o găseam, doar în negura tavernelor, în tovărăşia altor asemenea seduşi. Poezia, s-o fi luând ea din natură, de pe stradă sau din cărţi, dar lecţii de poezie, numai de-aici! îmi ziceam eu înşelându-mă. Aşa am părăsit Adunarea, care-mi imprimase totuşi o formă a sufletului care nu a putut fi ştearsă, oricât de adânc aveam să mă scufund. Pentru că asta a urmat: scufundarea. O formă, ca forma pe care flăcările dintr-un furnal o dau fierului: curgătoare şi incandescentă. Am negat valorile în care fusesem crescut, chiar dacă tata mă avertizase: „Dacă fugi de Dumnezeu, El îţi va sta împotrivă!” Am plonjat după voia minţii mele în valurile nesăţioase ale unei lumi de care, până atunci, dragostea lui Dumnezeu mă ferise. Ce mai rămânea, decât ca balena care l-a înghiţit pe Iona să mă înghită şi pe mine? Şi aşa s-a întâmplat. Lumea se zbătea ca valurile grozave ale mării. Priveam, trăiam, înţelegeam… Ştiam de ce ajunsesem acolo. Dar nimic nu mă putea face să accept să mă întorc. Îmi era scârbă de mine, uneori, dar mereu făceam planuri de mai bine care, bineînţeles, nu se împlineau niciodată. Poţi zidi castele în pântecele unui chit? Dumnezeu însă, mă păstra. De ce? Eu nu acceptam ca altcineva să fie stăpânul meu. Credeam că eu şi numai eu hotărăsc… Credeam că-mi conduc singur… balena! Amară ironie!

Rugile unei mame pentru copilul ei, ele au străpuns totul, au spulberat minciuna pe care Amăgitorul încerca să mă ţeasă. Când îmi spune acum că „simţeam că inima mi se rupea în bucăţi când te ceream lui Dumnezeu”, îmi şi imaginez „bucăţile” inimii mamei mele gravitând împrejurul Tronului de Har al lui Dumnezeu, fiecare cât o rugăciune pe care numai o mamă îndurerată ar putea-o înălţa.

Era o vreme a încercărilor, a experienţelor dure, când „gustul” lumii, atât de dulce la început, se transforma în amărăciune. Când toate porţile care păreau a se deschide înaintea unui tânăr plin de energie şi de talent, aşa cum mi se părea că sunt – şi cum toţi tinerii sunt ispitiţi a crede despre ei înşişi – se închideau pe rând, exact atunci când aproape credeam că am trecut, lăsându-mă iarăşi singur şi decepţionat. Nu ascultasem când ar fi trebuit şi, menajându-mi cu vise măreţe orgoliul, îmi contemplam fiecare eşec aşa cum o mamă îşi priveşte copilul născut mort: „Nu-i nimic, voi face altul, o voi lua de la capăt.” Sau ca făcătorul de poduri din poveste: „Voi face altul pe mal în jos, altul mai trainic şi mai frumos.” Aşa îmi ziceam, iar Satana îşi freca mâinile de bucurie că uitasem înţelepciunea Bibliei, care spune: „Dar cel rău nu este fericit şi nu-şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu.” (Eclesiastul 8:13)

Până când, după mai mulţi ani, după o întreagă tinereţe ratată, distrus trupeşte şi secat în suflet, lângă un pat de spital, am căzut în genunchi strigând, cu tot ce mai rămăsese din mine: „Doamne, iartă-mă! Eu nu mai însemn nimic. Mai jos de-atât nu se poate! Aici e iadul… Numai Tu mai poţi face ceva din mine!” Era în ianuarie. Aveam aproape 30 de ani.

„Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure? (Iov 34:29)

Şi Dumnezeu a lucrat. El lucrează încă. A luat tot ce a fost rău, a luat inima şi cuvintele mele, a luat tot ce era murdar şi nedemn în viaţa mea. De atunci totul s-a întors, din pe dos, cum fusese, pe faţă. Toate experienţele trecute îmi arată puterea Sa. Acum pot spune ca Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Pacea Sa a inundat totul, transformându-mă pe mine şi lumea…

În dimineaţa care a urmat pocăinţei mele depline, lângă patul meu de spital era mama. Ştiusem tot timpul că se roagă pentru mine, dar cum o vedeam: dragostea femeii care-şi dorea copilul mântuit şi care cunoştea şi iubea pe Acela ce dăduse „pe singurul Său fiu” pentru mine, fiul ei… Rugăciunile ei neobosite au ţinut ani de zile mâna lui Dumnezeu deasupra mea, chiar dacă această mână purta nuiaua. Numai aşa puteam fi salvat. Numai aşa, cioplit mereu şi dureros, cu dalta rugăciunii unei mame credincioase. Nici un copil nu se va putea ascunde de rugăciunile unei astfel de mame. Nici o lacrimă a unei astfel de mame nu va rămâne nenumărată de Dumnezeu!

Nici acum nu pot înţelege cum de n-am realizat cătă dragoste purtau rugăciunile mamei. Cum dar să înţeleg dragostea lui Dumnezeu? Dragostea veşnică şi incomparabil altfel şi mai mare decât dragostea de mamă… Şi nu pot pricepe cum am fost eu şi cum sunt alţii gata să respingă această dragoste, pentru beneficiile de nimic ale lumii în dezintegrare… Nu pot compara cu nimic, dragostea lui Dumnezeu. Ca şi cum olarul şi-ar jertfi propriul fiu pentru salvarea unei bicisnice oale…?! Doamne, îţi mulţumesc pentru că nu înţeleg! Fiindcă aşa, încep să cred. Ce înţeleg, este cuvântul apostolului Pavel: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2:22). Dragii mei tineri, sau mai puţin tineri, dacă n-aţi făcut aşa la vremea cuvenită, lacrimile unei mame pot ţine mâna lui Dumnezeu deasupra voastră până o veţi face. Dar aveţi grijă: ea va purta nuiaua! „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” (Evrei 12:6).

Sursa : Resurse crestine

O familie de la care invatam : ACUILA si PRISCILA - de Daniel Branzai

2008-11-08T13:19:00.007+02:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

I. A fi “al Domnului” nu inseamna a fi scutit de probleme.
Acuila si Priscila au fost alungati din Roma, apoi ii intalnim in Efes, unde se pare ca si-au pus viata in joc pentru a-l scapa pe apostolul Pavel.

A fi crestin nu inseamna a avea un certificat medical care sa te scuteasca de ceea ce este greu in viata. A fi crestin nu inseamna a fi scutit de militarie sau de razboi.

Problemele sunt o constanta a acestei vieti. Ba, mai mult! Pavel avertizeaza ca cei ce se casatoresc vor avea “necazuri”, si ar fi de preferat ca toti sa ramana necasatoriti ca el! De ce ne mai casatorim atunci?
Raspunsul il cunosc deja toti cei casatoriti: in casatorie, necazurile se injumatatesc, iar bucuriile se dubleaza pentru ca sunt purtate “in doi”!

Este foarte greu sa fi singur la suferinta. Singuratatea accentueaza si mai mult greutatile. Ce bine ca Acuila si Priscila au fost mereu impreuna!

II. A fi femeie casatorita nu inseamna a nu fi “in lucrare”.
Iata inca un mit pe care trebuie sa-l demolam! Este suficient sa citesti despre activitatea acestor doi soti casa-ti dai seama ca Priscila era la fel de implicata in lucrarea ca si sotul ei! Asa trebuie sa fie si in familiile si in biseri¬cile noastre. Slava Domnului pentru toata lucrarea pe care o fac surorile in biserica noastra!

III. A fi casatorit nu inseamna a nu aveea timp pentru lucrarea Domnului!
Iata un alt mit care trebuie spulberat. in biserica tineretii mele, multe fete si multi baieti “dispareau” pur si simplu din lucrarea bisericii dupa nunta! Dirijorul obisnuia sa-i intrebe: “Ce-i cu voi? Ati pus “de closca!”
Oare singura motivatie pe care au avut-o acele fete pentru a spune poezii si pentru a canta pe primul rand din cor a \fost ca sa fie vazute de baieti si sa-si gaseasca un sot?
Auila si Priscila ne arata ca exista posibilitatea ca lucrarea sa nu inceteze dupa nunta, ci chiar sa se inten¬sifice.

IV. A avea “o afacere” nu inseamna a nu mai avea timp pentru lucrarea Domnului!
O, cate scuze nefondate am auzit! Acuila si Priscila erau mesteri in facerea si vanzarea corturilor. O meserie grea . cu multa bataie de cap. Corturile nu se va\indeau usor, ca mancarea sau hainele. Totusi, cei doi sunt in “lucrare” cu toata energia lor.

Poate ca secretul pentru care Acuila si Priscila au fost activi in biserica in cuida faptului ca erau casatoriti si erau si oameni de afaceri a fost ca … biserica se afla in casa lor. Poate ca si noi ar trebui sa deschidem cate o “filiala” in casele tuturor celor ce lipsesc de la adunare mai mult de doua luni de zile!

V. A cunoaste mai mult nu inseamna a fi ingamfat.
Cei doi stiu mai mult decat Apolo, dar asta nu-i face sa-l priveasca de sus si sa-l dispretuiasca. Dimpotriva! Ei il trimit in AShaia si inca cu o scrisoare de recomandare!

Un principiu pe care trebuie sa-l deprindem din viata acestor oameni smeriti este urmatorul: “Corecteaza si mustra in privat, in public incurajeaza si lauda!”

Oh, cate familii am vazut deformate si distruse pentru ca n-au stiut sa traiasca acest principiu! Barbati care au zis in public: “Lasa draga, nu te baga si tu ca nu sti nimic!” Cati barbati am vazut lasandu-si umerii jos si palind la fata cand femeia lor a zis: “Cine ma ajuta si pe mine, ca barbatul meu nu este in stare de nimic!”

Tragedii asemanatoare s-au intamplat si in familia cea mare a bisericii …

Ce bine ar fi daca am invata de la Acuila si Priscila sa fim smeriti si plini de tact atunci cand este vorba sa corectam si sa-i imbunatatim pe altii!

VI. A fi o familie crestina nu inseamna a trai fara prieteni.
Unele familii sunt ca niste insule pierdute in imensitatea oceanului. Familia lui Acuila nu a fost asa. Casa lor a devenit adunare pentru crestinii din jur.

Blestemata sa fie bogatia care ne desparte in loc sa ne adune.

Casa lui Acuila a fost probabil mai mare pentru ca erau oameni cu afaceri. Asta nu i-a impiedicat sa-i primeasca “la ei” pe cei care erau mai saraci si mai “de jos” decat ei!

Ce frumoasa este o familie crestina “normala”! Ce mult avem nevoie sa invatam de la Acuila si Priscila!

Sursa : Pas(i)unea pastorilor

Cea mai bogata familie din biserica

2008-11-08T09:12:00.005+02:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie

Darlene s-a hotarat sa mearga si sa faca extra curatenie la alte familii din oras ca sa stranga mai multi bani. Eu si sora mea mai mica Ocy, vom merge sa stam cu copiii cei mici ai altor oameni din oras (baby sitting) mai multe zile pe saptamana si sa le si spunem de ce, ca sa strangem mai multi bani. Apoi ne-am hotarat sa asezam flori in ghivece si sa le vindem, aranjamente florale din florile ce le vom culege de pe camp, astfel ca sa avem ceva mai multi bani. Am socotit ca puteam strange din toate aceste mici planuri inca vreo 20 de dolari fiecare.

Acea luna a fost una din cele mai bune luni ale anului pentru fiecare din noi. Aveam un succes nemai intalnit pana atunci in ceea ce infaptuiam. in fiecare seara ne strangeam impreuna acasa, ne goleam buzunarele si ne numaram banii ca sa vedem cat am castigat. Iar noaptea adormeam tarziu, caci vorbeam intre noi pe intunerec despre acea familie saraca si cata bucurie vor avea ei cand vor primi acei bani. Mai gandeam ca daca si alte familii din biserica vor face ca noi, se va strange o suma uriasa. Ce surpriza placuta trebuie sa fie pentru acei oameni sarmani sa primeasca acel cadou de Pasti!... Erau vreo 80 de membri in biserica naostra pe atunci si noi gandeam ca oferta ce se va strange va fi de vreo 20 de ori mai mult decat noi puneam de-o parte in acea luna. Socoteli, socoteli, planuri, bucurie plina de anticipare pentru acei oameni in nevoie....

In fiecare saptamana, pastorul nostru ne amintea de acea colecta ce o va face la sfarsitul lunii pentru familia cea saraca, ce era pentru toata lumea un mister: nimeni nu stia la cine se referea el. Cu o zi inainte de Paste, ne-am luat fiecare maruntisul strans si ne-am dus la magazinul alimentar din apropiere ca sa ne schimbam banii pe cei din hartie si managerul de acolo ne-a inmanat 3 hartii noi de $ 20 de dolari si una de $ 10. Stransesem 70 de dolari!!! Eram atat de bucuroase in acea noapte ca aproape ca nu mai puteam dormi. Nu mai conta ca nu aveam niciuna vreo rochie noua de Paste, - aveam 70 de dolari ca sa dam acelei familii sarmane, si asta era tot ce conta pentru noi atunci! De-abia asteptam sa mergem la biserica.

In acea duminica dimineata ploua cu galeata. Nu aveam umbrele, dar mergeam bucuroase inspre biserica ce se afla cam la o mila departare de casa noastra. Ce daca eram ude pana la piele?! Duceam cu noi 70 de dolari cadou. Darlene pusese niste cartoane in pantofii ei plini de gauri, dar cand a ajuns la biserica, se udasera si a trebuit sa le scoata, iar pantofii vechi aratau graoznici acum, asa ca a intrat desculta in biserica, cu piciarele ude. Stateam mandre pe locurile noastre asteptand cu anticipatie momentul colectei. Ne uitam la celelalte fete imbracate cu haine noi, dar in hainele noastre ponosite ne simteam atat de bogate!...

Cand oferta speciala s-a strans, noi cele din randul doi am dat fiecare partea noastra: mama a pus 10 dolari, iar noi fiecare am dat hartia cea noua de 20 de dolari pe care o impaturisem cu grija ca sa nu se mototoleasca. intorcandu-ne acasa dupa adunare, am cantat tot drumul pline de fericire. Si la pranz, mama avea o surpriza pentru noi: cumparase o duzina de oua si, langa cartofi, acum aveam si oua. Oua de pasti si cartofi la cuptor! Ce masa bogata!

Dupa amiaza, intr-un tarziu, masina pastorului se opreste in fata casei noastre. Mama ii iesi in intampinare si dupa vreo cateva secunde, se reantoarse cu un plic in mana. Am intrebat ce era acela, si ea il desfacu in fata noastra: erau 3 hartii de 20 de dolari, noi, una de 10 tot noua si 17 hartii de cate un dolar. Mama puse banii inapoi in plic si nimeni nu mai scotea o vorba. Stateam fiecare cu capul in pamant, uitandu-ne la podea si pierdute fiecare in propriile noastre ganduri.

Trecusem de la acea stare de milionari, la a ne simti acum doar „white trash”, adica sarace cu totul lipite de pamant. Noi copiii avusesem o asa viata fericita, incat ne era deosebit de mila de cei care nu aveau o casa chiar asa mica, sau o mama, sau o familie plina de frati si surori, unde se auzeau mereu rasete, glume si se impartaseau atatea istorisiri...Gandeam ca era fun, distractiv, sa mananci pe rand, caci nu aveam destule furculite si linguri pentru toti cand eram adunati acasa, si sa ne asteptam randul glumind cu fiecare; aveam apoi doar doua cutite si ne strigam unul la altul sa ne dam din mana in mana cand aveam nevoie de ele, glumind ca sa nu ne taiem cumva in acest proces... Stiam ca nu aveam atatea lucruri ca altii, si nu invidiam pe nimeni. Dar ca sa fim sarace?!! Nici vorba. Niciodata nu ne-am considerat sarace sau nu am stiut ca suntem in nevoie. In acea zi de Paste am inteles ca daca pastorul ne adusese noua acei bani, inseamna ca intr-adevar eram cei mai saraci din biserica!

Nu-mi placea ca suntem saraci. M-am uitat la rochia mea si la pantofii mei strambi si mi-a fost rusine sa ma gandesc ca mai pot merge asa la biserica. Probabil ca fiecare din biserica stia asta si ne vedea asa cum eram, adica sarace, sarace... Nu mai vroiam sa ma intorc la acea biserica. Mi-era rusine. Surorile mele gandeau la fel. Apoi m-am gandit la scoala. Eram in clasa a noua pe vremea aceea. Prima din peste 100 de elevi. M-am intrebat daca si colegii mei stiau si ne vedeau la fel, ca fiind atat de sarace... Si mai m-am gandit ca era timpul sa nu mai ma duc nici la scoala. Pe vremea aceea, se cerea sa termini doar clasa a 8-a. ..

Am stat tacute atunci vreme indelungata. Coborase seara, se facuse intunerec si era timpul sa mergem la culcare. Dar nimeni nu se misca. Nu puteam sa mai facem nici un gest, nu puteam sa mai spunem nici un cuvant.

In saptamana ce-a urmat, am mers totusi la scoala ca de obicei, tacute si rusinate, ne intorceam acasa triste, fara sa mai comentam nimic, fara sa mai glumim, fara sa mai ne adresam nici o vorba. In sufletul nostru coborase realitatea saraciei, rusinii si umilintei de a fi considerate astfel. in sfarsit, duminica dimineata urmatoare, mama ne-a intrebat ce doream sa facem cu banii. Ce faceau oamenii cu banii? Noi nu stiam. N-am stiut niciodata ca aveam nevoie de bani, sau ca eram sarace.

Nici nu vroiam sa mergem la biserica. Dar mama a insistat si nu puteam s-o refuzam. Pe drum mama a inceput sa cante o melodie singura, dar nici una din noi nu ne-am alaturat ei in cantat ca altadata.

La adunare sosise un misionar, si el era vorbitorul din acea dimineata. Ne-a spus despre bisericile sarace din Africa, unde oamenii dormeau pe camp, sau in colibe, iar bisericile lor erau construite din lut uscat la soare. insa ei aveau nevoie de acoperis. Era posibil oare ca sa se stranga $ 100 de dolari pentru acoperisul unei biserici mari din Africa? – ne intrba el in predica. La sfarsit pastorul se ridica si puse aceeasi intrebare: „Ar fi posibil ca sa facem pe loc o colecta si sa strangem ceva bani pentru acei oameni amarati, crestini ca si noi, din Africa?” Ne-am uitat una la cealalta si pentru prima data intr-o saptamana am zambit fiecare. Mama si-a deschis poseta, si scoase cei 10 dolari. Darlene a dat cei 20 de dolari ai ei lui Ocy si ea mi-a dat si banii ei mie. Cand a venit cosul de colecta, eu am pus toti banii acolo: $ 87 de dolari pe care-i primisem cu o duminica inainte. Misionarul a numarat banii in fata nostra. Se stransesera cu putin peste 100 de dolari. Era atat de bucuros, incat a exclamat” Trebuie sa fie ceva oameni bogati in aceasta biserica de s-au strans atatia bani!”

Si atunci o alta realitate ni s-a descoperit, chiar atunci pe loc: Din cei aproape 100 de dolari, 87 din ei ne apartineau noua. Noi eram familia cea bogata din biserica noastra! Nu spusese asa acel misionar? Din acea zi nu mai eram sarace. Nu ne-am mai simtit sarace niciodata. Am simtit ca eram bogate din nou, pentru ca dadusem banii pentru Isus, pentru copiii Sai.

NU SUNTEM BOGATI PENTRU CEEA CE AVEM, SUNTEM BOGATI PENTRU CEEA CE DAM!

Responsabilitati in casnicie - de Michael Pearl

2008-11-04T20:23:00.004+02:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

Conceptul de timp “calitativ” opus celui “cantitativ” este un balsam pentru constiinta parintilor moderni, absorbiti de indeletniciri lumesti. O ora programata de atentie clinica face ca timpul vostru “calitativ” sa nu fie nimic mai mult decat realizarea unei intaliniri de afaceri – o sedinta de terapie. Ea poate fi nereala si teatrala. Atentia nesincera fata de chestiuni marunte depreciaza comunitatea. Nici un fel de timp petrecut impreuna nu poate fi comparat cu cel petrecut intr-o stradanie reala de a atinge tinte comune. Copilul isi va forma un sentiment de autoapreciere nu prin faptul ca este in centrul atentiei la o flecareala inutila, ci prin faptul ca implineste o nevoie reala, pamanteasca – fixaza cutia de posta, intinde o sarma pentru rufe, taie iarba, aduce lemne pentru foc in casa, spala geamurile, face o cusca pentru caine, merge cu tatal la lucru, fiindu-i de un real ajutor.
Va aduceti aminte cand Don Madill venea la lucru in atelierul nostru de tamplarie impreuna cu fiul lui de doi sau trei ani, care umbla de colo-colo indepartand rumegusul din cale sau batand cate un cui? Nu era nici o prefacatorie sau agitatie in acea relatie tata-fiu. Astazi, fiii lui sunt niste barbatusi, siguri in privinta rolului lor.

Incepeti-va rolul de tata inca de la primul copil. Eliberati-o cateva ore pe sotia voastra obosita luand copilul cu voi si purtandu-i de grija. Cand cititi sau va odihiniti luati copilul in poala. Cand voi, baieti, aveati doar cateva zile, va puneam pe pieptul meu ca sa dormiti cand erati agitati. Mergeam intr-o camera mai indepartata unde puteam sa dorm in timp ce va tineam pe pieptul meu. Mama voastra epuizata avea nevoie de o mica pauza.

Cand eram proaspat insurat, ma asteptam ca sotia mea sa fie o supra-femeie. Am invatat curand ca, daca vroiam sa reziste la mai multe nasteri, si aceasta cu buna dispozitie, ea avea nevoie de mult sprijin. Purtati-va cu sotiile voastre ca si cu o floare delicata, si ea va avea energia de a fi o mama care se daruie mai mult pe sine.

Sunt constient de faptul ca voi, baietii, nu aveti nevoie de mult somn. Daca insa, la fiecare doi sau trei ani, ati suporta o operatie mare, pentru a vi se inlatura o tumoare de zece kilograme, si voi ati avea nevoie de mai multa odihna. Lasati-o pe sotia voastra sa doarma putin mai mult decat voi, si atunci ea va fi mai eficienta.
Desi am petrecut mult timp cu copii, totdeauna am spus mamei voastre : “ Ei sunt ai tai pana ce vor putea sa vina dupa mine afara, si atunci vor fi ai mei”. Luati pe micutii vostri cu voi, facandu-i partasi la diverse peripetii. Explorati si descoperiti lumea iarasi, cu fiecare in parte. Eu ii duceam la vanatoare de iepruri intr-un rucsac. Cainii mei au ajuns ca, ori de cate ori vedeau un rucsac, sa-si inchipuie ca merg la vanatoare. Cred ca Rebekah s-a bucurat cand Gabriel s-a dus la ea si a scos-o din locul de adulmecare.

Un principiu important care merita sa fie retinut este acesta:cu cat petreceti mai mult timp facand lucruri impreuna, cu atat veti avea mai putine probleme de disciplina. Un copil care isi adora tatal va vrea cu orice pret sa-i placa in toate.Copilul nu se poate razvrati impotriva prietenului lui. Cand sunt suficient de mari pentru a se uita la poze intr-o carte, faceti-va timp sa intoarceti paginile impreuna cu ei. Cand sunt suficient de mari pentru a intelege, incepeti sa le citit sau sa le spuneti intamplari din Biblie. De-a lungul zilei, in diverse situatii, vorbiti-le despre Tatal vostru ceresc. Cercetati impreuna natura, creatia inteleapta a unui Dumnezeu maret.
Nu amanati perioada in care sa va impliniti rolul de tatic. Fiecare zi in care cresc fara voi este asemenea unui rasad de rosii ce creste fara a fi sustinut de un tarus. Se extinde haotic. Buruienile apar inauntru, unde nu pot fi indepartate. Rodul se va dezvolta la nivelul solului, unde va putrezi.

Tatal care este “prezent”, totdeauna implicat in viata copilului, va cunoaste bataia inimii copilului lui. Daca veti lauda si veti rasplati comportamentul dorit, va fi foarte putin comportament nedorit. Veti rosti de zece ori cuvinte de imbarbatare pana veti face o mustrare.
Dar sa nu cadeti prada pshiologiei moderne, care neglijeaza copilul si apoi alearga inauntru sa spuna ceva pozitiv. Aceasta este ceva artificial, si e flatare. Afirmatiile pozitive care nu sunt sustinute de fapte sunt distructive. Copilul trebuie sa stie ca a dobandit pe drept laudele. Lauda care nu se bazeaza pe fapte pe masura este tot asa de nedreapta ca si pedeapsa fara motiv. Il va invata o minciuna, in sensul ca inverseaza realitatea. Nu e nici un inlocuitor pentru existenta vietii reale. In cazul in care copilul tau nu face nimic vrednic de lauda, ia-l de mana sa umble alaturi de tine pana ce va face ceva bun. Copiii neglijati devin copii respinsi. Copilul are nevoie de tatal lui, asa cum o planta are nevoie de lumina pentru a se dezvolta bine. O apropiere doar trecatoare nu este suficienta. Este nevoie de o stralucire domoala, statornica, a prezentei tatalui.

Nu lasati niciodata educatia spirituala in seama mamei, indiferent cat de priceputa ar fi ea la asa ceva, altfel copiii vor ajunge mari si vor crede ca religia este pentru femei. Puneti voi copiii la culcare seara si cititi si rugati-va impreuna cu ei.
Pe masura ce baietii inainteaza in varsta, aveti grija sa nu fie preocupati numai cu invatatura. La varsta de doisprezece sau treisprezece ani, ei trebuie sa se descurce suficient de bine la scoala si sa fie angrenati in unele indeletniciri practice impreuna cu voi. Continuati sa le expuneti concepte si idei; dar, mai presus de toate, puneti-i in fata unor probleme din viata reala pe care sa le rezolve-repararea bicicletei, a unui motoras, a unui dispozitiv. Toate formele de constructie si intretinere reprezinta o invatatura de baza.
Ideea pe care cautati sa le-o transmiteti este cea de independenta si incredere. Copilul care poate sa faca, sa dreaga, sa rezolve, va incerca noi lucruri si se va astepta sa reuseasca. Increderea la lucru se va traduce in succes la invatatura.

Invatati-i pe copii mai intai sa lucreze cu mainile lor, si educatia mintii se va realiza mult mai usor. Nu va lasati baietii acasa cu mama si cu fetitele, intr-un decor gen clasa. Ei trebuie sa fie pe afara cu barbatii.
Baieti, calauziti-va sotiile spre intelegerea educatiei si a disciplinei. Nu luati ca sigur faptul ca ele sunt pregatite sa fie mame. Unele mame nu au curajul de a-i disciplina pe copii si spun copiilor:”Asteapta numai pana vine tata acasa, o sa-ti dea el tie!”. Cand intrati pe usa, v-ar placea ca toti copiii vostri sa alerge inaintea voastra si sa vi se catere pe picioare, sau sa va traga de mana, nu sa se ascunda intr-un colt. Trei ore cu teama de venire acasa a tatalui poate fi ceva devastator. Determinati-o pe sotia voastra sa aplice propria ei disciplina.

Verificati-va pe voi insiva, intrebandu-va:”Copiii mei vad in mine un educator sever si neinduplecat, sau un tovaras si ghid vesel si placut?” Judecatile si pedepsele voastre trebuie sa se piarda in multele ore de comuniune fericita.
In sfarsit, pe masura ce copiii se dezvolta, lasati-i sa cunoasca o parte din greutatile vietii. Sa nu deveniti asa de”instariti”, incat sa puteti sa le asigurati tot ce au nevoie sau ce vor. Daca vi se pare ca totul vine prea usor, renuntati la acel mod de viata si luati-o de la capat, in conditii mai dificile.

Sursa : Resurse crestine

Căsătoria dincolo de vorbe - de George Pordea

2008-10-10T22:08:00.005+03:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

Un cuplu ar trebui să se întrebe: „Este căsnicia noastră mai puternică sau mai slabă datorită prietenilor pe care îi avem? Influenţa prieteniilor pe care le avem ca şi cupluri este pozitivă sau negativă?” Succesul căsniciei noastre ar trebui să fie factorul determinant în adoptarea sau respingerea elementelor periferice din viaţa cuplului respectiv.

Mai toate cuplurile îşi doresc să aibă copii, pe care să îi înveţe, ceea ce au învăţat ei şi ceea ce au fost învăţaţi. Totuşi , copiii pot fi precum un topor, care desparte în două intimitatea dintre cei doi soţi.. Deasemenea, copiii pot distruge intimitatea pe care ar trebui să o aibă acel cuplu cu Dumnezeul lor.

În Grădina Edenului, Dumnezeu a aşezat un soţ şi o soţie. Nu un părinte şi un copil, nu un soţ şi un servici, nu un soţ şi un hobby, ci un soţ şi o soţie. Relaţia dintre soţ şi soţie este relaţia fundamentală, care stă la baza civilizaţiei umane, la baza societăţii. De aceea, chiar dacă Dumnezeu nu oferă copii unui cuplu, acel cuplu rămâne cărămida fundamentală din zidul civilizaţiei.

Relaţia de căsătorie a fost aleasă de Dumnezeu, în mod principal pentru a fi o mărturie pe acest pământ a relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Căsătoria demonstrează acestei lumi pierdute, ceea ce Dumnezeu doreşte să aibă cu omenirea - o relaţie intimă dominantă în fiecare aspect al vieţii. În Exodul 20, Dumnezeu se pregăteşte să dea poporului Său cele 10 porunci şi începe în felul următor: „Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis: ‘Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” Baza celor 10 porunci se află în aceste versete, în care Dumnezeu afirmă că între El şi poporul Israel există o relaţie, pe care Dumnezeu nu o mai are cu altcineva. Dumnezeu spune: „Eu sunt Domnul,” însă nu se opreşte aici, ci continuă astfel „Dumnezeul tău.” Sunt al tău. Cele 10 porunci sunt bazate pe acest adevăr esenţial: Dumnezeu dorea doar poporul Israel şi Dumnezeu dorea ca poporul să nu iubească şi să nu dorească un alt dumnezeu decât pe El. Datorită relaţiei speciale, care există între Dumnezeu şi poporul Israel, El a alcătuit nişte reguli fundamentale, care asigurau integritatea acestei relaţii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dat cele 10 porunci nu ca să ne facă viaţa un chin, ci pentru ca noi să înţelegem că am intrat într-o relaţie de căsătorie cu El şi nu dorea nici un lucru să se interpună între noi şi El. Primele 4 porunci exprimate de Dumnezeu prin robul Său Moise au de-a face cu relaţia dintre Dumnezeu şi om, pe când următoarele 6 au de-a face cu relaţia dintre om şi ceilalţi oameni interpretând însemnătatea primelor 4 porunci. De exemplu, prima poruncă: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” are aceeaşi însemnătate cu porunca: „Să nu preacurveşti.” Relaţia de căsătorie ilustrează relaţia dintre Dumnezeu şi om. Aşa că nimeni şi nimic nu are voie să se interpună între soţ şi soţie.

Primul lucru pe care trebuie să îl stabileşti pentru a avea o căsnicie fericită este acesta: „Tu şi cu soţul tău sau soţia ta, fiţi gata să vă dăruiţi pentru a zidi o relaţie, în care nimeni şi nimic nu poate pătrunde pentru a distruge.” Dacă fiecare soţ şi fiecare soţie este gata să spună, sunt căsătorit cu tine la bine şi la rău, în bogăţie şi în sărăcie, în boală şi în sănătate şi singurul lucru, care ne poate despărţi este moartea, atunci căsnicia acelui cuplu poate fi reparată când apar probleme. Cu alte cuvinte acel cuplu este dispus să zidească un cerc protector în jurul lor şi orice furtună ar veni nimeni şi nimic nu îi poate despărţi.

În cadrul unei ceremonii religioase de căsătorie, există un moment sacru, în care cei doi miri fac un legământ unul cu altul înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor prezenţi. Prima întrebare pusă celor doi şi la care amândoi răspund afirmativ sună cam aşa: De bună voie şi nesilit de nimeni iei in căsătorie pe X? Asta înseamnă că nimeni nu îi forţează să se căsătorească. Fiecare are libertatea să aleagă dacă se căsătoreşte şi cu cine se căsătoreşte. A doua întrebare la care din nou amândoi răspund afirmativ este următoarea: Promiţi să o (îl) iubeşti, să o (îl) onorezi, să o (îl) preţuiesti, la bine şi la rău, în boală şi în sănătate, în sărăcie şi în bogăţie, şi să-i fi credincios (oasă) până când moartea vă va despărţi? Ceea ce doresc să observăm este că în legământul făcut de cei doi, singura situaţie, în care îşi promit că se pot despărţi unul de altul este moartea. Nu este adulterul, nu sunt nevoile financiare, nu este lipsa fericirii, nu este incompatibilitatea, nu este abuzul fizic sau verbal, nu este stresul, sau orice altceva, ci moartea. Nu contează care este problema cu care se confruntă un anume cuplu, atâta vreme cât relaţia lor este zidită pe decizia luată de ei, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, de a avea o căsnicie fericită şi a o avea numai cu el sau numai cu ea şi nimeni altcineva…

Pentru ca Satana să poată distruge o căsătorie, trebuie să găsească o modalitate de a pătrunde în acea căsnicie. Cu cât eşti mai dedicat căsniciei tale cu atât este mai dificil pentru cel rău să pătrundă în căsnicia ta. Dacă ai tot felul de întrebări cu privire la relaţia ta cu soţul sau soţia ta, acele semne de întrebare sunt invitaţii deschise pentru cel rău de a pătrunde în căsnicia ta prin minciună. Când armura noastră spirituală este fisurată de îndoială, minciuna îşi face şi ea apariţia. Adevărul poate fi biruit de minciună, însă singura modalitate de a combate minciuna este adevărul. Adevărul te va face slobod. Biblia ne învaţă că există trei surse ale adevărului. Domnul Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa…” În Ioan 17:17, Domnul Isus afirmă: „Cuvântul Tău este adevărul.” Iar în Ioan 16:13 aflăm că Duhul Sfânt este numit Duhul adevărului - „Când va veni Mângîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul.”

Duhul Sfânt şi Domnul Isus sunt Autorii Cuvântului lui Dumnezeu, aşa că lupta împotriva minciunilor celui rău, care pătrund în căsniciile noastre trebuie câştigată cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Logica umană este bună, atâta vreme cât se bazează pe adevăr. Totuşi, logica de una singură şi fără adevăr nu este nimic altceva decât o logică bună. Deşi anumite argumente pot fi câştigate doar prin logică, o căsătorie nu poate fi niciodată reparată doar prin logică, ci prin adevăr.

Sursa : Revista Impuls

Copiii si autoritatea - de Daniel Branzai

2008-09-27T08:42:00.004+03:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

CONFUZIE CU PRIVIRE LA AUTORITATE

Culturii noastre nu-i place autoritatea. Nu numai ca nu ne place sa fim sub autoritate, nu ne place sa fim autoritati. Unul din locurile in care lucrul acesta se vede cel mai clar este in casa noastra, acolo unde autoritatea ne incomodeaza.

Avem nevoie de o intelegere biblica a autoritatii. Intrebarile abunda. Care este natura autoritatii parintilor asupra unui copil? Este ea absoluta sau relativa? Este autoritatea investita in parinti datorita diferentei relative de dimensiune dintre parinti si copilasi? Suntem noi la conducere pentru ca suntem mai destepti si mai experimentati? Suntem noi chemati sa conducem pentru ca noi nu suntem pacatosi, dar ei sunt? Avem noi dreptul sa spunem copiilor nostri sa faca orice vrem noi sa faca?

Daca nu raspunzi la intrebari ca acestea, vei fi de incercat si nesigur in indeplinirea datoriei tale fata de Dumnezeu si fata de copiii tai. Daca esti nesigur cu privire la natura si extinderea autoritatii tale, copiii tai vor suferi mult. Ei nu vor sti niciodata ce sa astepte de la tine pentru ca regulile de baza se vor schimba mereu. Ei nu vor invata niciodata valorile absolute si principiile Cuvantului lui Dumnezeu, singurele care-i pot invata intelepciunea.

Parintii din cultura noastra deseori improvizeaza pentru ca ei nu inteleg mandatul biblic de a-si pastori copiii. Scopurile cresterii copiilor deseori nu mai sunt nobile, ci vizeaza mai degraba confortul si convenienta imediata. Cand parintii cer ascultare pentru ca se simt sub presiune, ascultarea copiilor se reduce la o convenienta a parintilor. Parintii crestini trebuie sa aiba o intelegere clara despre cresterea copiilor in mod evlavios, iar copiii trebuie sa fie deprinsi sa cunoasca faptul ca Dumnezeu ii cheama sa asculte intotdeauna.

CHEMAT SA COMANDE

Ca parinte ai autoritate pentru ca Dumnezeu te cheama sa fii o autoritate in viata copilului tau. Ai autoritatea sa actionezi in Numele lui Dumnezeu. Ca tata sau ca mama, tu nu-ti exerciti autoritatea asupra jurisdictiei tale, ci asupra jurisdictiei lui Dumnezeu. Tu actionezi la porunca Sa. Indeplinesti o datorie pe care El ti-a dat-o. Nu poti incerca sa modelezi viata copiilor tai asa cum iti place tie, ci asa cum Ii place Lui.

Tot ce faci tu in slujba ta de parinte trebuie sa fie facut din acest punct de vedere. Trebuie sa te angajezi cu toata fiinta ta sa instruiesti, sa porti de grija si sa educi, sa corectezi si sa disciplinezi pentru ca la aceasta te-a chemat Dumnezeu. Actioneaza cu convingerea ca El te-a pus sa actionezi in Numele Sau. In Geneza 18:19, Dumnezeu spune: „Eu il cunosc [pe Avraam] si stiu ca are sa porunceasca fiilor lui si casei lui dupa el sa tina Calea Domnului, facand ce este drept si bine“. Avraam este insarcinat de Dumnezeu. El indeplineste o slujba din agenda lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a chemat la aceste lucruri. El nu este un colaborator extern. Avraam nu-si scrie singur descrierea slujbei lui. Dumnezeu ii defineste sarcina. Avraam actioneaza in Numele lui Dumnezeu.

Deuteronom 6 subliniaza aceasta opinie despre responsabilitatea parinteasca. In versetul 2, Dumnezeu spune ca scopul Sau pentru Israel si copiii lor si nepotii lor este sa se teama de Domnul prin pazirea poruncilor Lui. Persoana prin care sunt transmise poruncile lui Dumnezeu este cel pe care il cheama Dumnezeu sa-si invete copiii cand sunt acasa, cand merg pe drum, cand se culca si cand se scoala. Dumnezeu are un obiectiv. El vrea ca o generatie sa urmeze alteia in caile Lui. Dumnezeu implineste acest obiectiv prin intermediul instruirii parintesti.

Efeseni 6:4 iti porunceste sa-ti cresti copiii in mustrarea si invatatura Domnului. Aceasta nu este pur si simplu o porunca de a mustra si de a instrui. Este o porunca de a asigura mustrarea si invatatura Domnului ca sa functioneze in favoarea lui Dumnezeu.

Intelegand acest principiu simplu poti sa gandesti limpede cu privire la sarcina ta. Daca tu esti reprezentantul lui Dumnezeu in aceasta lucrare de asigurare a mustrarii si a invataturii in Domnul, care sunt esentiale, atunci si tu esti un om sub autoritate. Copilul tau si cu tine sunteti in aceeasi barca. Amandoi sunteti sub autoritatea lui Dumnezeu. Aveti roluri diferite, dar acelasi Stapan.

Daca permiti maniei nesfinte sa murdareasca procesul corectarii, gresesti. Trebuie sa ceri iertare. Dreptul tau de a-ti disciplina copilul este legat de ceea ce te-a chemat Dumnezeu sa faci, nu de agenda ta de lucru.
SI TU ESTI CHEMAT SA ASCULTI

Tu nu vii la copilul tau ca sa-i ceri, pentru interesele tale, sa ti se supuna si sa te asculte. Nu! Tu vii cu corectiile disciplinei care sunt calea vietii (Proverbe 6:23). Tu-l angajezi pe fiul tau in Numele lui Dumnezeu pentru ca mai intai Dumnezeu te-a angajat pe tine.

Mi-amintesc de multe conversatii care mergeau cam asa:

„N-ai ascultat de tata, nu-i asa?“

„Nu“.

„Ti-aduci aminte ce spune Dumnezeu ca trebuie sa faca tata daca tu nu asculti?“

„Sa ma bata?“

„Exact. Trebuie sa te bat. Daca nu, atunci voi fi neascultator fata de Dumnezeu. Si tu si eu vom gresi. Aceasta n-ar fi bine pentru tine sau pentru mine, nu-i asa?“

„Nu“, (un raspuns cu parere de rau).

Ce comunica acest dialog copilului? Tu nu-l bati pentru ca esti rau. Tu nu incerci sa-l fortezi sa ti se supuna numai pentru ca urasti obraznicia. Nu esti furios pe el. Si tu, ca si el, sunteti sub carmuirea si autoritatea lui Dumnezeu. Dumnezeu te-a chemat la o slujba pe care nu poti s-o eviti. Tu actionezi sub carmuirea lui Dumnezeu. Tu ceri ascultare pentru ca Dumnezeu spune ca tu trebuie sa ceri ascultare.

INCREDEREA DE A ACTIONA

Exista o libertate foarte mare aici pentru un parinte. Cand tu indrumi, corectezi sau disciplinezi, nu actionezi din propria vointa; actionezi in Numele lui Dumnezeu. Nu trebuie sa te intrebi daca este bine ca tu sa conduci. Cu siguranta tu nu ai nevoie de permisiunea copilului tau. Dumnezeu ti-a dat o sarcina de indeplinit; de aceea aprobarea copilului tau nu este necesara.

MANDATUL DE A ACTIONA

Intelegerea faptului ca tu ca parinte esti reprezentantul lui Dumnezeu nu se ocupa numai cu dreptul de a indruma. Ea ofera si mandatul de a actiona. N-ai de ales. Trebuie sa-ti angajezi copiii. Tu actionezi in ascultare fata de Dumnezeu. Este de datoria ta.

Pentru a ilustra, statul Pennsylvania, unde locuiesc, cere scolilor sa raporteze orice caz de abuz de copil suspectat. Aceasta lege nu ofera doar dreptul de a raporta abuzul. Ea cere ca abuzul sa fie raportat. Functionarii scolii nu au libertatea de a decide daca sa raporteze sau nu abuzul unui copil. Legea cere aceasta. In acelasi fel, faptul ca tu esti chemat de Dumnezeu sa fii o autoritate in instruirea copiilor tai nu-ti da doar dreptul, ci si responsabilitatea de a instrui.

Ca administrator de scoala, observ ca majoritatea parintilor nu inteleg caracterul adecvat si necesitatea de a comanda in viata copilului lor. Mai degraba, parintii iau rolul de sfatuitori. Putini sunt dispusi sa spuna, de exemplu: „Am pregatit pasat de ovaz pentru micul tau dejun. Este o mancare buna, hranitoare si vreau s-o mananci. Poate in alte dimineti vei manca ceva ce-ti place mai mult“. Multi spun: „Ce vrei sa mananci la micul dejun? Nu vrei pasatul de ovaz pe care l-am pregatit. Vrei altceva?“ Aceasta suna foarte frumos si edificativ, dar ce se intampla de fapt? Copilul invata ca el este cel care poate lua decizii. Parintele doar sugereaza optiunile.

Acest scenariu se repeta in experienta copiilor mici in alegerea hainelor, in alegerea programului, in alegerile din domeniul social, in alegerea felului in care isi petrec timpul liber, si asa mai departe. Cand copiii ajung la varsta de sase sau opt sau zece ani, ei sunt deja proprii lor sefi. La varsta de treisprezece ani copilul este scapat de sub control. Parintii pot sa-i ademeneasca cu vorbe dulci, sa pledeze, sa indemne (in frustrare si suparare), sa tipe si sa ameninte, dar copilul este seful. Parintele a renuntat de mult la prerogativul de a lua decizii cu privire la viata copilului sau. Cum s-a intamplat asta? Aceasta s-a strecurat pe nesimtite la o varsta foarte frageda cand parintele a facut din orice decizie un bufet suedez de preferinte din care sa aleaga copilul.

Unii pot argumenta: „Copiii invata sa ia decizii numai cand parintii le permit sa ia decizii. Noi vrem ca ai nostri copii sa invete sa ia decizii sanatoase“. Acest argument pierde din vedere cea mai importanta problema. Copiii vor lua decizii bune cand ii vor vedea pe parintii lor credinciosi servind drept model si dandu-le porunci intelepte si luand decizii in folosul lor.

Mai inainte chiar de a lua decizii este important pentru copii sa fie sub autoritate. Invata-i pe copiii tai ca Dumnezeu ii iubeste atat de mult incat le-a dat parinti care sa fie autoritati bune pentru a-i invata si a-i conduce. Copiii invata sa ia decizii intelepte, invatand de la tine.

Parintii trebuie sa vrea sa conduca. Trebuie sa faci aceasta cu bunavointa si cu har, dar trebuie sa fii o autoritate pentru copiii tai.

CRESTEREA COPIILOR A FOST DEFINITA

Recunoasterea faptului ca Dumnezeu te-a chemat sa lucrezi ca reprezentant al Sau defineste sarcina ta ca parinte. Cultura noastra a redus cresterea copiilor la asigurarea celor necesare. Parintii deseori vad aceasta sarcina in acesti termeni ingusti. Copilul trebuie sa aiba hrana, imbracaminte, un pat si timp de calitate. In contrast puternic cu aceasta vedere ingusta, Dumnezeu te-a chemat la o lucrare mai profunda decat asigurarea celor necesare. Tu iti pastoresti copilul in Numele lui Dumnezeu. Sarcina pe care ti-a dat-o Dumnezeu nu este una care sa poata fi programata convenabil. Este o sarcina care patrunde peste tot. Instruirea si pastorirea se face oricand esti cu copiii tai. Cand te scoli, cand umbli, cand vorbesti, sau cand te odihnesti, trebuie sa te implici si sa-l ajuti pe copilul tau sa inteleaga viata, sa se inteleaga pe sine, si sa inteleaga nevoile lui dintr-o perspectiva biblica (Deuteronom 6:6-7).

Daca ai de gand sa-ti pastoresti copiii, trebuie sa ai o relatie intima cu ei. Trebuie sa intelegi ce-i supara pe copiii tai. Daca ai de gand sa-i indrepti pe caile Domnului, asa cum te cheama sa faci Geneza 18:19, trebuie sa-i cunosti si sa le cunosti inclinatiile. Aceasta lucrare cere mai mult decat pur si simplu sa le asiguri hrana, imbracamintea si adapostul adecvat.

OBIECTIVE CLARE

Este instructiv sa-i intrebi pe parinti ce obiective concrete de instruire au pentru copiii lor. Majoritatea parintilor nu pot sa intocmeasca repede o lista cu punctele tari si cu punctele slabe ale copiilor lor. Nici nu pot sa spuna ce fac pentru a intari punctele slabe ale copilului lor sau pentru a incuraja punctele lui tari. Multe mame si multi tati nu au stat sa discute scopurile lor pe termen scurt si pe termen lung pentru copiii lor. Nu au creat strategii pentru cresterea copiilor. Ei nu stiu ce spune Dumnezeu despre copii si despre dorintele Lui cu privire la ei. Prea putina atentie s-a dat metodelor si abordarilor care se concentreaza mai degraba asupra corectarii atitudinilor de inima decat doar a comportamentului. Este trist ca majoritatea corectiilor au loc ca un produs secundar al copiilor, lucru care este jenant sau iritant.

De ce aceasta? Idea noastra despre cresterea copiilor nu include pastorirea. Cultura noastra vede parintele ca un adult care asigura cele necesare. Timpul de calitate este considerat timpul in care ne distram impreuna. Distractia impreuna nu este o idee rea, dar este la ani-lumina departare de indrumarea copilului tau pe caile lui Dumnezeu.

Spre deosebire de aceasta, Geneza 18 cheama tatii sa porunceasca copiilor lor sa tina calea Domnului, facand ce este drept si bine. A fi parinte inseamna sa lucrezi in Numele lui Dumnezeu ca sa-i indrumi pe copiii tai. Directorii conduc. Ca sa-i conduci trebuie sa-i cunosti si sa-i ajuti pe copiii tai sa inteleaga standardul lui Dumnezeu pentru comportamentul copiilor. Aceasta inseamna sa-i inveti ca sunt pacatosi prin natura lor. Aceasta implica sa le arati indurarea si harul lui Dumnezeu descoperite in viata si moartea lui Hristos pentru pacatosi.

SMERENIE IN LUCRAREA TA

Intelegerea faptului ca voi functionati ca reprezentanti ai lui Dumnezeu poate sa va tina foarte atenti si smeriti ca parinti. Este un lucru serios sa realizezi ca tu iti corectezi copilul la porunca lui Dumnezeu. Tu stai inaintea lui ca reprezentant al lui Dumnezeu ca sa-i arati pacatul lui. Asa cum un ambasador este constient de faptul ca functioneaza in numele tarii care l-a trimis, tot asa tu ca parinte trebuie sa fii constient de faptul ca-L reprezinti pe Dumnezeu inaintea copilului. Nu cunosc nici o realizare care sa-l faca pe un parinte mai sobru si mai smerit ca aceasta.

De multe ori am fost nevoit sa cer iertare copiilor mei pentru mania mea sau pentru un raspuns pacatos. Am fost nevoit sa spun: „Fiule, am pacatuit impotriva ta. Am vorbit cu o manie nesfanta. Am spus lucruri pe care n-ar fi trebuit sa le spun. Am gresit. Dumnezeu mi-a dat o sarcina sfanta, si eu am adus mania mea nesfanta in aceasta misiune sfanta. Te rog, iarta-ma“.

Interesul tau poate sa creasca daca realizezi ca disciplina nu este lucrarea ta de pe agenda ta de lucru, ca sa dai frau liber maniei tale impotriva copiilor tai; este aratarea ta ca reprezentant al lui Dumnezeu, care aduce mustrarile vietii pentru fiul tau sau pentru fiica ta. Tu doar tulburi apele cand motivul principal al disciplinei este mai degraba nemultumirea ta cu privire la comportarea lor decat nemultumirea lui Dumnezeu fata de razvratirea impotriva autoritatii pe care El a randuit-o.

NU ESTE LOC PENTRU MANIE

Am vorbit cu foarte multi parinti care credeau cu sinceritate ca mania lor are un loc legitim in corectare si disciplinare. Ei gandeau ca nu puteau sa-i aduca pe copiii lor la o frica serioasa fata de neascultare decat daca le arata manie. Si astfel disciplina a devenit timpul cand mama sau tata isi manipuleaza copiii prin manifestarile brutale ale maniei. Ce invata copilul din aceasta este frica de om, nu teama de Dumnezeu.

Iacov 1 demonstreaza falsitatea ideii ca parintii trebuie sa accentueze corectarea prin mania personala. „Stiti bine lucrul acesta, preaiubitii mei frati! Orice om sa fie grabnic la ascultare, incet la vorbire, zabavnic la manie; caci mania omului nu lucreaza neprihanirea lui Dumnezeu“ (Iacov 1:19-20).

Apostolul Iacov nu putea fi mai clar. Viata neprihanita pe care o doreste Dumnezeu nu este niciodata produsul maniei necontrolate. Mania omului ii poate invata pe copiii tai sa se teama de tine. Ei pot chiar sa se poarte mai bine, dar aceasta nu va aduce neprihanirea biblica.

Nici o schimbare de comportament care este produsa de o astfel de manie nu-i va misca pe copiii tai spre Dumnezeu. Aceasta ii indeparteaza de Dumnezeu. Ii indreapta spre idolatria temerii de om. Nu e de mirare ca Iacov subliniaza acest lucru, spunand: „Preaiubitii mei frati, luati aminte la lucrul acesta“ (trad. engleza).

Daca ii corectezi si ii disciplinezi pe copiii tai pentru ca Dumnezeu ti-a poruncit aceasta, atunci nu trebuie sa strici lucrarea cu mania ta. Corectarea nu inseamna sa-ti arati tu mania pentru ofensele lor; inseamna mai degraba sa le amintesti ca purtarea lor pacatoasa Il ofenseaza pe Dumnezeu. Inseamna sa aduci condamnarea Lui asupra pacatului pentru aceste subiecte din imparatia Lui. El este Imparatul. Ei trebuie sa se supuna.

BENEFICIILE COPILULUI

Parintele vine la copil in Numele lui Dumnezeu si pentru Numele lui Dumnezeu. Ca parinti voi puteti sa-l invatati pe copilul vostru sa primeasca indreptarea de la voi pentru ca ea reprezinta metoda pe care a hotarat-o Dumnezeu. Copilul invata sa primeasca indreptarea, nu pentru ca parintii au intotdeauna dreptate, ci pentru ca Dumnezeu spune ca „nuiaua si certarea dau intelepciunea“ si „cine ia seama la mustrare ajunge intelept“ (Proverbe 29:15, 15:5).

Copilul care accepta aceste adevaruri va invata sa accepte corectarea. Am fost smerit si uimit sa-i vad pe copiii mei, in ultimii ani ai adolescentei lor si putin dupa douazeci, ca accepta corectarea, nu pentru ca le-am adus-o eu in cel mai bun mod posibil, ci pentru ca s-au convins ca „cel ce leapada certarea isi dispretuieste sufletul, dar cel ce asculta mustrarea capata pricepere“ (Proverbe 15:32). Ei inteleg ca tatal lor este reprezentantul lui Dumnezeu, folosit de Dumnezeu ca autoritate care sa-i conduca in caile lui Dumnezeu. De aceea, desi eu nu sunt un instrument fara cusur al lucrarii lui Dumnezeu, ei stiu ca primirea corectarii le va aduce pricepere.

DISCIPLINA: O EXPRESIE A DRAGOSTEI

Stand putin de vorba in timpul unei pauze pentru cafea la o conferinta a pastorilor, i-am auzit fara sa vreau pe unii tati vorbind despre copiii lor si nu m-am putut abtine sa nu ascult.

„Sunt prea sever cu ei“, a comentat tatal nr.1. „Ii disciplinez tot timpul. Trebuie intr-adevar; sotia mea ii iubeste prea mult ca sa-i disciplineze“.

„Cred ca tu si sotia ta trebuie sa va echilibrati cumva“, a observat tatal nr. 2.

„Da“, a continuat tatal nr. 1 reflectand, „avem nevoie de un echilibru intre disciplina si dragoste“.

Aproape ca mi s-a pus un nod in gat! Sa pui in balanta disciplina si dragostea? M-am gandit la Proverbe 3:12: „Domnul mustra pe cine iubeste, ca un parinte pe copilul pe care-l iubeste“. Proverbe 13:24 mi-a venit in minte: „Cine cruta nuiaua, uraste pe fiul sau, dar cine-l iubeste, il pedepseste indata“, si Apocalipsa 3:19: „Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc“. Cum poti sa pui in balanta disciplina si dragostea?

Conversatia pe care fara sa vreau am auzit-o reprezinta un punct de vedere foarte raspandit. Multi parinti nu au o viziune biblica despre disciplina. Ei tind sa priveasca disciplina ca o razbunare – incheindu-si socotelile cu copiii lor pentru ceea ce au facut. Evrei 12 ne arata clar ca disciplina nu este represiva, ci corectiva. Evrei 12:5-6 considera disciplina un cuvant de incurajare adresat fiilor. El spune ca disciplina este un semn al identificarii lui Dumnezeu cu noi ca Tata al nostru. Dumnezeu ne disciplineaza spre binele nostru, ca sa ne faca partasi sfinteniei Lui. El spune ca desi disciplina nu este placuta, ci dureroasa, ea ne da un rod al neprihanirii si al pacii. Mai inainte sa fie ceva care sa echilibreze dragostea, disciplina este mai degraba cea mai adanca expresie a dragostei.

Dumnezeu ne da intelegerea a ceea ce este disciplina. Functia ei nu este esentialmente punitiva. Este corectiva. Principala reactie a disciplinei nu este de a razbuna, ci de a corecta. Disciplinarea unui copil este refuzul unui parinte de a fi partas de buna voie la moartea copilului sau (Proverbe 19:18).

De ce este asa de greu sa retinem aceasta idee? Este greu din pricina a ceea ce am discutat mai sus. Nu ne vedem pe noi insine ca reprezentanti ai lui Dumnezeu. Noi, deci, ii corectam pe copiii nostri cand ei ne irita. Cand purtarea lor nu ne irita, nu-i corectam. Astfel, corectarea noastra nu este ca sa-i salvam pe copiii nostri de calea periculoasa; ci este mai degraba doar o racorire de frustrarea noastra. E ca si cum le-am spune: „M-am saturat de tine. Ma faci sa innebunesc. Am sa te lovesc, sau am sa tip la tine, sau am sa te fac sa stai pe un scaun izolat de familie pana iti vei da seama ce rau ai facut“.

Ceea ce tocmai am descris nu este disciplina. Este pedeapsa. Este un abuz neevlavios al copilului. In loc sa dea un rod al neprihanirii si al pacii, acest soi de tratament mai degraba ii lasa pe copii suparati si furiosi. Este de mirare ca copiii se opun voii cuiva care se manie pe ei pentru ca l-au iritat?

Disciplina ca invatatura pozitiva mai degraba decat ca pedeapsa negativa nu inlatura consecintele sau rezultatele privitoare la comportament.. Consecintele si rezultatele comportamentului fac parte cu siguranta din procesul pe care il foloseste Dumnezeu pentru a-Si pedepsi poporul

Desi este adevarat ca copiii disciplinati sunt o bucurie pentru parintii lor (Proverbe 23:15-16, 24), ca reprezentant al lui Dumnezeu, tu nu poti sa disciplinezi doar pentru problemele de interes personal sau pentru convenienta personala. Corectia ta trebuie sa fie legata de principiile si de adevarurile absolute ale Cuvantului lui Dumnezeu. Problemele de disciplina sunt probleme de creare a caracterului si de onorare a lui Dumnezeu. Standardele care nu se negociaza ale lui Dumnezeu trebuie sa fie sursa de alimentare a corectiei si a disciplinei.

Obiectivul tau in disciplina este sa te indrepti spre copiii tai, nu impotriva lor. Tu te indrepti spre ei cu mustrarile si rugamintile staruitoare ale vietii. Disciplina are un obiectiv corectiv. Este terapeutica, nu penala. Este menita sa produca crestere, nu durere.
Sursa : Pre-ocupari de pre-dicatori

Traind biruinte spirituale in familia ta - de Daniel Branzai

2008-09-20T12:52:00.005+03:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

Timpul pentru a incepe sa facem aceasta este acum. Cand un copil ajunge la adolescenta se intampla ceva. Cand copiii sunt mici, ei tind sa creada ca tatal lor a agatat luna pe cer. Cand copiii ajung la adolescenta, uneori ei incep sa creada ca tatal lor trebuie sa se duca in luna. Ca sa facem un pas mai departe, cand un baiat sau o fata ajunge la adolescenta, se va intampla unul din doua lucruri. Un adolescent fie va merge la tovarasii lui si-si va critica parintii, fie va merge la parintii lui si-si va critica tovarasii. Bineinteles ca noi vrem ca ai nostri copii sa vina la noi.
Altfel spus, un copil va fi fie un conducator, fie un urmas. Adolescentii hotarasc aceasta in fiecare zi a vietii lor. Exista o presiune care ii impinge sa se drogheze, sa faca sex si tot ceea ce fac ceilalti. Deci cum combatem noi aceasta? Transformandu-i pe copiii nostri in conducatori. Si vom vedea imediat cum.
CONDUCEREA: CE ESTE EA?
Ce este conducerea? Un prieten de-al meu a scris teza sa de doctorat despre conducere si a gasit 165 de definitii publicate. Unele din aceste definitii sunt destul de complexe si de uluitoare. Dr. Howard Hendricks, un distins profesor de la Seminarul Teologic din Dallas, a venit cu cea mai buna definitie a unui conducator pe care am auzit-o vreodata. Dupa parerea lui Dr. Hendricks, „Un conducator este cineva care conduce“. Nu lasa ca simplitatea acestei definitii sa te pacaleasca. Ea este plina de semnificatie.
Recent un om mi-a dat cartea lui de vizita. Pe ea era scrisa pozitia lui de Director general si Presedinte. Am aflat mai tarziu ca omul acela este doar un pretext subred de conducator. Totusi cartea lui de vizita era impresionanta. Omul acela avea o pozitie de conducere, dar o carte de vizita sau un titlu ilustru nu-l face pe cineva conducator.
Este important de asemenea sa facem deosebirea intre a conduce si „a administra“. Administrarea este de obicei legata de un anumit tip de structura organizatorica. Un adevarat conducator poate sa nu aiba nici un fel de structura organizatorica. El pur si simplu conduce.
In 1947, Dr. Chandrasekhar, profesor la Universitatea din Chicago, a fost planificat sa predea un curs despre astrofizica avansata. Profesorul locuia in Wisconsin; planul lui era sa faca naveta la Chicago de doua ori pe saptamana, chiar daca cursul se tinea in timpul trimestrului de iarna, si ar fi intampinat vremea foarte geroasa cu care Midwest-ul putea sa-l asalteze.
Profesorul s-a gandit foarte mult la predarea acelui curs cand a auzit ca numai doi studenti s-au inscris la cursul lui. S-a gandit la distanta, la timpul petrecut departe de familia lui si la zapada si gheata. Dar apoi s-a gandit la cei doi studenti si a hotarat sa-si respecte angajamentul. Sperase bineinteles la mai mult de doi studenti, totusi poate ca acestia doi vor merita timpul pe care-l va investi.
Zece ani mai tarziu, Dr. Chandrasekhar a fost foarte fericit sa auda ca acei doi tineri progresau destul de frumos. Chen Ning Yang si Tsung-Dao Lee au primit amandoi Premiul Nobel pentru fizica in 1957. In 1983, Dr. Chandrasekhar a primit aceeasi onoare. Ai putea spune ca acel curs a meritat efortul. Profesorul, care si-a demonstrat conducerea prin faptul ca a vrut sa predea doar la doi studenti tineri si motivati, bineinteles ca pe langa programa analitica le-a transmis si anumite valori morale si un anumit caracter.
Domnilor, copiii vostri sunt studentii vostri. Voi predati un curs de conducere in fiecare zi. Si fie ca va dati seama sau nu de asta, ei urmaresc exemplul vostru ca soimii. Poate aveti numai un student sau doi, dar un om cu viziune stie ca oportunitatea de a forma viata copiilor sai cu un caracter evlavios este pur si simplu prea buna ca s-o piarda.
M-am gandit destul de mult la acest proces de tranformare a copiilor in conducatori. Totodata am si lucrat la aceasta. Am cativa prieteni buni care sunt in acelasi proces. Din cand in cand comparam observatiile pentru simplul motiv ca nici unul din noi nu are de fapt tot procesul impreuna. Asa ca pe cat posibil dam unii altora ceea ce am observat si discutam chestiuni profesionale despre cresterea copiilor nostri pentru a deveni conducatori.
Eu am venit cu sapte principii care ii pot ajuta pe copiii tai sa stea in picioare intr-o cultura care incearca sa-i traga in jos in noroi.

1. Fii tu insuti un conducator.
Dave Johnson este un prieten de-al meu. Ani de zile Dave a condus un Harley, dar acum el conduce o masina de patrulare. Dave este un politist din San Jose care a scris o carte fascinanta despre experientele lui ca politist de strada. Dave are multe povestiri care sunt vesele, dar iata una care te-ar putea face sa plangi:

Frank si cu mine tocmai terminasem un apel si ne urcam in masinile noastre de politie. Cand am pornit masina mea, am auzit radioul politiei chemand numarul unitatii lui Frank. Dispecerul a raportat lipsa unui baietel din locuinta lui. In varsta de doi ani, purtand pantofiori de tenis, salopeta si un tricou albastru deschis. Mama adormise si cand s-a trezit cincisprezece minute mai tarziu a descoperit ca baietelul lipsea.
Frank a confirmat primirea apelului si a inceput sa conduca spre adresa respectiva. I-am spus dispecerului ca voi raspunde si eu la apel ca sa ajut la cautare. Conduceam chiar in spatele masinii lui Frank. Sergentul nostru, Dennis Busch, a auzit si el apelul si a transmis prin radio ca va raspunde si el la apel.
Deodata dispecerul ne-a alertat: „Baietelul pierdut a fost localizat – in piscina vecinului de alaturi“.
Adrenalina a tasnit prin venele mele cand am ajuns la butonul de comanda pentru aprinderea luminilor rosii. Am vazut luminile lui Frank aprinzandu-se in acelasi timp. Amandoi am accelerat. Am inceput sa ma rog ca oamenii care au gasit baietelul sa stie sa dea primul ajutor si sa incerce sa-l readuca in simtiri.
Cand Frank si cu mine am dat coltul langa adresa respectiva, am vazut cativa oameni in fata unei case. Dennis tocmai iesea din masina lui si vorbea cu ei. Deodata l-am vazut napustindu-se ca o sageata spre o poarta din partea laterala a casei. Cand Frank si cu mine ne-am apropiat, unul din barbati ne-a indrumat: „Baiatul este in bazinul din curtea aceea din spate“. Nu-mi venea sa cred ce auzeam.
Frank si cu mine am alergat printr-o curte ingusta laterala. Cand am dat coltul casei l-am putut vedea pe Dennis scotand trupul fara vlaga al baietelului din bazin. L-a culcat pe baietel pe cimentul rece de la marginea bazinului si a inceput sa-i dea primul ajutor, si Frank a ingenuncheat ca sa-l ajute.
Cu Frank si Dennis invartindu-se in jurul trupului nemiscat, mie nu mi-a mai ramas nimic de facut decat sa privesc – ceea ce pentru majoritatea politistilor este greu de facut intr-o situatie de viata si de moarte. Am cercetat fata baietelului, cautand vreun semn de viata care ar putea palpai acolo. Daca as putea face ceva…
Mi-au cazut ochii pe salopeta care atarna uda de trupul lui micut. Ma gandeam ce mult semana cu cea pe care o purtau fetele mele cand erau de aceeasi varsta. Am vazut pantofiorii de tenis din picioarele lui fara vlaga si am observat ca unul avea siretul desfacut. Ma intrebam daca ii va mai lega cineva vreodata sireturile.
Incercam cu disperare sa inabus nodul care mi se strangea in gat. M-am intors, am facut cativa pasi si mi-am scos batista ca sa-mi sterg ochii. Cand am pus-o inapoi in buzunar, am vazut patru barbati care stateau si se uitau la Dennis si la Frank cum lucrau. I-am recunoscut ca faceau parte din grupul care statea in fata cand am sosit.
Am simtit mania tasnind inauntrul meu: „Cine a gasit baiatul in bazin?“ am intrebat.
Ei doar si-au lasat capetele in jos si priveau tinta spre pamant.
Tocmai atunci au sosit pompierii. Curand o masca de oxigen a fost fixata pe fata mica ce nu-si schimbase expresia. Pompierii au preluat controlul; Dennis era inca in genunchi, lovind usor pumnul mic si strans al baietelului si privind tinta fata lui lipsita de viata …
Mi-am ridicat din nou ochii spre cei patru barbati care continuau sa stea in grupul lor. Deodata toti s-au intors si au iesit din curte, fara ca vreunul din ei sa spuna un cuvant. [1]
Nu stiu nimic altceva despre acei patru barbati. Nu stiu unde lucrau; nu stiu daca erau casatoriti; si nu stiu daca erau democrati sau republicani. Dar este ceva ce stiu. Nici unul din acei patru barbati nu era un conducator. Fiecare din ei era un urmas.
Da-mi voie sa presupun si altceva despre acesti patru barbati. Daca vreunul dintre ei avea copii, cred ca ii vei vedea facand aceleasi lucruri pe care le faceau tatii lor.
Sa stea prin preajma si sa se uite.
In general vorbind, barbatii care sunt urmasi produc copii care sunt urmasi. Si urmasii sunt foarte buni doar sa stea prin preajma si sa se uite intr-o situatie de criza. Acel baietel de doi ani si-a pierdut viata pentru ca patru barbati erau urmasi. Este convingerea mea ca copiii din toata America mor din punct de vedere emotional, spiritual si moral din cauza ca barbatii din vietile lor pur si simplu stau si se uita. Pasivitatea inseamna moarte!
Ce trebuie sa faci? Stai jos si scrie pe hartie un plan. Fixeaza cateva scopuri pentru familia ta. Ia micul dejun in oras cu un tata care a reusit si afla care sunt metodele lui. Strange un mic grup de baieti si incurajati-va si ascutiti-va unii pe altii. Participa la o conferinta a barbatilor despre conducere. Dar orice ai face, nu sta si te uita!
Nu-mi aduc aminte cine a spus aceasta, dar avea dreptate: „Exista tot atata risc in a nu face nimic cat in a face ceva“. Si a nu face nimic cu copiii in ce priveste conducerea inseamna pur si simplu sa ceri tragedia in anii adolescentei.
Deci ce urmeaza de aici, taticule? Ramai in picioare sau doar stai si te uiti?

2. Fii un submarin spiritual sub suprafata vietii copiilor tai.
Tom Clancy cunoaste submarinele. De aceea scrie el urmatoarele cu atata certitudine:

Submarinul. Cuvantul in sine implica secret si moarte… De la crearea lui in Statele Unite acum circa patruzeci de ani, submarinul nuclear de atac (SSN) a devenit cea mai de temut arma din oceanele lumii… Iata o creatura care, la fel ca Strainul lui Ridley Scott, apare cand vrea, distruge ce vrea si dispare imediat pentru a lovi din nou cand vrea el. [2]

Vreau sa supun atentiei voastre, domnilor, faptul ca Dumnezeu v-a chemat sa fiti un SSN pentru copiii vostri. Cand este vorba de razboiul spiritual, trebuie sa intelegeti ca vi s-au dat arme grozav de puternice.
Dupa estimarea mea, Efeseni 6 ne spune ca barbatii evlaviosi care isi conduc familiile au potentialul sa fie nici mai mult nici mai putin decat nave de razboi secrete pentru razboiul spiritual:

„Imbracati-va cu toata armura lui Dumnezeu, ca sa puteti tine piept impo-triva uneltirilor diavolului. Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intuneri-cului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti. De aceea, luati toata armura lui Dumnezeu, ca sa va puteti impotrivi in ziua cea rea, si sa ramaneti in picioare, dupa ce veti fi biruit totul“ (Efeseni 6:11-13).

Un om care a imbracat toata armura lui Dumnezeu este o forta de care trebuie sa se tina seama. Rugaciunile unui om care a imbracat toata armura lui Dumnezeu sunt letale. Eficiente. Protectoare. Dumnezeu raspunde la rugaciunile unui astfel de om care este vigilent sa se roage cu perseverenta pentru copiii sai.
Noi intelegem, domnilor, ca nu putem fi cu copiii nostri douazeci si patru de ore pe zi. Nu putem fi cu ei de fiecare data cand intalnesc o presiune din partea anturajului. Dar aceasta nu inseamna ca voi n-aveti nici o influenta. Suntem intr-un razboi spiritual. Un om in toata armura lui Dumnezeu are aceeasi forta ca un SSN. Prin rugaciunile voastre aveti posibilitatea sa influentati situatiile in care voi nu sunteti fizic prezenti. Poate nu sunteti detectati, dar asta nu inseamna ca nu sunteti eficienti.

3. Asteapta de la copiii tai sa fie conducatori.
„Nu stiu ce sa fac“, a spus un om terapistului sau. „Sotia mea crede ca este pian“.
„Bine atunci, adu-o ca s-o vad“.
„Esti nebun?“ a exclamat sotul. „Ai idee cat costa sa muti un pian?“
Morala povestirii? Daca tu crezi ca ai tai copii sunt conducatori si te astepti ca ei sa devina conducatori, atunci copiii tai vor incepe sa se vada conducatori.
Daca te astepti ca ai tai copii sa mearga cu multimea, atunci e foarte probabil ca vor merge. Te astepti ca ei sa-si croiasca drum impotriva curentului cand toti ceilalti se lasa purtati de curent in jos? Atunci probabil ca asa vor face. Asteapta de la copiii tai sa fie conducatori. Daca este important pentru tine, va fi important si pentru ei.

4. Incurajeaza-i pe copiii tai sa fie conducatori.
Toti conducatorii ajung sa fie descurajati. De aceea ei au nevoie de incurajare, care este un cuvant mare. El inseamna „sa pui curaj in“. Aceasta este slujba unui tata. E greu sa fii un adolescent care merge impotriva intelepciunii conventionale; uneori copiii pot obosi in facerea binelui. Atunci mai ales tu trebuie sa pui curaj in ei.
Doi psihiatrii erau la un congres. „Care a fost cel mai dificil caz al tau?“ l-a intrebat unul pe celalalt.
„Odata am avut un pacient care traia in lumea unei pure fantezii. El credea ca un unchi bogat si extravagant din America de Sud urma sa-i lase o avere. Toata ziua el statea si astepta sa soseasca o scrisoare imaginara de la un avocat inchipuit“.
„Si care a fost rezultatul?“
„A fost o lupta care a durat opt ani de zile, dar in final l-am vindecat. Si apoi scrisoarea aia stupida a sosit…“
Ultimul lucru pe care vrem sa-l facem este sa ne descurajam in vreun fel copiii. Nu vrem sa le descurajam visele, sperantele, aspiratiile, sau curajul moral. Vrem sa-i ajutam sa devina optimisti cu privire la ce are Dumnezeu in stoc pentru ei ca sa fie si sa faca.
Thomas Fuller a spus odata ca un cavalerist tanar trebuie sa aiba un cal batran. Ghiciti ce, prietenii mei – voi sunteti caii. Si numele vostru nu este Trigger (Tragaci), Champion (Campionul), sau Silver (Argintul). Numele vostru ar trebui sa fie mai degraba Incurajare.

5. Aminteste-le copiilor tai ca sunt conducatori.
„Tata“, a intrebat un pui de urs polar pe tatal sau, „sunt eu 100 la suta urs polar?“
„Bineinteles ca esti“, a raspuns ursul tata. „Parintii mei sunt 100 la suta ursi polari, ceea ce face ca eu sa fiu 100 la suta urs polar. Parintii mamei tale sunt 100 la suta ursi polari, deci si ea este 100 la suta urs polar. Da, asta face ca tu sa fii 100 la suta urs polar. Dar de ce intrebi?“
„Eu inghet aici, tata“.
Copiii au nevoie sa li se aminteasca frecvent cine sunt. Cand imi las copiii la scoala, deseori le spun in timp ce se dau jos din masina: „Fii un conducator astazi“. De ce fac asta? Pentru ca ei au nevoie sa li se aminteasca.
Ursii polari mici pot avea nevoie sa li se aminteasca cine sunt cand simt frigul. Copiii nostri au nevoie sa li se aminteasca, atunci cand incep sa mearga dupa turma, ca un conducator nu face asa ceva. Ei sunt conducatori, nu urmasi. E treaba ta sa le amintesti cand incep sa se indoiasca. Lev Tolstoi a comentat odata: „Noi am pierdut, pentru ca ne-am spus ca am pierdut“. Aminteste-le copiilor tai ca sunt conducatori. Frecvent.

6. Sustine-i in activitatea lor de conducere.
Jucatorii de golf profesionisti joaca in fiecare turneu cu un baiat de mingi. Baiatul de mingi este mai mult decat un umar in plus care sa ridice sacul cu crose. Un baiat de mingi este acolo pentru sustinere. Un bun baiat de mingi poate fi un suport urias in focul competitiei.
Tommy Bolt a fost unul din cei mai mari jucatori de golf ai tuturor timpurilor. Dar el avea si un temperament legendar. Intr-un an Tommy juca intr-un turneu in California de Sud, si era inca marcat de scorul lui din ziua precedenta. El i-a spus baiatului sau de mingi sa nu-i spuna nici un cuvant.
Tommy a lovit prima lui minge, si ea a venit si s-a oprit in spatele unui copac. El l-a intrebat pe baiatul lui de mingi ce parere avea de o crosa de cinci. Baiatul de mingi n-a dat nici un raspuns. Tommy a lovit mingea cu o crosa de cinci si a reusit o lovitura incredibila in urma careia mingea a aterizat pe iarba verde.
Tommy s-a intors spre baiatul lui de mingi si a spus cu mandrie: „Ei bine, ce parere ai de asta?“
„Nu era mingea ta, Tommy“, a spus baiatul de mingi in timp ce ridica sacul si se indrepta spre iarba verde.
Unul din cele mai importante mijloace prin care poti sa-i sustii pe copiii tai este sa-i asculti. Cand este ceva care-i roade, afla ce se intampla in inima lor. Nu va fi usor pentru copiii tai sa fie conducatori cand majoritatea prietenilor lor sunt urmasi morali. Si vor fi momente cand pur si simplu vor simti nevoia sa vorbeasca. Deci fii acolo, cu urechile foarte larg deschise si cu o inima foarte larg deschisa. Daca vei face aceasta, ei vor sti ca sunt sustinuti. Pentru ca tie ti-a pasat suficient de mult de ei ca sa-i asculti.

7. Rasplateste-i pentru demonstrarea calitatii de conducator.
Cand un copil reuseste sa conduca, el trebuie sa fie rasplatit. Cand copilul tau mananca de pranz la scoala cu un copil de care ceilalti copii isi bat joc, el trebuie sa fie rasplatit. Cand adolescentul tau ramane neclintit in mijlocul vanturilor suieratoare ale presiunii anturajului si face ce este drept, el trebuie sa fie rasplatit. Dar cum?
Cand spun rasplata, nu ma gandesc la bani sau la un cadou. Exista desigur un timp si un loc si pentru asta. Dar sunt si alte modalitati prin care poti sa-i dai unui copil o rasplata.
Una din modalitatile mai bune de a-i rasplati pe fiii si fiicele tale este cu cuvintele tale. Recunoaste verbal realizarea sau reusita lor. Exista un motiv pentru care cred ca lucrul acesta este important. Critica intotdeauna ii urmareste pe conducatori. Barbatii si femeile si baietii si fetele care raman in picioare neclintiti sunt cele mai usoare tinte.
Un baiat a exersat ani de zile ca sa devina un mare pianist. In sfarsit seara debutului sau a sosit. Sala era arhiplina. Baiatul a cantat cu toata inima lui pentru audienta. Totusi cand au aparut ziarele, criticii au facut praf realizarea lui. Un muzician batran si intelept l-a luat pe baiat pe dupa umeri si i-a spus: „Tine minte, tinere, in nici un oras din lume nu s-a ridicat vreodata o statuie unui critic“.
Copilul tau va avea foarte multi critici. Ai grija sa nu fi si tu unul dintre ei.

Luata din Standing Tall (Sa ramanem in picioare) de Steve Farrar. © 1994, 2001 de Steve Farrar. Folosita cu permisiunea lui Multnomah Publishers, Inc. Disponibila la libraria ta locala.

La o recenta conferinta a barbatilor, am intrebat cati din tipii de acolo isi urau tatii. Media de varsta a participantilor la conferinta era de treizeci si cinci de ani, si majoritatea coplesitoare a acestor barbati s-au ridicat in picioare! Problema cu tatii care nu sunt in relatii bune cu copiii lor este uriasa. Este oriunde ma uit in zilele noastre. Tatii din toate partile tarii si-au dezamagit copiii. Si exista doar o singura cale de a rezolva aceasta problema. Pocainta – din partea tatilor! Realizezi ca daca tu nu te intorci inapoi si nu te impaci cu copiii tai fata de care ai gresit, vei contribui si mai mult la indepartarea lor de Domnul decat orice altceva din lumea aceasta? Asa este! Tatii au un impact urias asupra felului in care copiii lor reactioneaza fata de Domnul. Daca ai vostri copii nu se bizuie pe Dumnezeu chiar acum, voi, tatilor, trebuie sa traiti aceasta biruinta imediat. Copiii vostri nu-si pot permite ca voi sa nu faceti aceasta.

INTREBARI DE EVALUARE

1. Gandeste-te putin si estimeaza unde te afli in trairea acestei biruinte. Unde apreciezi ca te gasesti pe urmatoarea scala?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici macar aproape Am inceput calatoria, Am experimentat
de trairea acestei dar mai am mult de o biruinta si acum
biruinte. mers. traiesc viata din
belsug.

2. Care crezi ca ar fi pentru tine cea mai mare piedica in trairea acestei biruinte chiar acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie sa-l faci ca sa traiesti aceasta biruinta chiar acum? Te provoc sa faci acel lucru.

„Este posibil ca noi – in urmarirea unei vieti disciplinate –
sa ne atintim privirea spre mai mult decat scopurile vietii.
Ne luam trei slujbe la biserica. Memoram nu doar versete, ci capitole.
Vindem televizorul sau ne sculam la ora 4:00 in fiecare dimineata pentru devotiuni …
Dar s-ar putea sa fi pierdut din vedere lucrurile mai urgente si mai evidente.
Am trecut cu vederea lucruri ca o camera curata,
sau a fi punctual, sau infranarea limbii“.
JONI EARECKSON TADA

„Sa nu ne inselam – fara crestinism, fara educatie crestina,
fara principiile lui Hristos intiparite in minte in tinerete,
crestem pur si simplu niste pagani“.
PETER MARSHALL (1902-1949)

„Parintele trebuie sa se convinga
ca disciplina nu este ceva ce el ii face copilului;
este ceva ce el face pentru copil“.
JAMES C. DOBSON

„Cel mai bun mijloc pentru un copil de a invata sa se teama de Dumnezeu
este sa cunoasca un crestin adevarat.
Cel mai bun mijloc pentru un copil de a invata sa se roage
este sa locuiasca cu un tata si o mama
care cunosc o viata de prietenie cu Dumnezeu
si care se roaga cu adevarat“.
JOHANN HEINRICH PESTALOZZI (1746-1827)

Sursa : Pre-ocupari de pre-dicatori

Sotiilor, ajutati-va sotii - de Daniel Branzai

2008-09-18T09:33:00.005+03:00

Continuare din pagina de Resurse crestine pentru familie

Faptul ca ne-am predat viata Domnului Isus Hristos a creat o diferenta uriasa in inimile noastre, dar cum va schimba Hristos casnicia noastra? Fiecaruia din noi ni s-a dat o viata noua in Hristos, dar ce urma sa facem cu tensiunea din casnicia noastra si deci din casa noastra?
Eu aveam mult de invatat despre a fi o femeie, o sotie, o mama placuta lui Dumnezeu. Si sunt recunoscatoare ca – curand dupa ce L-am chemat pe Domnul Isus ca Domn si Mantuitor al meu – am avut in mana un calendar pentru citirea intregii Biblii. Pe 1 ianuarie 1974, am inceput sa urmaresc acest program, si pe masura ce citeam faceam ceva ce iti recomand si tie sa faci. Marcam fiecare pasaj care imi vorbea mie ca femeie cu un marker roz.
Ei bine, Dumnezeu S-a apucat de lucru pe baza a ceea ce am marcat chiar in ziua aceea. Pe 1 ianuarie, prima mea zi de citire, am dat peste primul aspect al numirii mele in slujba de sotie crestina: trebuia sa-i slujesc lui Jim. Am marcat aceste cuvinte cu roz: „Nu este bine ca omul sa fie singur; am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18).

CHEMATA SA SLUJEASCA

O femeie dupa inima lui Dumnezeu este o femeie care cultiva cu grija un duh de slujire, fie ca este maritata sau nu. Calcand pe urmele Domnului Isus, care „n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca“ (Matei 20:28), ea are toata viata in atentie atitudinea de slujire a inimii. Si aceasta atitudine de slujire incepe acasa cu familia ta – in special, daca esti casatorita, cu sotul tau. Dumnezeu a desemnat sotia sa fie un ajutor pentru sotul ei. Deci primul pas in calatoria mea de o mie de mile spre a deveni o sotie evlavioasa a fost sa incep sa inteleg ca sunt desemnata de Dumnezeu sa-mi ajut sotul.
Si anume ce este acest „ajutor“ din Geneza 2:18? Imprumutand cateva din cartile de studiu biblic ale lui Jim, am aflat ca un ajutor este cineva care ia parte la responsabilitatile barbatului, raspunde caracterului lui cu intelegere si dragoste, si coopereaza cu el din toata inima pentru implinirea planului lui Dumnezeu.[i][i] Anne Ortlund vorbeste despre a forma o echipa cu sotul tau, aratand ca a fi o echipa inlatura orice sens al competitiei dintre soti. Scriind despre acest parteneriat al casniciei, ea descrie o sotie care este in spatele sotului ei si un sprijin tare pentru el. Ea declara: „Eu nu doresc sa alerg paralel cu Ray, alergand cu viteza maxima pe pista ca la intrecere. Eu vreau sa fiu in spatele lui, sa-l incurajez“.[ii][ii]
Pot sa spun cu sinceritate ca am devenit o sotie mai buna – si o crestina mai buna – cand am devenit un ajutor mai bun. Cand am realizat ca sunt desemnata de Dumnezeu sa-mi ajut sotul, aceasta mi-a deschis ochii. Conform planului lui Dumnezeu, eu nu trebuia sa ma iau la intrecere cu Jim. In schimb, eu trebuie sa fiu in spatele lui si un sprijin tare pentru el. El este cel care trebuie sa castige, si eu trebuie sa ajut sa fac victoria lui posibila. Citind despre Mamie Eisenhower, sotia fostului presedinte Dwight D. Eisenhower, mi-a dat mai multa intelegere cu privire la ce inseamna sa fii un ajutor. Julie Nixon Eisenhower a explicat: „Mamie si-a vazut rolul de suport emotional pentru sotul ei … ea nu avea nici un interes sa se promoveze pe ea insasi. Mai mult decat orice, ea a fost femeia din spatele barbatului, femeia care proclama cu mandrie: «Ike a fost cariera mea»“.[iii][iii]
Cand Dumnezeu a intiparit in inima mea importanta unui duh de slujire, in special in rolul meu de ajutor pentru sotul meu, am scris o rugaciune de dedicare. Dupa ce am scris-o, m-am dat inapoi cu cativa pasi ca sa ma asigur ca, in inima mea, Jim era clar in frunte, iar eu eram in mod cert postata in spatele lui ca sa ajut. In ziua aceea – si in rugaciunea aceea catre Dumnezeu – am inceput o viata de slujire a lui Jim care a continuat mai mult de doua decenii. O, am multe lucruri de facut, dar scopul si rolul meu principal de fiecare zi este sa-l ajut pe Jim, sa iau parte la responsabilitatile lui, sa raspund caracterului lui si sa cooperez cu el din toata inima la planul lui Dumnezeu pentru viata noastra impreuna. Aceasta hotarare, acest duh de slujire, ma ajuta sa fiu mai asemenea lui Hristos, cand ii consider pe altii – in special pe sotul meu – mai buni decat mine (Filipeni 2:3) si ma dedic slujirii.

O INIMA CARE SE SUPUNE

Dupa ce am pornit pe drumul pe care voi ajunge un ajutor pentru sotul meu, am continuat sa citesc Biblia mea. Facand asa, am descoperit mai multe lucruri cu privire la rolul meu de sotie, si am vazut alte calitati de care aveam nevoie daca vroiam sa fiu o sotie asa cum doreste Dumnezeu sa fiu. De fapt, numarul mare de puncte cand markerul meu roz a atins paginile mi-a aratat ca aveam mult de lucru Urmatorul element important pe care l-am observat a fost ca sunt desemnata de Dumnezeu sa ma supun sotului meu.
Ca si crestina convertita de curand, am privit supunerea ca un concept strain, si a trebuit sa fac unele cercetari. Cand am facut aceasta, am aflat ca, in Biblie, supunerea (hupotaso) este in principal un termen militar care inseamna sa te subordonezi altcuiva. Aceasta atitudine de inima se traieste prin supunere si ascultare,[iv][iv] prin a lasa o alta persoana sa judece lucrurile si a ceda in fata sau a te bizui pe opinia sau autoritatea altuia.[v][v]
Asa cum am spus, conceptul imi era strain, si am simtit ca ezit in inima mea. Dar am continuat sa studiez si sa ma rog sa fiu o femeie si o sotie dupa inima lui Dumnezeu, si unele intelegeri din Biblie m-au ajutat sa ma deprind cu atitudinea de supunere a inimii pe care Dumnezeu o doreste pentru femeile Sale.

ACTIUNEA DE SUPUNERE

Mai intai, adevarul este ca viata crestina – pentru barbati ca si pentru femei – este una de supunere. Tu si eu suntem chemati sa ne supunem „unii altora“ (Efeseni 5:21). Dorinta lui Dumnezeu pentru noi – casatoriti sau necasatoriti, tineri sau batrani – este sa ne onoram, sa ne slujim si sa ne supunem unii altora. Noi reflectam caracterul lui Hristos daca ne departam de egoism si, actionand din onoare fata de alti oameni, ne supunem lor. O inima care vrea sa se supuna, dedicata sa onoreze pe altii si sa dea altora, trebuie sa fie inima poporului lui Dumnezeu, a femeilor Lui, a bisericii Lui.
In ce priveste casnicia, Dumnezeu a randuit, de dragul ordinii, ca sotul sa conduca si sotia sa-l urmeze. Pentru ca o casnicie sa mearga struna, Dumnezeu a spus: „Hristos este Capul oricarui barbat, barbatul este capul femeii, si Dumnezeu este Capul lui Hristos“ (1 Corinteni 11:3).
Acum, nu te nelinisti. Conducerea exercitata de catre sot nu inseamna ca noi sotiile nu putem oferi sfaturi intelepte (Proverbe 31:26) sau nu putem pune intrebari de lamurire in timpul procesului de luare a deciziei. Dar conducerea exercitata de catre sot inseamna ca el este responsabil pentru decizia finala. Autoarea Elisabeth Elliot descrie conducerea exercitata de catre tatal ei in caminul copilariei ei: „«Capul familiei» nu insemna ca tatal nostru zbiera ordine, facea caz de autoritatea lui si cerea supunere din partea sotiei lui. Insemna pur si simplu ca el era cel raspunzator in final“.[vi][vi] La sfarsit, sotul este raspunzator fata de Dumnezeu pentru deciziile lui de conducere, iar noi in calitate de sotii suntem raspunzatoare fata de Dumnezeu pentru felul in care ne supunem acestei conduceri. Sotul nostru raspunde in fata lui Dumnezeu pentru conducere, iar noi raspundem in fata Lui pentru urmare. Acum te intreb, ce responsabilitate ai prefera sa ai?
Invatatura lui Dumnezeu ca barbatul conduce si femeia il urmeaza are ca rezultat atat frumusete cat si ordine. Mi-aduc aminte ca si copil ca am vazut intr-un muzeu „capul“ impaiat al unui tap – numai ca avea doua capete. Era anormal, era grotesc, era o atractie monstruoasa, o curiozitate. Si asa este o casnicie cu doua capete! Dar Dumnezeu, Artistul perfect, a proiectat casnicia sa fie frumoasa, naturala si functionala, dandu-i un singur cap, sotul. Iti multumesc, Doamne, ca relatia de casatorie este opera Ta de arta!

CINE SE SUPUNE

Cine se supune rezulta clar din Efeseni 5:22: „Nevestelor, fiti supuse barbatilor vostri“, nu altor oameni pe care ii admiram si ii respectam. Si aceasta este o deosebire esentiala.
O femeie crestina maritata cu un barbat care nu era credincios a venit la mine pentru un sfat. Sue vroia sa-si lase serviciul si sa urmeze colegiul biblic timp de patru ani ca sa se pregateasca pentru a se angaja in lucrarea crestina cu norma intreaga. Dupa ce mi-a spus dorinta inimii ei, am intrebat-o: „Bine, Sue, si ce zice sotul tau despre asta?“ Ea a raspuns repede: „O, el nu vrea sa fac aceasta“. „De ce, Sue“, am exclamat eu, „Dumnezeu a vorbit!“ Vezi tu, planul lui Dumnezeu pentru casnicie este ca fiecare sotie sa-si onoreze sotul si sa se supuna lui. Cand Sue a vorbit despre visul ei cu pastorul ei si cu patronul ei crestin, amandoi i-au spus sa mearga inainte cu planurile ei. Ea era mult prea pregatita sa onoreze calauzirea altora. Dar Biblia este clara: Noi trebuie sa ne supunem sotilor nostri – nu unui conducator al bisericii, nu altor oameni pe care ii respectam, nici chiar tatalui nostru.
Uneori suntem tentate sa indepartam din mintea noastra planul lui Dumnezeu, spunand: „Sotul meu nu umbla cu Dumnezeu, asa ca nu trebuie sa ma supun lui“, sau: „Sotul meu nu este crestin, asa ca nu trebuie sa ma supun lui“. Apostolul Petru a scris urmatoarele cuvinte ca sa le ajute pe femeile care sunt exact in aceste situatii, pe femeile cu soti necredinciosi si/sau neascultatori: „Nevestelor, fiti supuse si voi barbatilor vostri; pentru ca, daca unii nu asculta Cuvantul, sa fie castigati fara cuvant [de la nevestele lor], prin purtarea nevestelor lor“ (1 Petru 3:1). Cu alte cuvinte, supunerea noastra fata de sotii nostri – fie ca sunt sau nu crestini, fie ca asculta de Dumnezeu sau nu – predica mai minunat si mai puternic decat ar putea vreodata gura noastra!
Este important sa mentionez aici singura exceptie de la a urma sfatul sotului tau, si anume, daca el iti cere sa incalci o invatatura din Cuvantul lui Dumnezeu. Daca iti cere sa faci ceva ilegal sau imoral, du-te la un pastor de incredere si urmeaza sfatul pe care il vei primi acolo.

CUM TE SUPUI

Pe langa faptul ca ne arata cine se supune, Efeseni 5:22 ne da si cum trebuie sa ne supunem: „Nevestelor, fiti supuse barbatilor vostri ca Domnului“ (sublinierea este adaugata). Indata ce am incetat sa ma gandesc la supunerea fata de Jim si am inceput sa ma gandesc la supunerea fata de Domnul, lupta mea de a ma supune a inceput incet sa slabeasca. Mental, l-am pus pe Jim intr-o parte si aceasta mi-a dat posibilitatea sa privesc drept in ochii Domnului. Dintr-odata felul in care trebuia sa ma supun a devenit mult mai simplu – si mai usor! Supunerea mea nu avea nimic de a face cu Jim si avea totul de a face cu Domnul. Asa cum spune o Scriptura familiara: „Orice faceti, sa faceti din toata inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni“ (Coloseni 3:23, sublinierea este adaugata). Ce binecuvantare sa aplici aceasta Scriptura cand il onorezi, i te supui si il urmezi pe Jim!

MOTIVUL SUPUNERII

Poate ca Scriptura care a ajuns cel mai adanc in inima mea cand chemarea lui Dumnezeu de a ma supune a prins radacini acolo a fost aceasta: „… sa invete pe femeile mai tinere … sa fie … supuse barbatilor lor, pentru ca sa nu se vorbeasca de rau [sa nu se discrediteze, sa nu se dezonoreze] Cuvantul lui Dumnezeu“ (Tit 2:4,5). In timp ce cantaream acest verset, idea supunerii fata de sotul meu a sarit dintr-odata in taramul ceresc, ridicandu-se mult deasupra tuturor scuzelor mele pamantesti, marunte, egoiste si firesti de a nu voii sa ma supun lui Jim.
Inca o data a devenit clar pentru mine ca supunerea mea n-avea nimic de a face cu Jim si avea totul de a face cu Dumnezeu! Dumnezeu a instituit supunerea, a poruncit supunerea, si mi-a dat credinta in El ca sa pot sa ma supun – si El este onorat cand eu fac aceasta! Ascultarea mea de sotul meu declara solemn tuturor celor care ne privesc ca Cuvantul lui Dumnezeu si calea Lui sunt drepte. Aceasta chemare la supunere este intr-adevar o chemare inalta!

PASI SPRE SUPUNERE

Cum se supune o sotie sotului ei? Iata cativa pasi pe care eu i-am facut.
Dedica-ti inima onorarii sotului tau. Schimbarea necesita o decizie, si acesta este categoric cazul cu supunerea. Tu si eu trebuie sa ne decidem sa ne supunem sotilor nostri, sa ne hotaram sa practicam supunerea, si sa ne dedicam inima onorarii lui Dumnezeu si a sotilor nostri in acest fel.
Adu-ti aminte sa-l respecti. Supunerea decurge din atitudinea de baza a inimii de a respecta. Dumnezeu spune: „Nevasta sa se teama de barbat“ (Efeseni 5:33). Dumnezeu nu ne spune sa simtim respect, ci sa aratam respect, sa actionam cu respect. O buna metoda de a masura respectul nostru fata de sotii nostri este sa raspundem la intrebarea: „Imi tratez eu sotul asa cum L-as trata pe Hristos Insusi?
Tu iti descoperi respectul pentru sotul tau in micile ocazii zilnice. De exemplu, tu il rogi pe sotul tau sa faca ceva, sau ii spui? Te opresti, te uiti la el si il asculti cand iti vorbeste? Vorbesti despre el cu respect?
Raspunde la cuvintele si actiunile sotului tau in mod pozitiv. Oooh, mie mi-a venit greu sa ma supun! Eram studenta in anii saizeci, un deceniu al protestului impotriva oricarei autoritati, si faceam parte din miscarea de emancipare a femeilor in anii saptezeci. Deci la inceput cand am devenit credincioasa am avut mult de invatat de la Dumnezeu si de la minunatele femei pe care le-am intalnit in biserica mea.
Totusi vechile cai mor greu. As fi opus rezistenta, as fi pufnit, m-as fi revoltat si m-as fi luptat cu Jim in legatura cu orice – pe ce alee trebuie sa intre cu masina, daca ne oprim sau nu undeva pe drumul spre biserica duminica dimineata, metoda lui de disciplinare a copiilor in comparatie cu a mea, cum trebuie sa-si conduca misiunea. Luptele noastre nu mai conteneau. Stiam ce spune Scriptura (chiar memorasem pasajele de care ne-am ocupat!), dar tot nu puteam sa ma supun. Pentru mine biruinta a venit odata cu dezvoltarea unui raspuns pozitiv. M-am deprins – da, m-am deprins – pe mine insami sa raspund intr-un mod pozitiv la orice si la tot ce spunea sau facea sotul meu. Si deprinderea a fost un proces cu doua faze.
Faza unu: Nu spune nimic! Ai fost vreodata in prezenta unei femei care nu-si respecta sotul? Ea il cicaleste, il critica si-l contrazice in public. Il corecteaza, luptandu-se cu el pentru orice lucru mic („Nu, Harry, n-a fost acum opt ani; a fost acum sapte ani“). Sau ii ia vorba din gura, il intrerupe, sau, mai rau, termina ea propozitiile in locul lui.
E clar, a nu spune nimic este o mare imbunatatire in acest fel de comportare. A nu spune nimic este de asemenea un pas urias spre supunere! Tot ce trebuie sa facem ca sa dam un raspuns pozitiv este sa ne tinem gura inchisa si sa nu spunem nimic! Mi-a luat ceva timp, dar in final am realizat ca gura mea nu trebuie sa se miste tot timpul. Nu trebuie sa-mi spun parerile tot timpul, mai ales dupa ce Jim a luat o decizie. De ce sa exprim ganduri pe care mai tarziu le voi regreta?
Faza doi: Sa raspund cu un singur cuvant pozitiv. Dupa ce m-am deprins destul de bine sa nu spun nimic in Faza unu, am trecut la Faza doi si am inceput sa raspund cu un cuvant pozitiv. Am ales cuvantul sigur! (si acesta cu semnul exclamarii dupa el si cu melodie in glas). Si am inceput sa folosesc acest raspuns pozitiv si sa spun: „Sigur!“ la lucrurile mici.
Scumpa mea prietena Dixie a ales de asemenea cuvantul sigur! – si sa-ti spun ceva ce s-a intamplat in familia ei ca rezultat. Sotului lui Dixie ii placea foarte mult sa mearga la Price Club, un magazin mare cu preturi reduse foarte aglomerat si zgomotos. De multe ori el anunta dupa cina: „Hei, hai sa mergem cu totii la Price Club!“ Ei bine, Dixie – cu trei copii, unul din ei un bebelus la vremea aceea – ar fi putut ridica o obiectie deasupra oricarei critici impotriva scoaterii intregii familii la Price Club intr-o zi de scoala dupa ce s-a intunecat, dar n-a facut-o. De asemenea ea niciodata n-a contestat conducerea lui Doug in fata copiilor ei. In schimb, a zambit, a raspuns „Sigur!“ si s-au urcat cu totii in masina pentru o alta excursie la Price Club.
Multi ani mai tarziu cand, unul cate unul, membrii familiei lui Dixie impartaseau in jurul mesei de Ziua Recunostintei despre ce le place cel mai mult sa faca in familie, toti cei trei copii mari ai ei au spus: „Sa mergem la Price Club cu toata familia!“ Unitatea, veselia si amintirile familiei au venit datorita inimii iubitoare si supuse a lui Dixie – si a cuvantului de supunere.
Odata ce ai inceput sa raspunzi pozitiv la lucrurile mici, vei vedea repede ca este mai usor si chiar natural sa raspunzi pozitiv la probleme din ce in ce mai mari, cum ar fi cumpararea masinii, schimbarea serviciului si mutarea in alta casa. M-am uimit pe mine insami intr-o dimineata la 5:30 cand a sunat telefonul. Jim ma suna din Singapore, unde calatorea cu pastorul nostru care se ocupa de misiuni. El n-a spus: „Buna, ce mai faci? Ce fac copiii? Mi-e foarte dor de tine, te iubesc asa de mult, si abia astept sa te vad“. In schimb mi-a trantit: „Hei, ti-ar place sa te muti in Singapore si sa slujesti?“ Si din gura mea a tasnit: „Sigur!“, urmat de: „Unde este?“
Poate a fost ora matinala sau dorul meu dupa Jim sau surpriza. Sau poate a fost datorita faptului ca in cei zece ani anteriori crescusem in domeniul supunerii. Oricare ar fi fost motivul, deprinderea de a ma supune si de a raspunde pozitiv mi-a platit-o. Dumnezeu mi-a dat harul sa spun: „Sigur!“ (Noi am mers in Singapore si am slujit acolo un an. A fost o experienta minunata pentru fiicele noastre de zece si de unsprezece ani, precum si pentru Jim si pentru mine. Ne-a placut atat de mult la toti patru incat am fi vrut sa ne petrecem restul vietilor noastre acolo!)
Intreaba-te la fiecare cuvant, actiune si atitudine: „Ma supun sau ma opun?“ Ori de cate ori izvoraste tensiunea in inima ta si opui rezistenta sau pui sub semnul intrebarii felul cum conduce sotul tau, intreaba-te: „Ma supun sau ma opun?“ Raspunsul tau iti va arata care este problema. Si asta va fi de ajuns!

Luata din A Woman after God’s Own Heart de Elizabeth George. © 1997 de Harvest House Publishers, Eugene, Oregon 97402. Folosita cu permisiune. Disponibila la libraria ta crestina locala.

Sursa : Pre-ocupari de pre-dicatori

Fa-l fericit pe partenerul tau de viata - de Daniel Branzai

2008-09-17T22:41:00.006+03:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Cand privirea tatalui s-a intalnit cu a mea, a venit sa vorbeasca cu mine.
„Cum merg lucrurile?“ am intrebat, cunoscand deja raspunsul.
„Sincer sa fiu, Robert, destul de greu. Copiii mei par sa se fi impacat cu idea plecarii mele, dar este realmente greu pentru Sharon – si pentru mine“.
Dupa ce am vorbit despre toate provocarile care stateau inainte atat pentru el cat si pentru familia lui, l-am intrebat daca n-ar vrea sa impartaseasca cateva din gandurile sale impreuna cu mine pe hartie. „Acum ca esti in fata acestei despartiri, ce-ti va lipsi cel mai mult legat de familia ta?“ In mod normal nu i-as fi pus o asemenea intrebare potential dureroasa, dar stiam ca el era deja un jurnalist avid. Poate ca aceasta descarcare l-ar fi ajutat.

Saptamana urmatoare a trecut pe la biroul meu in drumul lui afara din oras ca sa-mi lase paginile pe care le-a scris. Primele pagini cu gandurile lui se ocupau de unele regrete pe care stia ca le va infrunta cu privire la copiii lui. Dar apoi a scris despre sotia lui.

Daca as fi fost mai cumpatat cu slujba mea de zburator, atunci as fi avut mult mai multe minute de petrecut cu Sharon decat am acum in stoc. Credeam ca ceea ce faceam era important, si era, dar cele mai multe lucruri pe care le-am facut puteau sa mai astepte pana maine, si as fi putut sa vin acasa doar ca sa fiu cu ea. Economiseam timp sa fac aceasta prin a face cariera, dar am ajuns atat de departe in cariera mea, incat m-am trezit in partea cealalta, plecand tocmai cand venisem sa incep. Proasta alegere sa-mi pierd timpul departe de perechea pe care a ales-o Dumnezeu pentru mine.
Munca este importanta, dar nu m-am gandit niciodata nici o clipa ca ar fi trebuit sa stau mai mult timp la serviciu. Dimpotriva, m-am gandit de nenumarate ori ca ar fi trebuit sa stau mai mult timp acasa. Daca as fi ajutat mai mult la pregatirea cinei, atunci Sharon n-ar fi gandit niciodata ca ea este singura bucatareasa a familiei noastre. Daca as fi facut de mai multe ori baie copiilor, atunci Sharon n-ar fi crezut ca ea este sefa baii. Daca as fi mers cu ea la bacanie, ea n-ar fi trebuit sa ghiceasca ce mancaruri mi-ar place cel mai mult sa mananc.

Am fost prea ocupat sau prea nehotarat sa merg cu ea. Am fi putut sa ne distram de minune, alegand lucruri impreuna si incercand lucruri noi, dar ea capatase o rutina de a merge, si eu capatasem o rutina de a ma eschiva de la aceasta cum puteam.
Era ciudat ca in timpul misiunilor temporare obligatorii, eu trebuia sa merg la bacanie, sa-mi spal hainele si sa gatesc pentru mine.
Imi faceam timp sa fac aceste lucruri pentru ca trebuia sa fie facute de mine. Ele trebuia sa fie facute si acasa, dar rareori investeam timp sa fac aceleasi lucruri necesare impreuna cu sotia mea. Acela ar fi putut fi un timp pretios impreuna, dar am pierdut sansa de a petrece timp cu ea. Acum, cand privesc inainte, aceste decizii de a nu lipsi de langa ea sunt de-a dreptul prostesti.

Trebuie sa stiti ca tipul care a scris aceste cuvinte nu este acel cartof de canapea stereotipic care sta intr-un maiou slinos, ragaind in fata televizorului. Cei mai multi oameni ar considera ca este un sot, un tata si un lider crestin model. Cu toate acestea, acum cand este in fata despartirii temporare de sotia sa, el este plin de regrete. Fara nici un efort, el poate sa spuna repede un numar de lucruri pe care ar fi dorit sa le faca altfel in casnicia lui. Si am o presimtire ca atunci cand se va intoarce din misiunea lui de un an peste ocean, el va fi un client obisnuit al supermarket-ului local.
Din nefericire, multi soti si sotii nu au niciodata „luxul“ unei despartiri temporare prelungite ca sa-si reordoneze prioritatile. In schimb, ei sunt panditi de boala, de divort, sau de moarte si sunt lasati sa-si petreaca restul vietii lor inecandu-se intr-o mare de „daca as“:
Daca i-as fi spus mai des cat de mult il iubesc.
Daca am fi mers impreuna in excursia aceea.
Daca as fi spus nu la aventura aceea.
Daca as fi ales s-o iert.
Daca l-as fi ridicat in loc sa-l trag mereu in jos.
Daca as putea sa-mi retrag acele cuvinte dureroase.
Daca n-am fi divortat.

Oricum, eu cred ca una din caile de a micsora durerea despartirii inevitabile de perechea noastra pe care noi toti o vom experimenta este sa inlaturam cat mai multe regrete posibil. In acest capitol vom analiza patru hotarari importante care te vor ajuta sa experimentezi o casnicie fara regrete.

1. REFUZA SA DIVORTEZI.

Intr-un studiu pe care l-am condus cu oamenii din biserica mea despre regrete in viata, divortul a fost in capul listei regretelor pe care ei le-au avut in casniciile lor. De ce? Multi dintre ei au realizat ca divortul (si chiar recasatoria) n-a rezolvat problemele; doar a creat unele noi.
De aceea sunt convins ca cea mai fundamentala hotarare pe care o putem lua ca sa experimentam o casnicie fara regrete este sa ramanem cu perechea noastra.
Perechea noastra este croita de Dumnezeu sa ne completeze, nu sa ne imite.
Cateodata deschid dulapul meu si descopar ca ciorapii mei au fost imperecheati nepotrivit sau ca uscatorul in mod misterios a trimis un ciorap in zona crepusculara, ca sa nu mai fie vazut niciodata. Am o intreaga colectie de ciorapi desperecheati in dulapul meu care si-au pierdut perechile. A imperechea corect ciorapii este o adevarata provocare pentru mine pentru ca am asa de multi ciorapi de diferite culori si materiale. Insa, daca as fi avut doar o singura pereche de ciorapi, n-ar fi fost prea greu sa-i tin impreuna.
Cand Dumnezeu i-a creat pe Adam si pe Eva, nu existau piese de schimb. El i-a creat „parte barbateasca si parte femeiasca“, nu „parti barbatesti si parti femeiesti“. Nu Adam, Eva, Jack, Janet, Steve, sau Laura, in caz ca lucrurile n-au mers bine intre cei din Primul Cuplu. Nu, Adam si Eva au fost creati unul pentru celalalt.
Dumnezeu i-a promis lui Adam ca va face „un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18). Cuvantul tradus cu „potrivit“ ar putea fi tradus cu „opus“. Planul lui Dumnezeu a fost ca prima femeie sa completeze, nu sa duplice, primul barbat. Insusirile lor, tempera-mentele lor, nevoile lor urmau sa se echilibreze unele pe altele. Si asa a „construit-o“ Dumnezeu pe Eva (aceasta inseamna cuvantul ebraic tradus cu „facut-o“ in Geneza 2:22) dupa niste specificatii foarte precise. Dat fiind prestiinta lui Dumnezeu, eu cred ca Dumnezeu l-a creat si pe Adam ca s-o completeze pe viitoarea lui sotie, Eva.
Iti privesti tu perechea ca pe unica creatie a lui Dumnezeu pentru tine si numai pentru tine? Intelegi tu ca nu este nimeni acolo mai potrivit sa implineasca nevoile tale decat acel sot sau acea sotie care traieste sub acoperisul tau? Numai cand vei aprecia cu adevarat lucrarea lui Dumnezeu de a-l crea la comanda pe partenerul tau de viata, atunci problema uneori intunecata a divortului va deveni mai clara.
Toate relatiile de casatorie sunt orchestrate de Dumnezeu.
Evident ca Dumnezeu a aranjat unirea dintre Adam si Eva. Moise ne spune ca Dumnezeu „a adus-o [pe Eva] la om“ (Geneza 2:22). Asa cum Dumnezeu i-a unit impreuna pe Adam si pe Eva, El lucreaza inca sa aduca impreuna barbati si femei astazi.
As vrea sa amintesc setul unic de imprejurari pe care Dumnezeu le-a folosit ca sa ne aduca pe sotia mea si pe mine impreuna. Amy locuia in Illinois si eu locuiam in Texas cand eram in clasa a VI-a. In vara aceea, tatalui lui Amy i s-au dat doua alternative: sa ramana in Illinois sau sa se transfere in Texas. El a ales Texas. Au cumparat o casa la o strada dincolo de casa parintilor mei. Aceasta insemna ca Amy si cu mine urma sa mergem la aceeasi scoala elementara. Erau cateva clase de matematica de-a VII-a diferite, dar Amy a ajuns in clasa mea. Erau treizeci de locuri in clasa. Ei i s-a dat locul din fata mea.
Ghici ce s-a intamplat? Din „intamplare“ eu am fost prima persoana pe care a cunoscut-o in prima ei zi de scoala. Si din posibilitatile fara numar de aranjare a orelor intr-o scoala cu trei mii de elevi, noi am avut toate orele programate impreuna (cu exceptia P.E.). In acea clasa de matematica de-a VII-a am inceput imediat o prietenie care a durat tot colegiul si a avut ca rezultat casatoria noastra.
Imi imaginez ca tu si perechea ta aveti de povestit o istorie similara. De fapt, te indemn sa stai jos intr-o seara cu perechea ta si sa revezi toate imprejurarile care v-au adus pe voi doi impreuna. Fara indoiala ca veti vedea mana suverana a lui Dumnezeu calauzindu-va spre perechea voastra.
Angajamentul de a ramane impreuna este primul pas in trairea unei casnicii fara regrete, dar nu este singurul pas.

2. FA DIN FERICIREA PERECHII TALE O PRIORITATE.

Sunt multe cupluri care refuza sa divorteze, dar totusi continua o existenta mizerabila impreuna. Mi-aduc aminte ca am citit un studiu uimitor care declara ca doar 17 la suta din casnicii ar putea fi clasificate drept „fericite“. De ce aceasta? Intr-un cuvant: egoism. Ori de cate ori ai de a face cu oameni cu agende separate, fii atent! Vor rezulta frictiuni si vor zbura scantei. Vezi aceasta in multe biserici de astazi. Cauza principala practic a tuturor conflictelor dintr-o biserica o constituie indivizii care cer sa se faca cum vor ei ca sa-si satisfaca dorintele. Lui Bob ii place muzica traditionala; Mary vrea muzica moderna. Jim crede ca este prea cald in sanctuar; Susan crede ca este prea frig. Joe crede ca avem nevoie de mai multe mesaje doctrinare; Sara doreste mai multe studii aplicative. Egoismul produce schisme.
Iacov, fratele Domnului Isus, a explicat aceasta astfel:

De unde vin luptele si certurile intre voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se lupta in madularele voastre? (Iacov 4:1)

Reduceti orice conflict dintre oameni la esenta lui, zice Iacov, si veti ajunge intotdeauna la acelasi numitor comun: egoismul. Vreau sa fie cum vreau eu. Gandeste-te doar pentru o clipa la ultima discutie majora pe care ai avut-o cu perechea ta (si sa nu-mi spui ca n-ai avut niciodata discutii – eu stiu mai bine). Poate a fost vorba de bani, de sex, de o decizie cu privire la cum sa-ti petreci timpul liber, sau poate o problema legata de rudele partenerului tau de viata. Indiferent de subiect, scanteia care a aprins conflictul a fost egoismul.
Tu ai vrut sa fie ca tine; perechea ta a vrut sa fie ca el sau ca ea.
Acum, daca intr-adevar majoritatea casniciilor nu sunt fericite din cauza conflictelor si daca motivul principal pentru nefericire in casnicii este egoismul, se pare ca raspunsul la cele mai multe nefericiri este sa pui interesele perechii tale mai presus de ale tale. Si exact aceasta porunceste Pavel in Filipeni 2:

Nu faceti nimic din duh de cearta sau din slava desarta; ci in smerenie fiecare sa priveasca pe altul mai presus de el insusi. Fiecare din voi sa se uite nu la foloasele lui, ci si la foloasele altora. (Filipeni 2:3-4)

Insa, inainte sa poti pune interesele perechii tale mai presus de ale tale, trebuie sa stii mai intai care sunt interesele lui sau ale ei. Stii ce este cu adevarat important pentru perechea ta? Poate este sa petreci treizeci de minute in fiecare seara stand de vorba fara sa urle televizorul in fundal. Poate este sa petreceti timp singuri in fiecare saptamana ocupandu-va cu hobby-ul preferat. Poate ca perechea ta are nevoie de o vacanta frumoasa in fiecare an, chiar daca te poti gandi la multe feluri mai bune de a-ti cheltui banii. A fi impreuna cu alte cupluri poate fi important pentru partenerul tau, chiar daca tu ai vrea mai degraba sa fiti singuri.
Aici este ironia: Punand mereu dorintele tale mai presus de ale perechii tale vei provoca doar conflict si nefericire in casnicia ta. Pe de alta parte, facand din fericirea perechii tale o prioritate nu doar i-aduci fericire lui sau ei, dar ti-asiguri totodata o casnicie fara regrete.

3. EVITA CUVINTELE DUREROASE CU PERECHEA TA.

Am auzit undeva ca pentru fiecare remarca dureroasa facuta unui membru al familiei, este nevoie de patru afirmatii pozitive sa contracareze ce am stricat. Ma indoiesc de valabilitatea acestei afirmatii. Nu sunt sigur ca este vreodata posibil sa contracarezi prejudiciul emotional produs de cuvintele noastre. Cuvintele sunt ca niste cuie batute intr-un perete. Chiar daca poti sa scoti cuiul, gaura ramane. Iacov a folosit o alta imagine ca sa comunice puterea cuvintelor noastre:

Limba este si ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre madularele noastre, care intineaza tot trupul si aprinde roata vietii, cand este aprinsa de focul gheenei. (Iacov 3:6)

Asa cum o scanteie aruncata din neglijenta poate distruge o padure intreaga, tot asa un cuvant aruncat din neglijenta poate distruge spiritul unei casnicii. De multe ori am fost in sesiuni de consiliere in care sotul sau sotia isi aminteau un comentariu facut de perechea lor cu ani sau chiar zeci de ani inainte. Desi autorul nu-si aminteste conversatia, partea ranita si-o poate aminti cuvant cu cuvant.
Pavel ne da un filtru minunat prin care sa trecem toate cuvintele noastre adresate perechii noastre: „Nici un cuvant stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud“ (Efeseni 4:29). Folosind un acrostih initial facut de Alan Redpath, am sa va impartasesc cinci intrebari pe care sa vi le puneti inainte sa faceti o remarca cu privire la partenerul vostru de viata:

T Este adevarata (in engleza „true“)? Mai inainte, in Efeseni 4:25, Pavel spune ca trebuie sa ne lasam de minciuna si sa spunem adevarul perechii noastre.
H Este de folos (in engleza „helpful“)? Scopul nostru trebuie sa fie s-o ajutam, nu s-o impiedicam pe perechea noastra.
I Este inspiratoare (in engleza „inspiring“)? Pavel spune ca vorbirea noastra trebuie sa „dea invatatura“, literalmente s-o „zideasca“ pe perechea noastra, nu s-o darame pe ea sau pe el.
N Este necesara (in engleza „necessary“)? Nu orice gand trebuie sa fie exprimat. Pavel spune sa vorbim numai „dupa cum este nevoie“.
K Este buna (in engleza „kind“)? Chiar cand confruntarea este necesara intr-o casnicie, cuvintele noastre trebuie sa comunice har perechii noastre. Pavel scrie mai tarziu: „Fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Hristos“ (Efeseni 4:32).
„THINK“ inseamna „Gandeste-te“.

3. CREEAZA AMINTIRI CU PERECHEA TA.

Un cuplu de oameni casatoriti si vadit fericiti a fost intrebat carui fapt ii datoreaza casnicia lor reusita de treizeci de ani. Sotul a raspuns: „Noi luam cina in oras de doua ori pe saptamana: lumanari, viori, sampanie, tot! Seara ei este martea; a mea este joia“. Bucurie, bucurie. Totusi pentru multe cupluri aceasta formula este mai mult o regula decat o exceptie. Multe cupluri se pot identifica cu gluma muscatoare a comicului Rodney Dangerfield: „Sotia mea si cu mine dormim in camere separate, luam masa separat, ne facem concediile separat. Facem tot ce putem ca sa pastram casnicia noastra impreuna!“
Sunt de acord ca este necesar, si uneori de folos, ca un cuplu sa stea un timp despartiti. Cred ca unul din cele mai mari mituri despre casnicie este ca atunci cand ne casatorim trebuie sa devenim asemenea perechii noastre ca sa avem o relatie reusita. Daca lui ii place sa joace golf, ei trebuie sa-i placa sa balanseze crosa de golf; daca ei ii place opera, el trebuie sa saliveze dupa Madame Butterfly. Dar Biblia ne invata ca Dumnezeu ne-a dat o pereche care sa ne completeze, nu sa ne duplice (vezi Geneza 2:18). Nu incerca sa devii asemenea perechii tale, si nu astepta ca perechea ta sa se transforme intr-o clona a ta. Asta nu se va intampla. Si nu trebuie sa se intample. Asa cum am discutat in sectiunea anterioara, a pune interesele perechii tale inaintea intereselor tale inseamna ca tu trebuie sa le dai libertatea sa urmareasca acele interese date de Dumnezeu care fac placere perechii tale.
Cu toate acestea, nu uita ca scopul primordial al casniciei a fost compania. Dupa ce a creat Dumnezeu plantele, animalele si chiar pe Adam, El a spus despre lucrarea Lui ca este „buna“. Dar singurul lucru din creatia lui Dumnezeu care a fost etichetat cu „nu este bine“ a fost singuratatea lui Adam. „Nu este bine ca omul sa fie singur; am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18). Desi Dumnezeu da unor oameni abilitatea de a trai fara un partener, planul Sau pentru majoritatea dintre noi include o pereche care sa ne ofere companie, mangaiere si afectiune. Perechea noastra este un dar de la Dumnezeu, un dar de care El vrea sa ne bucuram, nu doar sa-l suportam. Asculta sfatul lui Solomon, cel mai intelept om care a trait vreodata:

Gusta viata cu nevasta pe care o iubesti, in tot timpul vietii tale desarte, pe care ti-a dat-o Dumnezeu sub soare, in aceasta vreme trecatoare; caci aceasta iti este partea in viata, in mijlocul trudei cu care te ostenesti sub soare. (Eclesiastul 9:9)

Vad o multime de cupluri marcand timpul in casniciile lor. Asteptand sa iasa copiii din scutece, asteptand ca ultimul copil sa termine colegiul, asteptand sa se casatoreasca toti copiii lor, asteptand sa termine de platit ipoteca, asteptand sa iasa la pensie, asteptand … asteptand … asteptand. Pentru ce? Solomon spune: „Trezeste-te! Viata trece repede pe langa tine. Nu trebuie sa astepti ca sa te bucuri de viata“. Sotul sau sotia aceasta este darul lui Dumnezeu pentru tine ca sa te bucuri de el acum. Ai un hobby de care amandoi v-ati bucura? De ce sa nu incepeti odata? Ai o excursie pe care ai visat s-o faceti impreuna? Imprumuta banii daca trebuie si du-te. Nu exista nici o garantie ca va mai fi un maine. Ca pastor am de a face cu multi oameni care si-au pierdut perechea. Fara exceptie, cei care fac fata cel mai bine sunt cei care au o magazie de amintiri cu perechea lor din care pot sa scoata.
Acum cand scriu aceste cuvinte tocmai m-am intors de la conducerea serviciului funerar al unui om din biserica noastra care a cazut deodata mort din cauza unui atac de cord. Mi s-au umplut ochii de lacrimi cand am stat la capul sicriului si am vazut-o pe sotia lui privind fata sotului ei pentru ultima oara si am ascultat suspinele necontrolate de durere care vin la sfarsitul unei jumatati de secol de viata impreuna. Stiu ca ar fi trebuit sa ma gandesc la durerea ei, dar nu m-am putut opri sa ma imaginez in situatia ei. Cum ar fi, cum va fi, sa privesc incremenit trupul fara viata al perechii mele? Nu pot sa incep sa-mi imaginez durerea pe care o voi simti. Dar sunt hotarat sa nu combin acea durere cu regretele care pot fi eliminate astazi prin aceste solutii.

Luata din Say Good-bye to Regrets de Robert Jeffress. © 1998 de Robert Jeffress. Folosita cu permisiunea lui Multnomah Publishers, Inc. Disponibila la libraria ta crestina locala.
Sursa : Pre-ocupari de pre-dicatori

Dumnezeu mi-a salvat căsnicia - de Kathy Gilmore

2008-09-06T16:15:00.005+03:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Am crescut ca şi creştină, şi ştiam ce credeau creştinii, dar ce credeam influenţa rareori ce simţeam şi ce făceam. Am fost întotdeauna copilul normal în familia noastră – arătând bine şi făcând tot ce trebuia. Dar ceea ce nu vedea nimeni era partea murdară a vieţii mele, mânia, teama, autocompătimirea şi egoismul care dădeau un spectacol grozav. Cu toată înfăţişarea mea exterioară inocentă, prima mea experienţă cu contactul sexual a început cu prietena mea în clasa a cincea, în timp ce petreceam noaptea acasă la ea. Pe vremea aceea nu ştiam ce este sexul homosexual, sau măcar ce este sexul, dar ştiam ce mă făcea să mă simt bine. Când am crescut şi mi-am îndreptat atenţia către băieţi, o anumită formă de contact fizic a caracterizat toate relaţiile mele. Dar stimularea fizică nu a putut niciodată satisface dorinţa de dragoste şi intimitate. Căutam permanent reasigurarea că eram iubită, şi cu cât căutam mai mult să fiu iubită, cu atât mai puţin eram capabilă să iubesc pe cineva. După ce am sărit de la un prieten la altul, an după an, am ajuns în cele din urmă la concluzia că nu puteam iubi pe nimeni îndeajuns – eram egoistă, infidelă şi doream să găsesc pe cineva care m-ar face să mă simt iubită şi satisfăcută. Eram atât de singură încât a trebuit să mă întreb pe mine însămi: „Ce cred eu cu adevărat?”.

Desigur ştiam că Isus a murit pentru păcatele lumii, dar aceasta nu era acelaşi lucru cu a înţelege că a murit pentru lucrurile de care îmi era atât de ruşine. A murit din cauza explorării sexuale pe care o făcusem cu prietena mea. A murit din cauza promiscuităţii cu prietenii mei. A murit din cauza dorinţei mele egoiste de a fi iubită; dorinţă care a motivat o căutare nesfârşită a ultimei idile. A murit pentru momentele când am făcut lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac, şi a murit pentru ocaziile când ar fi trebuit să fac ceva şi nu am făcut. Cu alte cuvinte, a murit pentru toate lucrurile care erau greşite în viaţa mea. Această înţelegere a alăturat ceea ce credeam experienţei mele personale – şi am descoperit că Isus a murit pentru mine, o păcătoasă.

Nu ştiam dacă homosexualitatea era ceva cu care te naşti sau în care intri, dar ştiam că Biblia o numea păcat (Levitic 18:22, Romani 1:24-27, 1 Corinteni 6:9-11) – tocmai lucrul pentru care a murit Isus şi tocmai lucrul de care eram vinovată. Scripturile ne spun că orice fărădelege este păcat, şi că orice păcat are aceeaşi pedeapsă şi aceeaşi rezolvare. Când Paul mi-a spus despre lupta lui cu homosexualitatea, a trebuit să recunosc că lupta lui cu păcatul nu era atât de diferită de a mea. Nu mă îndoiam că Paul Îl căuta pe Dumnezeu din toată inima (Ieremia 29:13), şi că Dumnezeu nu va renunţa la copilul Său (Deuteronom 31:8). Dacă eu credeam cu adevărat că Isus a murit ca să învingă păcatul, atunci acest păcat nu era atât de diferit. Mai devreme sau mai târziu păcatul va pleca, fiindcă păcatul nu poate continua în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Zece luni mai târziu eram căsătoriţi.

După cinci ani de căsnicie, când eram gravidă cu al doilea copil al nostru, Paul m-a anunţat că vroia să divorţeze şi s-a mutat cu un alt bărbat. Mi-a spus că cea mai lungă perioadă în care mi-a rămas credincios a fost de opt luni, şi că numărul partenerilor pe care i-a avut nu putea fi numărat. Pe vremea aceea SIDA domina mass-media, şi ştirea promiscuităţii lui a fost devastatoare. Biblia spune: „Dragostea... acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni13:4,7), dar putea fi aceasta ceea ce îmi cerea Dumnezeu să fac în acea situaţie? Bineînţeles că Dumnezeu trebuie să ne iubească în acest fel, dar pentru mine a iubi pe cineva atât de mult, când îmi făcuse aceasta, era o nebunie! Cum puteam îndura respingerea datorată faptului că mi-a preferat un bărbat? Cum puteam spera că a noastră căsnicie putea fi restaurată după atât de multă infidelitate? Şi mai mult ca orice, cum puteam îndura riscul ca ai mei copii să fie infectaţi cu o boală ca SIDA? Dacă dragostea nu se termină niciodată, era dragostea suficientă ca să îmi dea speranţă? Credeam eu cu adevărat că dragostea lui Dumnezeu pentru mine era de ajuns ca să iubesc chiar şi în acea situaţie?

Paul s-a întors la scurt timp după ce s-a mutat cu acel bărbat. Hotărâse că nevoile copiilor lui erau mai importante decât satisfacerea propriilor sale dorinţe egoiste pentru sex, identitate, libertate şi plăcere. Pe cât de nobil era aceste motiv, nu prea era un motiv pe care să clădeşti o căsnicie. Când a venit acasă, era ca şi cum trăiam cu un străin. Bărbatul pe acre îl cunoscusem şi pe care îl iubisem nu mai exista – cineva care a minţit, a înşelat, a furat intimitatea sexuală care ar fi trebuit să fie a mea, îl înlocuise pe bărbatul cu care mă căsătorisem. Nu numai că bazele încrederii fuseseră încălcate, dar ne expusese pe copiii noştri şi pe mine şi la un risc fizic. Indiferent cât de tare am încercat să iert şi să las trecutul în urma mea, numai iertarea nu era suficientă ca să restaureze relaţia noastră. Deşi susţinea că nu mai ducea un stil de viaţă homosexual, a continuat tiparul izolării emoţionale, masturbării şi independenţei, ori de câte ori exista stres sau conflict. Drept rezultat, Paul mă trata mai mult ca pe un obiect decât ca pe o persoană – un obiect care era un duşman al dorinţelor lui şi care îi amintea de eşecurile lui. Distanţarea emoţională, minciuna şi controlul manipulator au continuat.

Eram confuză din cauza faptului că Paul vroia un bărbat din punct de vedere sexual. Nu eram îndeajuns de femeie? Eram prea masculină pentru că aveam părul scurt şi nu îmi plăcea să port rochii? Cum putea pretinde că mă iubeşte când era atât de rece şi de distant cu privire la durerile şi nevoile mele? Dacă aş fi avut ca rivală o femeie, aş fi ştiut cum să îmi măsor puterile cu ea, cum să mă compar cu ea şi cum să lupt. Dar cum puteam lupta împotriva unui bărbat pentru afecţiunea şi intimitatea soţului meu? Din fericire, am învăţat că nu puteam. Dacă m-aş fi concentrat asupra faptului de a mă compara cu un rival, nu aş fi înţeles niciodată propria mea identitate în Hristos (Galateni 6:4, Efeseni 1). Aveam nevoie să înţeleg acea identitate – ceea ce mă făcea valoroasă în ochii lui Dumnezeu, să ştiu cine eram în Hristos şi ce vroia El să devin. Fie că soţul meu mă preţuia sau nu, trebuia să fiu o femeie aprobată şi acceptată de Domnul meu. Trebuia să trăiesc realitatea relaţiei mele cu Dumnezeu în propria mea viaţă, confruntându-mă cu păcatul din propria mea viaţă, umblând în ascultare, şi trăind în speranţă în mod personal, înainte de a avea ceva de oferit lui Paul.

Pentru a restabili încrederea în relaţia noastră, a trebuit să înţeleg că toţi suntem pe de-a-ntregul păcătoşi. În cele din urmă, singurul lucru de care puteam fi sigură în ceea ce îl privea pe Paul era că păcatul lui mă va răni fără îndoială din nou – dacă nu sexual, atunci financiar, sau în ce priveşte timpul lui, sau în ce priveşte priorităţile lui. În timp ce homosexualitatea era o problemă uriaşă, nu era singura manifestare a păcatului în căsnicia noastră. Nici nu îndepărta lucrurile care erau bune în căsnicia noastră; era un tată minunat, avea mare grijă de noi din punct de vedere material şi era de mare ajutor în jurul casei. Chiar dacă deseori părea gelos pe relaţia mea cu Dumnezeu, era şi cel mai mare suporter al meu în a deveni femeia care vroia Dumnezeu să fiu. În cele din urmă, încrederea mea pentru siguranţă şi speranţă trebuia să fie clădită pe Dumnezeu şi numai pe Dumnezeu, nu pe abilitatea lui Paul de a trăi o viaţă dreaptă (Mica 7:5-7). În pus, să mă încred în Dumnezeu însemna că voi avea încredere în abilitatea lui Dumnezeu (nu a mea!) de a face din Paul o făptură nouă, fie că era rapid vizibil, fie că nu (2 Corinteni 5:17).

În următorii zece ani Dumnezeu a început să facă încet schimbări emoţionale şi spirituale în Paul, când a încercat să îşi asume identitatea masculină care credea că îi lipseşte. Între timp Dumnezeu m-a înscris la o şcoală specială în care lucrul zilnic la clasă includea iertarea, supunerea, binecuvântarea celor care te persecută, şi scoaterea unui par după altul din proprii mei ochi. Am devenit intim familiară cu 1 Corinteni 13, verset cu verset, când am învăţat să aleg zilnic speranţa în locul trecutului, concentrându-mă asupra credinţei, nu asupra eşecului, şi încrezându-mă în adevărul caracterului lui Dumnezeu, mai mult decât în fragilitatea succesului sau eşecului omului. Am învăţat să nu păstrez în mod activ o înregistrare a greşelilor, neîngăduind minţii mele să stăruie asupra evenimentelor din trecut. Am învăţat mai degrabă să mă bucur în adevărul calităţilor bune ale lui Paul, decât să mă bucur în nenorocirea mâniei, autocompătimirii sau fricii. Prin toate acestea, ştiam că propria mea relaţie cu Dumnezeu trebuia să fie pe primul loc – indiferent ce făcea Paul. Am început să văd Biblia ca izvorul deciziilor şi valorilor mele, mai degrabă un instrument practic pentru schimbarea gândurilor şi sentimentelor mele, decât o carte cu poveşti frumoase şi idei teologice profund abstracte. Viaţa mea de rugăciune s-a schimbat într-o comunicare în ambele sensuri, în care ascultam mai mult decât vorbeam. Dumnezeu a început să sufle suflare de viaţă în Cuvântul Său, când timpul meu petrecut cu El a devenit intim, şi inima lui Dumnezeu a devenit mai importantă decât nevoile sau dorinţele mele. Între timp, căutarea lui Paul pentru încredere în sine, independenţă şi o „imagine masculină” ne-a dus pe un pământ virgin, unde am construit o casă din buşteni şi am trăit patru ani şi jumătate fără electricitate, trei dintre ei fără apă curentă. Pe vremea aceea aveam cinci copii şi îi şcolarizam acasă la o lampă cu petrol lampant. Vieţile noastre erau un amestec de bine şi rău, de libertate şi control, de manipulare, minciună şi adevăr. Ca firele dintr-un material ţesut, era deseori dificil de spus care era rezultatul trecutului său, şi care era rezultatul alegerilor de fiecare zi.

Apoi o altă bombă a lovit ţesătura vieţilor noastre. În cursul unui an, trei membri ai familiei noastre au fost diagnosticaţi cu hepatită B, o boală găsită în mod obişnuit în comunitatea gay. Pentru că soţul meu lua o medicaţie care îi schimba dispoziţia, pentru a-şi trata propria lui boală, când a încercat să îmi spună vestea proastă despre copilul nostru, conversaţia a devenit violentă, şi am sfârşit prin a avea multiple vânătăi. În cazul soţului meu şi a unuia dintre copii, boala era în starea cronică – conform medicului nostru, o stare care la copii era de netratat, incurabilă, şi care în cele din urmă avea să fie fatală. Sentimentul de trădare şi de părăsire faţă de Dumnezeu a fost dincolo de puterea mea de a îndura.

Avusesem încredere în Dumnezeu că îmi va proteja copiii când i-am îngăduit lui Paul să se întoarcă acasă. Eram prin urmare responsabilă pentru această boală pentru că i-am îngăduit să se întoarcă, expunându-ne la un asemenea risc, totul pentru că vroiam ca a mea căsnicie să supravieţuiască? Timp de zece ani avusesem încredere în Dumnezeu că soţul meu îmi spune adevărul, că era o făptură nouă în Hristos, şi că învinsese păcatul în Numele lui Isus. Chiar dacă a noastră căsnicie putea supravieţui, nu vom fi niciodată liberi de efectele păcatului. Chiar dacă puteam ierta, chiar dacă puteam avea încredere în pretenţia de nevinovăţie a soţului meu, chiar dacă îl puteam iubi cu o dragoste care se sacrifică, necondiţionată, boala îşi va bate întotdeauna joc de libertatea pe care am vrut să o avem faţă de trecut. Siguranţa calmă de la Dumnezeu, când am văzut prima dată că Paul va fi soţul meu, părea să fie în contrast clar cu durerea, respingerea, singurătatea şi ruina pe care le-a adus căsătoria noastră. Eram „o femeie părăsită şi cu inima întristată, ... o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită” (Isaia 54:6). Fiecare gram de credinţă, de speranţă şi de dragoste era sfâşiat şi batjocorit de fiecare celulă a fiinţei mele.

Am strigat: „Dumnezeule! Nu înţeleg. Copilul meu este nevinovat!” Şi El a răspuns: „Înţeleg”.

„Dar copilul meu va muri din cauza păcatului tatălui său!” Şi El a răspuns: „Copilul meu a murit din cauza păcatelor tale”.

Am strigat: „Dar nu merită să moară!”. Şi El a răspuns: „Nici Fiul Meu nu a meritat”.

Timp de mai mult de şapte ani avusesem obiceiul să petrec prima oră din zi cu Domnul, citind, rugându-mă, studiind şi memorând. Lucrasem din greu să fiu o împlinitoare a Cuvântului, şi să pun în practică ceea ce citeam. Dar aceasta era mai mult decât puteam îndura. Nu aveam credinţă să înfrunt ceea ce părea să fie restul vieţii mele. În mânie şi disperare I-am spus lui Dumnezeu: „Am terminat. Nu pot continua. Chiar dacă eşti real, nu mai vreau să Te urmez. Nu pot şi nu voi crede în Tine când doare astfel”. Şi El mi-a răspuns, luându-mă în minte, poveste după poveste, de la Geneza la Apocalipsa, întrebându-mă: „Care parte nu este adevărată? Ce vei face când te vei scula mâine dimineaţă? Unde altundeva te vei duce? Eu voi fi întotdeauna cu tine”. Când nu aveam destulă credinţă ca să continui, Dumnezeu mi-a dat credincioşia Lui de-a lungul secolelor pe care să mă bazez. Când durerea era atât de mare încât vroia să distrugă relaţia mea cu Dumnezeu, El a adus viaţă în acea relaţie şi a făcut-o să continue.

În următoarele patru luni, am jelit din cauza impactului păcatului în vieţile noastre. Am plâns, am postit şi m-am rugat până în punctul în care soţul meu, copiii noştri, pastorul nostru şi mulţi prieteni au crezut că am pierdut contactul cu realitatea. Într-o noapte, după ce soţul meu s-a întors dintr-un weekend de la Promise Keepers [Cei care îşi ţin promisiunile], am avut o confruntare spirituală în care soţul meu a renunţat la dedicarea lui spirituală faţă de plăcerea sexuală, resentimentul şi amărăciunea lui faţă de divorţul părinţilor lui şi faţă de părăsirea emoţională, faţă de mândria lui de a încerca să controleze viaţa şi vulnerabilitatea sa, şi faţă de răzvrătirea lui în a gândi că era deasupra legii şi imun faţă de judecată. A fost un timp extraordinar de rugăciune şi de curăţire, care a durat patru ore în prima noapte, apoi s-a prelungit în următoarele două săptămâni. Desigur că existaseră pocăinţă şi rugăciune în diferite perioade din căsnicia noastră, dar în suveranitatea lui Dumnezeu, puterea şi profunzimea rugăciunii de data aceea au fost mult mai mari. A existat o schimbare imediată în comportamentul lui, care s-a arătat în unele dintre cele mai surprinzătoare domenii – fără ca măcar să se gândească la aceasta, a început să îşi pună centura de siguranţă, conducea diferit, resentimentul lui faţă de părinţii mei s-a evaporat, a încetat să controleze unde mă duc, nu se mai simţea constrâns să viziteze locuri unde era ispitit sexual, era mai greu pentru el să recunoască oamenii care erau în stilul de viaţă homosexual şi mai uşor pentru mine să îi recunosc, Scripturile au devenit reale şi vii pentru el, a încetat să ascundă cum îşi cheltuia banii, chiar obiceiurile lui de a mânca s-au schimbat. Uneori schimbările au luat o întorsătură amuzantă – ca atunci când l-am sunat pe pastorul nostru, plină de încântare, pentru că pentru prima dată, soţul meu aruncase o a doua privire unei femei frumoase. Cele mai multe femei ar fi geloase, dar eu eram încântată. Sau ca atunci când soţul meu neînfricat nu putea întoarce maşina pe un drum murdar, din cauză că era prea nervos pentru că se afla prea aproape de marginea drumului. Literalmente arăta şi acţiona ca o persoană nouă.

Ţesătura aceea care fuseseră vieţile noastre, s-a descâlcit şi s-a transformat în fire individuale. Unele dintre fire erau rămăşiţe ale vechiului mod de a gândi al lui Paul. Dar când acele fire au venit la suprafaţă, suflarea Cuvântului lui Dumnezeu le-a alungat cu uşurinţă, acolo unde înainte nu păreau să se supună niciodată. Alte fire, ale caracterului, integrităţii, sincerităţii, smereniei şi răbdării – fire care fuseseră de-abia vizibile înainte – au devenit vii şi puternice, şi au început să ţeasă un nou material pentru familia noastră.

Cu doi ani în urmă ni s-a cerut să participăm la un studiu experimental pentru un nou tratament pentru hepatită la copii. Ceea ce puteau oferi ei cel mai bun era o atenuare a bolii copilului nostru, care cel puţin avea să întârzie efectele bolii şi să îi prelungească speranţa de viaţă. Era un studiu orb, şi nici măcar medicul nu avea să ştie dacă primeam de fapt tratamentul sau doar un placebo. După un an întreg de program, nu numai că medicamentul a lucrat, ci rezultatele au indicat că boala era de fapt vindecată – virusul nu mai era detectat, nu mai era capabil să se reproducă, şi anticorpii erau activi în a distruge orice celule noi ale viruşilor. A fost primul caz din acea clinică în care s-au obţinut asemenea rezultate.

În afară de intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, nu cunosc niciun părinte care poate accepta cu credincioşie suveranitatea lui Dumnezeu în moartea indecisă a unui copil. M-am luptat adesea cu întrebarea de ce uneori Dumnezeu vindecă, şi alteori nu. Vindecarea copilului nostru a fost cu adevărat un dar al harului lui Dumnezeu – nu ceva câştigat prin destulă credinţă, nu ceva meritat printr-o dreptate mai mare, sau împlinit printr-o rugăciune mai bună, mai eficientă. Ceea ce rugăciunea a făcut, a fost comunicarea necesară relaţiei dintre Dumnezeu şi mine, şi procesul renunţării la drepturile mele de mamă faţă de suveranitatea unui Dumnezeu puternic, care îl iubea pe copilul meu mai mult decât mine. Rugăciunea a fost vehiculul prin care l-am încredinţat pe copilul meu în grija lui Dumnezeu, unde voia Lui este înfăptuită, nu a mea. A fost actul jertfei în care l-am pus pe copilul meu pe altar, am ridicat cuţitul, şi I-am îngăduit lui Dumnezeu să „poarte de grijă de miel” (Geneza 22:8). De asemenea, credinţa a fost procesul prin care am ales să cred că Dumnezeu era bun, chiar dacă fiecare picătură de experienţă îmi spunea altceva. Credinţa ne îngăduie să privim dincolo de lumea văzută şi să alegem să acţionăm bazându-ne pe lumea nevăzută (2 Corinteni 4:17-18). Credinţa ne permite să sperăm că acest caracter al lui Dumnezeu este adevărat, că El este cel care spune că este, indiferent de împrejurarea în care ne aflăm. Credinţa este absolut sigură că, indiferent de rezultat, Dumnezeu a acţionat şi va acţiona în favoarea noastră, aşa cum vede El potrivit când Îl căutăm cu sinceritate (Evrei 11:1,6). În cele din urmă, experienţa sau încercarea noastră de moment nu este esenţa sau totalul vieţilor noastre. Nu vom cunoaşte rezultatele finale ale vieţilor noastre până ce nu vom sta înaintea tronului Său de har. Între acum şi atunci, restul este numai presupunere, şi nu ştim cu adevărat ce se va întâmpla – cum va folosi Dumnezeu acest eveniment sau orice alt eveniment pentru a aduce glorie Numelui Său.

Am fost deseori întrebaţi cum ne-am descurcat ca să le spunem copiilor noştri despre trecutul tatălui lor. La început, erau mult prea mici ca să înţeleagă. Din cauză că ai noştri copii sunt şcolarizaţi acasă şi rareori se uită la emisiunile de la televizor, ştiau puţine despre homosexualitate; nu am făcut niciodată din ea un secret, numai că nu au întrebat niciodată. Când boala a lovit familia noastră, am vorbit despre căderea omului, despre consecinţele păcatului şi despre ramificaţiile pe termen lung ale alegerilor noastre, chiar de copii. Am încercat să îi învăţăm principiile biblice ale înţelepciunii, harului, iertării şi speranţei, crezând că era mai important să îi învăţăm cum să facă faţă vieţii având frică de Dumnezeu, decât să îi protejăm de realitate, sau decât să îi expunem la cunoştinţe care nu eram necesare, când erau prea mici ca să le facă faţă. Credeam că adevărul şi experienţa îi vor pregăti pentru ceea ce vor avea nevoie la timpul potrivit al lui Dumnezeu. Cu câţiva ani în urmă, un activist care căuta semnături pentru o iniţiativă pro-gay împotriva discriminării, l-a abordat pe soţul meu. Fără să ştie că fiica noastră cea mai mare se afla lângă el, Paul a continuat să îşi facă mărturia cunoscută. După ce a auzit întreaga poveste, singura întrebare a fiicei noastre a fost: „Ce este discriminarea?”. A fost ca şi cum Dumnezeu Şi-ar fi pus mâinile peste urechile ei, în timp ce restul a ceea ce a spus Paul a zburat pe deasupra capului ei. Pe de altă parte, cu un an în urmă, când aceeaşi fiică, la vârsta de 16 ani, ne-a întrebat în cele din urmă ce fel de misiune făceam şi de ce, i-am răspuns cu sinceritate. Când i-am spus că motivul pentru care ajutăm oamenii implicaţi în homosexualitate era că experimentasem aceasta în căsnicia noastră, singura ei întrebare a fost: „Cine a fost homosexual, tu sau tata?”. După ce am discutat despre evenimentele trecutului şi despre impactul pe care homosexualitatea l-a avut asupra familiei noastre, răspunsul ei a fot: „Ştiu destule despre relaţia voastră cu Dumnezeu ca să ştiu că v-aţi ocupat de păcatul din trecut. Acum, cum pot să vă sprijin mai bine când Îl faceţi cunoscut pe Isus altora?”.

De una singură nu aş fi putut face niciodată ceea ce a cerut Dumnezeu de la mine – anii mei de început au arătat-o. Nu mă pot salva pe mine însămi, nu mai zic de soţul meu sau de altcineva. Dar când luăm hotărârea de a-L accepta pe Isus ca Domn, renunţăm la dreptul de a face ceea ce slujeşte dorinţele noastre egoiste. Nu mai slujim propriile noastre nevoi şi pofte. În schimb, Isus Îşi trăieşte viaţa Lui în noi. Devenim carnea în care Îşi face El voia. În februarie 2001 Paul şi cu mine vom sărbători a douăzecea aniversare a căsătoriei noastre. El este un om nou – complet liber de homosexualitate. Şi eu sunt o nouă persoană, pentru că am învăţat să îngădui dragostei lui Dumnezeu să trăiască în mine.

O versiune condensată a acestei poveşti a apărut în februarie 2001 în periodicul cu informaţii la zi al Exodus. Kathy Gilmore este coordonatoare, împreună cu soţul ei, a Misiunilor Metanoia din Spokane, P.O. Box 1045, Veradale, WA 99037.

Preluat di Contra Curentului

Fiule, trebuie să vorbim

2008-09-05T11:32:00.003+03:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Am continuat să vorbim puţin şi mi-am privit ceasul şi am observat că tocmai trecuse de ora cinci. Mi-am tras scaunul aproape de pat şi am zis: „Fiule, trebuie să vorbim”. Mike s-a uitat la mine şi a spus: „Grozav”.

„Mike”, i-am zis, „am să-ţi spun lucruri pe care nu-ţi place să le auzi, dar pe care le-am lăsat să se adune în ultimii şase ani. Parte din ce am să-ţi spun este un rezultat al mâniei, amărăciunii şi dezamăgirii faţă de tine. Dar Dumnezeu a înlocuit toate acestea cu o nouă dragoste pentru tine”.

Am continuat: „De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre ce simt cu privire la faptul că eşti gay, dar nu era timpul potrivit. Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu tine. I-am spus mamei că Dumnezeu va găsi timpul şi locul şi îmi va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit.

Fiule, îmi amintesc cum am venit acasă într-o sâmbătă de la lucru, şi am găsit-o pe mama ta stând pe canapea, având aproape o prăbuşire nervoasă. Mi-a cerut să stau jos, explicându-mi că are să-mi dea o veste îngrozitoare. M-a întrebat dacă îmi aminteam de bărbatul pentru care urma să lucrezi în Houston. Am zis că da. Mi-a spus că aţi venit amândoi mai devreme în ziua aceea, ca să vă luaţi la revedere de la noi la sfârşitul călătoriei voastre de afaceri. În timpul conversaţiei, Bob a spus că am fost excepţional de drăguţi cu el, nu ca părinţii foştilor lui iubiţi.

În acel moment mama a spus că a trebuit să se ducă în dormitor pentru a-şi regăsi calmul. În timp ce era acolo, te-a auzit spunându-i lui Bob că nu ar fi trebui să-i spună că eşti gay, pentru că noi nu ştiam nimic despre aceasta. Mama s-a întors şi a vorbit cu amândoi despre ce spune Dumnezeu cu privire la homosexualitate şi despre ce simţeam noi cu privire la ea.

Fiule, ai aruncat o mare greutate asupra mamei tale. Nu ai avut intenţia să asculţi ce avea de spus. Tot ce vroiai să faci era să scapi cât mai repede de acolo.

Mintea mi se învârtea în jurul unor întrebări şi a unor nelinişti fără răspuns, după ce mi-a dat această veste. Jena de a face acest lucru cunoscut a fost mai mult decât am fi putut îndura în acea vreme. Eram zdrobiţi, ca să nu spun mai mult. Cum să le spunem fraţilor tăi şi soţiilor lor, bunicilor tale, prietenilor?

Ca părinţi, toţi avem visuri pentru copiii noştri. Acestea fuseseră spulberate. Mike, să spun că eram supărat, rănit şi înnebunit, ar fi un adevăr spus numai pe jumătate. Dacă tu şi Bob aţi fi fost atunci acasă, chiar nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

Ne-am rugat ca Dumnezeu să ne călăuzească în deciziile noastre în a spune altora despre homosexualitatea ta. Am hotărât să nu spunem nimănui. Nu credeam că cineva din familie era pregătit pentru o asemenea veste. Mama ta şi cu mine am lăsat ca aceasta să se adune în interiorul nostru timp de şase ani. Nu cunoşteam misiuni sau grupuri care ne-ar fi putut ajuta.

Apoi, în mai 1994, ceva foarte rău s-a întâmplat în vieţile noastre. Ne-ai telefonat într-o noapte spunându-ne că te duceai la urgenţă, la Spitalul Metodist Central. Credeai că ai pneumonie şi că puteai fi tratat. Medicii şi asistentele nu ne-au spus nimic aproape o săptămână. Apoi a venit diagnosticul de temut că avei SIDA şi că probabil aveai numai între trei şi şase luni de trăit.

Nu am putut ascunde vestea. Fratele tău cel mai mare era acolo când medicul ţi-a spus ţie şi mamei tale. Cred că bănuiai deja parte a diagnosticului, dar pe vremea aceea diagnosticul a fost o surpriză destul de mare pentru noi. Faptul că John era acolo a uşurat povara de a spune familiei. Dar îl pot încă vedea pe David zguduit din cauza ştirii. Nepoata ta, Emily, nu-şi putea stăpâni lacrimile şi plângea oriunde se ducea. Curgeau lacrimi; se făceau rugăciuni.

Biserica ştia că ceva nu era în ordine. Noi, ca familie, ne-am dus înaintea bisericii ca să le spunem şi să cerem rugăciunile lor. Fiind într-o biserică mică, într-o comunitate rurală, ne-am asumat un mare risc, dar Duhul lui Hristos a venit peste oamenii Lui de acolo.

În acea vreme te-am luat să stai cu noi. Erai fiul nostru şi te iubeam, în ciuda homosexualităţii tale. Aveai nevoie de dragostea şi de îngrijirea pe care le puteai primi numai acasă. Puţin ştiam ce va aduce aceasta.

În familia lui John care locuia alături, avea să apară o situaţie pe care nu am prevăzut-o. După ce auzit atât de multe teorii contradictorii despre răspândirea virusului, John nu i-a mai îngăduit lui Tyler să vină la noi acasă fără ca John sau Alissa să fie cu el. L-am întrebat pe John dacă aceasta însemna că nu avea destulă încredere în noi ca să-l lase pe nepotul nostru să vină la noi. A spus că nu, numai că nu-şi puteau asuma riscul să se întâmple ceva. Încă simt separarea familiei noastre în aceasta.

Toate acestea adunate împreună erau mai mult decât puteam duce. Dar Dumnezeu era la lucru în ce ne priveşte, fără ca noi să ştim cu adevărat aceasta. Ceea ce nu ştiam era că John era pe cale să-şi piardă serviciul la spitalul unde lucra şi că avea să găsească de lucru în alt oraş, ceea ce i-a îndepărtat de orice risc.

De asemenea, ai sugerat ca mama ta şi cu mine să mergem pentru consiliere la unul sau două grupuri diferite de care ştiai. Ne-am interesat de acele grupuri şi am aflat că nu susţineau ce credeam noi despre homosexualitate. Dar prin grija lui Dumnezeu, mama asculta postul de rado WCRV într-o după-amiază, când a auzit un interviu cu un membru al personalului de la Love in Action [Dragoste în acţiune]. Am fost la trei din întâlnirile lor şi am găsit un grup de suport pentru părinţi, prieteni şi cei dragi, care îşi făceau cunoscute poverile cu privire la cei dragi ai lor din stilul de viaţă gay. Dumnezeu ne-a găsit un grup de suport pe care îl puteam privi în ochi, la care puteam ajunge şi pe care îl puteam atinge, cu care puteam plânge şi cu care ne puteam ruga.

Mike, vreau să ştii că te iubesc şi că voi face tot ce-mi stă în putinţă să fac, ca lucrurile să fie mai uşoare pentru tine. Îţi cer numai să-I rogi pe Dumnezeu să te ierte şi să te vindece, dacă este voia Lui”.

Mi-am privit ceasul şi am descoperit că trecuseră trei ore de când începusem să vorbim. În acest timp, nu venise nicio asistentă, niciun vizitator nu bătuse la uşă şi nu fusese niciun apel telefonic. Cu siguranţă Dumnezeu alesese acel timp ca să vorbim. Mike mi-a făcut cunoscute câteva lucruri pe care credea că i le făcusem, despre care credea pe vremea aceea că erau greşite, dar a zis că privind în urmă ştia că perspectiva lui era greşită. Am terminat discuţia noastră, spunându-ne unul celuilalt că ne iubim şi rugându-ne împreună.

Toate acestea s-au întâmplat în luna octombrie a anului 1995. S-a mai internat în spital de cinci sau şase ori în următoarele zece luni. Mike a murit pe 12 iulie 1996. Îi aduc laudă lui Dumnezeu pentru aceşti doi ani în plus în care l-am avut pe fiul nostru.

Sâmbătă seara, înainte să se ţină slujba de înmormântare, Linda şi cu mine stăteam lângă sicriul lui Mike cu două doamne tinere, prietene de-a lui Mike. Una dintre ele avea la ea o pungă mică din plastic, care avea în ea un ac de siguranţă cu un înger mic din aur. A întrebat dacă putea prinde îngerul de cămaşa lui. Amândoi i-am spus că era în regulă. Când a terminat de prins acul de siguranţă, amândouă tinerele au păşit în spatele nostru, ne-au înconjurat cu braţele şi ne-au spus: „Vă mulţumim că aţi continuat să-l iubiţi pe Mike. Atât de mulţi părinţi, când află despre fiul sau fiica lor, încetează să-i iubească”.

Am aflat câteva zile mai târziu că această tânără îl vizitase pe Mike în apartamentul lui şi îl întrebase de ce nu răspunde Dumnezeu la rugăciuni. Mike a întrebat-o dacă I-a cerut vreodată lui Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască. A spus: „Nu”. Apoi el i-a zis că acela era motivul. Ea l-a întrebat pe Mike şi despre mântuirea lui. El i-a spus că ştia că era păcătos şi că Îi ceruse lui Dumnezeu să îl ierte. I-a spus că ştia că Dumnezeu îl iertase şi că va merge în cer. Ea ne-a făcut cunoscut mai târziu că, drept rezultat al timpului acela petrecut cu Mike, I-a cerut într-adevăr lui Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască. Ştia că El a făcut-o. S-a alăturat unei biserici locale şi a fost botezată.

Privesc în urmă la lucrurile care s-au întâmplat în ultimii câţiva ani şi văd că Dumnezeu ne poate folosi chiar şi când suntem bolnavi şi pe moarte. Cred că punctul de cotitură în vieţile noastre a fost când am înţeles că Dumnezeu a ştiut dintotdeauna că vom fi părinţii unui fiu homosexual. El avea să ne dea puterea şi călăuzirea pentru a vedea victoria în vieţile noastre. Indiferent cât de mult încercăm noi ca părinţi sau prieteni, nu-i putem schimba pe cei dragi ai noştri în ceea ce vrem să fie. Numai ei pot face aceasta, cu ajutorul Duhului Sfânt.

Orice întrebări cu privire la această poveste trebuie adresate Love in Action, - www.loveinaction.org, sau info@loveinaction.org

Preluat din Contra Curentului

Răspuns la rugăciunile unei soţii

2008-09-02T07:34:00.004+03:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Îl iubeam pe Lance atât de mult, încât vroiam ca şi el să mă iubească în acelaşi fel. De ce nu eram de ajuns pentru el? Conduceam maşina cu viteză excesivă, făcând tot ce puteam ca să ţin în şah neliniştea cu privire la jumătăţile de adevăr din ce în ce mai multe, cu privire la privirile lui care hoinăreau, şi la dispariţiile de durată de la întâlnirile sociale.

Timp de zece ani, eu şi Lance am continuat să jucăm şarada unui „cuplu de vis”. „Îmi spune că mă iubeşte”, mă gândeam eu, „şi este cu adevărat un soţ şi un tată bun...”. Eram confuză – şi bucuroasă că nimeni altcineva nu bănuia nimic rău.

De asemenea, bazându-ne pe felul în care familia mea din copilărie se confrunta cu problemele inconfortabile, Lance şi cu mine nu discutam niciodată despre niciuna dintre problemele pe care le avea cu atracţiile faţă de acelaşi sex.

În rarele ocazii în care îmi îngăduiam să mă gândesc la aceasta, credeam că puteam schimba cumva luptele homosexuale ale lui Lance. Poate că dacă aş fi mai atrăgătoare, sau dacă aş arăta mai bine, nu ar mai fi aşa o ispită pentru el. Probabil că faptul că nu eram cea mai feminină femeie din lume nu era nici el de ajutor...

Am ales să mă îngrop în munca mea la o agenţie de sănătate mintală. În timp ce consiliam o femeie să nu îşi ia viaţa, am început să mă gândesc la sinucidere ca o opţiune pentru mine însămi. Dintr-odată, nu am mai putut face ca sentimentele vag chinuitoare să dispară lucrând mai din greu, mai repede, mai mult timp.

Viaţa s-a luminat puţin când am primit o mare avansare la serviciu. Lui Lance îi plăceau călătoriile şi divertismentul, aşa că şi el încântat. Poate că va fi o cale ca să se simtă în sfârşit mulţumit. Dar indiferent ce făceam sau unde mergeam, se părea că întotdeauna căuta altceva; nimic nu era destul de perfect.

Am avut un plan când am luat noua slujbă, dar şi Dumnezeu a avut. Când am ajuns să lucrez alături de o creştină „născută din nou”, am fost îngrozită.

„Ar trebui să o vezi pe acea ciudată a lui Isus de la lucru”, i-am spus lui Lance. „Biroul ei este atât de plin cu plachete cu versete din Scriptură, încât arată ca o librărie religioasă.”

Pe vremea aceea nu îmi puteam imagina să îmi continui viaţa aşa cum era, dar nu vedeam o cale de scăpare. În cele din urmă, Charlene mi-a făcut cunoscut destul din Scriptură, încât am devenit convinsă că exista un Dumnezeu şi că Isus era Fiul Său. Dar, deşi am văzut diferenţa pe care Isus Hristos a făcut-o în viaţa Charlenei, nu puteam crede că va face la fel pentru mine.

După luni de cercetare a sufletului şi în care nu am găsit altă soluţie mai bună decât sinuciderea, în disperare, am îngenuncheat în camera de zi în mijlocul nopţii, şi I-am adresat lui Dumnezeu această provocare: „Ştiu că eşti real pentru că te văd în viaţa Charlenei, dar am nevoie să mi Te arăţi mine. Acum! Ia-mi viaţa şi dă-mi ce are ea”.

Isus a venit imediat în cameră şi m-a luat în braţele Lui. Sentimentul Creatorului universului stând pe canapea cu mine, era nespus de diferit de orice altceva am experimentat vreodată. Timpul s-a oprit în loc când El m-a învăluit într-o minunată senzaţie de dragoste.

Cu toate acestea, pe Lance l-au apucat furiile din cauza noii mele credinţe. „Tipic pentru tine. Atee un minut, iubitoare a lui Isus în următorul minut!” a strigat el, trântind pernele de căpătâiul patului şi lovind cu pumnii în pat.

„De ce eşti atât de supărat? Tot ce am spus a fost...”. M-am auzit răspunzându-i strigând, dar niciun sunet nu mi-a ieşit din gură. Neobişnuit de calmă, stăteam în picioare, privindu-l în timp ce urla prin cameră. Am încercat să înţeleg logica acelei situaţii. De ce era Lance furios? De ce eram calmă sub atac? De ce simţeam ca şi cum altcineva avea dintr-odată controlul asupra mea?

Incidente similare au avut loc în mod repetat în casa noastră, în următorii doi ani. Când Lance nu era înfuriat sau meschin fără motiv, era tăcut ca o piatră. Eram nedumerită şi profund rănită. După zece ani de relaţie călduroasă şi iubitoare, cum de ne-am putut transforma în nişte străini indiferenţi? Da, existase neliniştea homosexualităţii, dar era ascunsă. Acum neînţelegerile erau pe faţă.

Pe cât de îngrozitoare erau zilele cu Lance, nopţile cu Isus erau ceva la care nu aş fi renunţat pentru nimic în lume. Împrejurările mele erau la fel de îngrozitoare a doua zi aşa cum fuseseră în ziua precedentă. Dar prezenţa lui Dumnezeu noaptea făcea ca totul să dispară într-o dulce uitare. Ştiam că dacă Lance devenea creştin, totul va fi bine.

Dumnezeu a răspuns rugăciunilor mele, în timpul unei slujbe la biserică, într-o dimineaţă rece de ianuarie în anul 1987. Lance începuse să meargă cu mine la biserică. În acea dimineaţă, ne închinam, când deodată sanctuarul s-a umplut de o lumină strălucitoare, albă. Prezenţa Domnului era atât de puternică şi a continuat într-o asemenea măsură, încât m-am gândit că sigur că fusesem luaţi sus în cer. Am continuat acest timp incredibil de închinare două ore.

Fără să ştiu, Dumnezeu se atingea de viaţa soţului meu. Lance a spus mai târziu că a simţit o mână pe umăr şi că a auzit o voce blândă: „Te chem acasă. Vreau să părăseşti stilul tău de viaţă şi să fii al Meu. Dar trebuie să alegi astăzi. Nu există o a doua şansă”. Fără ca soţia lui să îl cicălească, sau să supravegheze, sau să controleze ceva, Lance a ales să iubească un Dumnezeu iubitor, în locul homosexualităţii care îl stăpânise atât de mult timp.

Lance nu a părăsit imediat stilul de viaţă homosexual. Nu pot explica pe deplin, dar dorinţa şi hotărârea lui Lance de a se schimba erau atât de evidente în fiecare domeniu al vieţii sale, încât atunci când dădea greş, nu conta pentru mine. Se dovedea demn de încrederea mea în fiecare zi. Minciunile şi absenţele prelungite dispăruseră. Când îi împărtăşeam vreo îndoială cu privire la locul unde era sau cu privire la planurile lui, Lance răspundea cu dragoste şi înţelegându-mi temerile, în loc să se retragă în vechiul lui fel defensiv.

Sunt convinsă că uimitoarea eliberare lipsită de senzaţie a lui Lance din robia homosexualităţii, se datora faptului că Dumnezeu a făcut ca în biserica noastră să existe bărbaţi puternici, care s-au purtat ca nişte adevăraţi prieteni cu el, fără să ştie despre luptele lui. Între lucrarea Duhului Sfânt şi aşteptarea evlaviei în relaţiile din cercul nostru de prieteni, dorinţele homosexuale au dispărut în mod miraculos.

Dumnezeu ne-a chemat în misiunea pentru foştii gay după ce Lance mergea pe cale consecvent de trei ani. Dintr-odată eram confruntaţi cu nevoia de a face publică o parte din vieţile noastre care fusese întotdeauna ascunsă, şi niciunuia dintre noi nu i-a plăcut deloc aceasta. Începând o misiune, am fost obligaţi să ne întoarcem din nou la multe dintre problemele unei relaţii, ca încrederea, căinţa şi iertarea, de care credeam că ne-am ocupat deja.

Dar cum am rămas credincioasă lui Hristos, El a fost credincios. Când plângeam cu alte femei rănite, Dumnezeu a vindecat propriile mele răni, în aceleaşi domenii. Acum, după opt ani, Lance şi cu mine Îl vedem pe Dumnezeu continuând să facă o minune în vieţile noastre. Căsnicia noastră este o mărturie a credincioşiei Lui – şi a puterii Lui de răscumpărare.
Preluat din Contra Curentului

Mama, am SIDA !

2008-08-30T22:26:00.004+03:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate
Scott se luptase cu homosexualitatea ani de zile, cerându-I lui Dumnezeu să-i ia acele sentimente. Era un tânăr creştin sensibil, care îşi mărturisea în mod deschis credinţa. Ştia ce simţea biserica despre homosexualitate; de aceea nu a împărtăşit nimănui natura luptei lui. Cuvinte neomenoase despre „acei poponari şi pederaşti” l-au împins doar să se ascundă şi mai mult.

Când luptele lui au devenit cunoscute, conducerea bisericii lui Scott a fost foarte dură cu el, fără să facă niciun efort pentru restaurare. Membri din biserică au venit la noi plini de mâhnire şi şocaţi, din cauza insensibilităţii cu care a fost tratat Scott. Fiul nostru trebuie să fi fost distrus de această experienţă. Chiar dacă l-a zguduit, nu i-a clătinat credinţa. Viaţa lui de creştin dura de mulţi ani, din fragedă copilărie, până la colegiu şi şcoala biblică. Puterea lui Dumnezeu în viaţa copilului Său era foarte evidentă.

Dar am simţit o anumită amărăciune din cauza faptului că atunci când aveam mai multă nevoie de familia bisericii noastre, au existat fisuri ale relaţiei din cauza unor decizii ale conducerii. Când i-am împărtăşit sentimentele mele lui Scott, a spus: „Mamă, nu fi supărată. Mi-e milă doar de ei, pentru că aici se află ei ca şi creştini. Dar i-am iertat şi merg înainte.” În acel schimb de replici, Scott m-a învăţat despre iertare. Dacă el îi iertase pe cei care l-au rănit, cu siguranţă şi eu trebuia să o fac.

Odată ce am ştiut că Scott avea SIDA, toate îngrijorările noastre despre sexualitatea lui au devenit secundare. Le-am dat lui Dumnezeu şi am lăsat totul în seama Lui. În acea clipă, am câştigat o nouă libertate. Eram liberă să iubesc, lăsând judecata lui Dumnezeu. Am înţeles că s-ar putea să nu-l mai avem mult timp, aşa că fiecare moment este preţios.

Scott si-a revenit din prima lui infecţie acută, doar pentru a se îmbolnăvi câteva săptămâni mai târziu. De data aceasta, deşi nouă specialişti lucrau cu Scott, tot nu ştiau ce anume făcea ca temperatura lui să fie de mai mult de 40,5 grade. A fost una din cele mai grele săptămâni din viaţa mea. Temperatura lui Scott scădea cu jumătate de grad şi apărea un licăr de speranţă. Apoi urca din nou, şi criza ne stătea din nou în faţă. Zile întregi, a fost total incoerent.

Stăteam pe un scaun în colţ şi mă uitam la Scott cum zăcea pe un pat de spital. Ar putea să moară, m-am gândit. Viaţa s-a schimbat pentru totdeauna. Realitatea acestui fapt m-a lovit cu o asemenea forţă încât am strigat: „Dumnezeule, este prea greu pentru mine! Nu pot face asta, nu-l pot privi pe fiul meu murind.”

Deodată, cum stăteam acolo în lacrimi, pacea lui Dumnezeu a venit peste mine, când Duhul Lui a personalizat unul din versetele din Biblie pe care li-l făcusem cunoscut lui Scott şi surorilor lui, cu ani în urmă: Ştiu că este prea greu pentru tine, Mignon, dar puterea Mea este făcută desăvârşită în slăbiciunea ta (2 Cor. 12:9). Apoi am auzit altceva, la fel de clar ca şi cum Dumnezeu ar fi spus în persoană: Mignon, este o lume acolo care are nevoie să ştie despre dragostea Mea. Vreau ca tu să mergi şi să-i iubeşti.

Ştiam în inima mea că lumea la care Se referea erau pacienţii din celelalte 15 saloane, niciunul dintre ei neavând familie care să îi susţină. După ce m-am rugat pentru înţelepciune, m-am ridicat şi m-am dus în salonul de partea cealaltă a holului, unde stătuse Scott în timpul primei lui şederi în spital. Jerry, pacientul din acel salon, era foarte bolnav. După ce am vorbit un timp, am spus: „Jerry, pot să văd că este un loc foarte singuratic, şi că SIDA este o boală solitară. Te simţi vreodată singur?”

„Uneori,” a zis el. „Uneori mi se pare că nu mă iubeşte nimeni.”

„Ei bine,” am spus eu, „vroiam doar să-ţi spun că Dumnezeu te iubeşte şi că eşti preţios pentru El”. Apoi i-am împărtăşit despre cât de grea era această experienţă pentru mine, ca mamă, şi că singurul mod în care puteam trece prin aceasta era faptul că ştiam că lui Dumnezeu Îi păsa de mine şi că ochiul Lui atent era asupra mea şi a lui Scott.

„Cum poţi şti cu adevărat aceasta?” a întrebat Jerry.

I-am spus despre trecutul meu, despre faptul că am crescut într-un cămin creştin şi că am mers la şcoala duminicală când eram copil, şi că eu credeam în Dumnezeu din toată inima mea.

„Vreau să cred asta”, a răspuns el. „Am mers şi eu la şcoala duminicală, când eram copil. Părinţii mei m-au trimis. Dar de atunci, m-am lăsat dus de curent.”

Conversaţia a fost foarte relaxată după aceasta; deloc forţată, ceea ce era uimitor, pentru că nu aveam pregătire despre cum să fac asta. Dar cred că adevărata realizare a avut loc când l-am întrebat pe Jerry dacă era ceva ce aş fi putut face pentru el, care ar fi făcut să fie o zi mai bună pentru el. „Da,” a spus. „Vrei să mă freci pe spate?”

„Bine,” am zis, nu prea sigură cum să procedez. Dar mi-am pus loţiune pe mâini şi el s-a întors într-o parte, şi i-am frecat spatele cât de bine am ştiut. Când am fost gata să plec, a vrut să mai stau.

M-am întors în salonul lui Scott, convinsă nu numai că ar trebui să fac ce păruse imposibil, dar că puteam să o fac, cu ajutorul lui Dumnezeu. Când am părăsit Spitalul Century City, vizitasem fiecare pacient de la etaj. Şi toţi oamenii implicaţi acolo, inclusiv personalul, începuseră să-mi spună „Mamă”. Ştiam că Scott fusese tratat nedrept, chiar nemilos, uneori, şi vroiam să-i ajut pe acei oameni să vadă că dragostea lui Dumnezeu există în această lume pentru ei.

Aş vrea ca atunci când Scott era bolnav, să fi ştiut ce ştiu acum despre ajutorarea oamenilor pentru a se pregăti de moarte. Obişnuia să se retragă undeva singur şi să devină foarte tăcut, uneori ore în şir. „Mamă,” întreba el, „de ce am făcut lucrurile pe care le-am făcut?”

Nu ştiu de câte ori m-a întrebat aceasta, sau de câte ori am răspuns: „Nu ştiu, Scott”. Absorbirea lui în trecut îmi rupea inima, dar nu numai din cauza neputinţei pe care o simţea. Eram supărată pe trecut pentru că ne fura şi prezentul, clipă de clipă, zi de zi. Dacă ar fi s-o iau de la început, aş încerca să-l ajut să vorbească despre aceasta. Aş face să fie implicat într-un grup de sprijin. Dar noi eram singuri; am făcu cel mai bun lucru pe care l-am putut face.

De asemenea, l-aş lăsa să-mi vadă mai mult lacrimile. Simţeam că trebuie să fiu tare pentru el şi îmi ascundeam lacrimile. Acasă mergea prin cameră ca un om bătrân, fără putere, şi eu mă duceam sus şi plângeam. Dar nu mă duceam niciodată jos până ce nu aveam ochii uscaţi; nu vroiam să se simtă vinovat pentru că ne provoca atât de multă tristeţe.

Poate că ar fi ajutat să recunosc simplu: „Da, suntem trişti, Scott – trişti pentru noi şi trişti pentru tine. În orice caz, te iertăm, pentru că te iubim, şi nimic din ce ai făcut sau ai putea face în viitor nu ar putea schimba asta.”

În timp ce boala lui Scott progresa, tristeţea lui pentru că avea să moară tânăr s-a schimbat în nelinişte în legătură cu moartea însăşi. Cu aproximativ şase săptămâni înainte de a muri, a mărturisit: „Mamă, mi-e teamă”. Când am discutat, am înţeles că cele mai importante întrebări ale lui Scott nu mai erau de ordin fizic sau intelectual, ci emoţional şi spiritual. Avea nevoie – noi toţi aveam nevoie – de sprijin spiritual.

Chiar în ziua următoare, printr-un aranjament al personalului spitalului, judecătorul de curte superioară pensionar, Howard Patrick, l-a vizitat pe Scott pentru prima dată. Judecătorul Patrick a venit să citească şi să se roage cu Scott în fiecare zi, cât a mai avut Scott de trăit. Scott era foarte mângâiat de aceasta şi deseori adormea în timp ce asculta o scriere devoţională sau o rugăciune făcută de acest om minunat, care de atunci i s-a alăturat lui Scott în cer. Când a murit, Scott era pregătit, şi nu-i mai era teamă.

Sfârşitul a venit pe 19 septembrie 1989, la douăsprezece şi jumătate noaptea. Eram singură cu el în camera lui de spital, tatăl şi surorile lui dormeau în saloanele învecinate. Deşi nu putea răspunde, am spus blând: „Scott, dacă nu te simţi iertat pentru ceva, de tatăl tău, de mine sau de Isus Hristos, să ştii că eşti. Cere această iertare, şi du-te.”

Scott a murit 20 de minute mai târziu. Dintr-odată, în timp ce stăteam lângă el, a răsuflat şi apoi a fost liniştit. Apoi a mai răsuflat odată, s-a auzit o uşoară bolboroseală în gâtul lui, şi s-a dus.

„Dragul meu, dragul meu fiu,” i-am şoptit eu, „îmi vei lipsi mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată. M-ai învăţat cum să râd şi cum să găsesc veselie în viaţă. M-ai învăţat cum să fiu curajoasă şi tare şi cum să cer biruinţă în faţa înfrângerii. M-ai învăţat despre durere şi suferinţă. Tatăl tău şi cu mine vom merge mai departe, şi Dumnezeu va fi puterea noastră.”

Înainte ca homosexualitatea şi SIDA să vină în casa noastră prin Scott, poate că aş fi clasificat familia noastră ca pe nişte „învingători”, în comparaţie cu cei ale căror stiluri de viaţă mai puţin virtuoase demonstrau că erau „învinşi”. Acum sunt convinsă că suntem doar călători în procesul descoperirii a cine suntem noi, ce este viaţa, cine este Dumnezeu şi cum lucrează El în lumea noastră astăzi.

Într-o zi deosebit de dificilă când Scott era încă în viaţă, mă simţeam supărată şi părăsită. Mergeam prin casă, uitându-mă în sus către cer, plângând cu suspine: „Isuse, ajută-ne cumva. Ajută această familie.”

În timp ce mă rugam, o pace a venit treptat peste mine. Sunt convinsă că Isus Însuşi S-a ocupat de inima mea. Nu am auzit un glas şi nu am văzut o lumină strălucitoare. Clopotele nu au sunat. Dar în inima mea am ştiut ceva, într-un fel în care nu ştiusem niciodată înainte de acea clipă: Dumnezeu deţinea controlul, şi El va fi puterea mea.

Mignon şi soţul ei, Bob, sunt directori ai Support for the Journey [Sprijin pentru Călătorie] (PO Box 1794, Oak Harbor, WA 98277), o misiune pentru cei care trăiesc cu HIV / SIDA.
Preluat din Contra Curentului

Din adâncimile disperării la o stare de laudă - de Terri Brown

2008-08-21T10:26:00.004+03:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Când lipsea de două săptămâni, am stat într-o noapte pe veranda noastră din spate şi am strigat la Dumnezeu, spunând: „Doamne, ştiu că este doar un câine şi ştiu că nu pot continua să-l caut sau să jelesc astfel, aşa că Te rog să fie bine şi să nu sufere.” Câteva zile mai târziu, prin împrejurări foarte „ciudate”, l-am avut pe Cody înapoi. Domnul mi-a vorbit foarte clar şi mi-a zis: „Terri, dacă Îmi pasă destul ca să am grijă şi să-ţi dau câinele înapoi, cu cât mai mult am grijă de copilul tău!”.

Coşmarurile au încetat!

Sunt treisprezece ani de când am aflat despre homosexualitatea fiului meu. Uneori când împărtăşesc aceasta unor părinţi care tocmai au descoperit lupta copilului lor de aceeaşi vârstă, văd privirea de panică în ochii lor. Unii s-au exprimat chiar: „Nu pot să rezist atâta timp!” Depun mărturie că da, poţi rezista cu ajutorul Domnului. Nu am început această călătorie sănătoasă din punct de vedere emoţional, şi cu siguranţă, nu foarte dependentă de El. Am trecut de la a a-i spune iniţial fiului meu că dacă va avea acest stil de viaţă, nu va locui cu noi ca să mergem la baruri gay cu el şi cu partenerii lui, susţinându-i stilul de viaţă. Apoi am trecut de la încercarea de a-l „repara”, la a-l pune jos, la picioarele lui Isus, şi am făcut aceasta mai mult decât o dată. Când am încetat să încerc să îmi micşorez durerea cu alcool, am început să simt fiecare emoţie care însoţeşte această încercare. Domnul nu m-a părăsit niciodată.

De fapt, mi-a dat instrucţiuni specifice despre ce trebuia să fac. Mai întâi, trebuie să îmi iubesc fiul în mod necondiţionat. Admit că am fost puţin ofensată când Domnul mi-a băgat prima dată aceasta în cap. „Ei bine, bineînţeles, îl iubesc, Doamne!” Apoi El mi-a explicat că prin aceasta El înţelegea că trebuia să îi spun şi să îi arăt fiului meu că îl iubesc. El are nevoie să ştie că nimic nu poate schimba vreodată aceasta. Uneori, ca părinţi, punem semnul egal între a le arăta dragoste copiilor noştri şi a scuza păcatul lor.

În al doilea rând, mi s-a spus să nu încetez să mă rog pentru eliberarea lui. Părea destul de uşor, dar a continua să mă rog, făcând aceeaşi cerere iar şi iar, fără vreo schimbare, cere perseverenţă şi răbdare, iar El mi le-a dat pe amândouă. În al treilea rând, trebuie să susţin adevărul pe care îl spune Cuvântul Său despre homosexualitate. Aceasta a cauzat uneori separare între mine şi fiul meu, dar am învăţat „să dau drumul şi să-L las pe Dumnezeu să se ocupe”.

Când apar situaţii la care nu sunt sigură cum să răspund, trebuie să fiu condusă de Duhul. Uneori trebuie să vorbesc; alteori trebuie să rămân tăcută. Am ajuns să fiu disperată după Dumnezeu prin toate acestea, şi Îi spun regulat că dacă nu va schimba stilul de viaţă al fiului meu, atunci aceasta nu se va întâmpla. El mi-a dat libertatea să fiu tot într-o relaţie bună cu fiul meu, fără să fac compromisuri cu privire la adevăr.

„Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” (Efeseni 3:20-21).

În vara lui 1995, eram undeva între ceaţă şi cer senin, încă încercând să înţeleg unde trebuia să mă aflu în toate acestea. Eram într-o stare foarte rea în toamna lui 1994 şi Îl auzisem pe Duhul Sfânt spunându-mi „să-mi fixez din nou privirile asupra lui Isus”. Eram încă în procesul de a face aceasta şi Dumnezeu, cu răbdare, încerca să îmi câştige inima rănită, când am făcut o călătorie ca să-l vizitez pe fiul meu. Nu ştiam nimic despre „biserici gay” sau zone specific gay în oraş, dar această călătorie mi-a oferit ambele experienţe. Puţin ştiam eu că în acel weekend Dumnezeu îmi va schimba viaţa şi întreaga mea perspectivă despre „gay”. „Pierdeam timpul” cu fiul meu şi cu câţiva dintre prietenii lui (pe care până atunci de fapt îi tolerasem doar, ca să fiu lângă fiul meu). Intram şi ieşeam din magazine, restaurante şi baruri şi deodată, a fost ca şi cum un văl s-a ridicat şi am putut vedea în adâncul sufletelor din jurul meu. A fost atât de dureros încât am început să plâng. Fiul meu m-a întrebat: „Mamă, ce nu este în ordine?”. Nu am putut să exprim în cuvinte; nu mai simţisem niciodată aşa ceva. Mai târziu, anul acela, când am auzit chemarea la misiune pentru foştii gay, am realizat atunci ce se întâmplase. Dumnezeu făcuse ca strigătele inimii mele să meargă dincolo de fiul meu, la toţi cei care se luptă cu frângerea sexuală. El mi-a dat un dar minunat, când mi-a împărtăşit ce vede şi simte pentru ei. Nu am mai fost niciodată aceeaşi!

În următorii trei ani, Dumnezeu a lucrat o vindecare uimitoare în viaţa mea. Ştia că aveam nevoie de ea înainte de a putea sluji altora şi în special înainte de a fi în stare să arunc o privire asupra felului în care am contribuit la atracţia fiului meu faţă de cei de acelaşi sex. Când am început să învăţ despre rădăcinile şi cauzele homosexualităţii şi am început să văd cum structura familiei noastre a dus la slăbiciunea fiului meu, durerea şi regretul au fost îngrozitoare. Ce face un părinte când realizează că, deşi neintenţionat, a contribuit la durerea copilului său? Îi mulţumesc lui Dumnezeu că înaintasem destul în călătoria mea cu El, ca să fiu capabilă să alerg la El cu această problemă. Nu puteam rezolva aceasta, soţul meu nu putea rezolva aceasta – nimeni nu o putea face în afară de Isus. Aveam nevoie de El pentru ca adevărul Lui să pătrundă în mine. Aveam nevoie de El ca să pun ordine în nebunie. El m-a ajutat să îmi asum greşelile pe care le făcusem, să mă căiesc de ele, să primesc iertarea Lui şi să înţeleg că nu îl făcusem pe fiul meu „gay”. Erau mulţi factori care contribuiseră, inclusiv alegerile mele, dar slavă Domnului, ele pot fi toate răscumpărate!

Dumnezeu a revărsat asupra mea îndurarea, harul şi iertarea Lui şi mi-a schimbat radical viaţa. El mi-a dat armele credinţei şi rugăciunii pentru acest război spiritual, şi îmi îngăduie să slujesc în misiunea Lui. În ce loc mai onorat aş putea fi chiar acum, când aştept cu speranţă ca Dumnezeu să lucreze. Cei care umblă liberi de homosexualitate sunt unii dintre cei mai fericiţi oameni pe care îi cunosc, şi cum binecuvântează ei inima acestei mame! Ei ştiu unde au fost (în Egipt) şi ştiu unde se duc (în ţara promisă) şi „bucuria Domnului este tăria lor”.

Îl iubesc pe fiul meu atât de mult şi acum îi iubesc şi pe prietenii lui! Sunt aşa de mândră de el pentru că rabdă toate şi încă înfruntă viaţa cu curaj, hotărâre, cu un minunat simţ al umorului şi cu o inimă iubitoare. Ştiu că inima lui a fost sensibilă faţă de Dumnezeu când era mic. La vârsta de 3 ani, a stat în faţa bisericii şi a cântat: „El este crinul din vale, steaua strălucitoare de dimineaţă, El este cel mai frumos din zece mii, pentru sufletul meu”.

De aceea astăzi am încredere că Cel care a început o lucrare bună în el, o va duce la bun sfârşit până în ziua lui Hristos Isus.

Acesta nu este sfârşitul!

Terri Brown este reprezentanta regională Exodus pentru Southern Gulf Region. A fost co-fondatoare şi în prezent este director executiv al Misiunii The Master’s Design” [Planul Stăpânului], membră a Exodus. Terri şi John au doi fii, în vârstă de 29 şi 23 de ani. Ea este implicată activ în prezentarea Convenţiei Baptiste de Sud „Task Force on Ministry to Homosexuals [Trupă de asalt în misiunea pentru homosexuali]. În cadrul misiunii ei, conduce un grup de suport pentru familie şi prieteni.

Preluat din Contra Curentului

Înfruntând cele mai mari temeri ale mele - de Willa Medinger

2008-08-20T20:31:00.005+03:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Chiar înainte de acel timp, am ajuns să-L cunosc pe Isus în mod personal. Într-o noapte am avut o viziune. Eram în mijlocul oceanului într-o barcă, şi L-am văzut pe Domnul în apă. El tot îmi spunea să sar şi eu am zis: „Ştii că sunt îngrozită de apă. Nu pot s-o fac”. Şi El a spus: Te voi prinde Eu”.

În cele din urmă am sărit şi îmi amintesc că m-am scufundat mult timp. Apoi Isus m-a prins şi m-a scos din apă. Cred că Domnul mă pregătea pentru viitor. Tot nu aveam idee despre implicarea sexuală a lui Alan cu alţi bărbaţi.

Dar la şase luni după acea viziune, viaţa a devenit un iad pentru Alan şi pentru mine. El nu era capabil să se deprindă cu mine pe niciun plan. Mă simţeam din ce în ce mai distrusă ca persoană.

Au trecut câţiva ani, apoi un prieten de-al nostru care era homosexual a venit să stea cu familia noastră. Răspunsul meu când aflam că cineva avea o problemă era să mă duc la bibliotecă şi să iau orice carte pe care o găseam despre acel subiect – apoi mă apucam să „pun în ordine” persoana.

Aşa că am început să citesc aproximativ zece cărţi despre homosexualitate. În timp ce citeam, am început să realizez că în viaţa lui Alan existau deja condiţiile pentru factorii homosexualităţii. A fost foarte dificil pentru mine să accept aceasta, dar a devenit evident pentru mine că homosexualitatea era o problemă în viaţa lui Alan. Dar nu l-am înfruntat niciodată cu privire la acest lucru. Poate că îmi era teamă să nu-l pierd. Şi n-am vorbit cu nimeni despre ceea ce bănuiam. Am avut această cunoaştere în inima mea timp de cinci ani, dar n-am exprimat-o faţă de nimeni. Dumnezeu a fost singurul cu care comunicam pe deplin sincer în toţi acei ani.

Dumnezeu mi-a arătat că nu Se putea ocupa de Alan pentru că insistam să-l protejez de durere. Spuneam: „Pot să am grijă de el mai bine decât Dumnezeu”. Numai la o lună după ce m-am hotărât cu adevărat să I-l dau pe Alan Domnului, viaţa lui a fost complet schimbată.

S-a întâmplat pe 26 noiembrie 1974. Înainte ca Alan să plece la o întâlnire de rugăciune unde L-a primit pe Isus Hristos în viaţa lui, mi-a spus: „Spune-mi la revedere. N-ai să mai vezi niciodată această persoană”. Când a venit în noaptea aceea acasă, am ştiut că se întâmplase ceva. Când soţul tău nu te-a atins de doi ani, apoi vine după o întâlnire de rugăciune şi aleargă după tine, ştii că este o schimbare!

I-a luat câteva zile lui Alan să realizeze cât de mare fusese vindecarea lui. A descoperit că nu mai vroia să fumeze sau să bea. Era diferit chiar şi cu copiii. Dar cea mai mare schimbare a fost cât de mult s-a îndrăgostit de mine.

Aproximativ o lună mai târziu, Alan a venit la mine şi a spus că vrea să vorbim. Puteam vedea că era foarte îndurerat. Când a început să vorbească, i-am zis: „Ai fost gay, nu-i aşa?” A fost complet uimit: nu avea idee că ştiam.

După acea discuţie, au început să iasă la suprafaţă emoţii despre care nu aveam idee că existau înlăuntrul meu. Mă simţeam ca o nebună care bătea câmpii. Emoţia primară a fost furia. Obişnuiam să plâng ca Dumnezeu să mi-o ia, dar a devenit şi mai intensă.

Într-o duminică, după biserică, am venit acasă şi sentimentele erau de necontrolat. L-am prins pe Alan şi l-am lovit cu amândoi pumnii, strigând: „Te urăsc! Te urăsc!” A fost în stare să stea acolo, înţelegând că Dumnezeu îngăduia în sfârşit ca aceste lucruri urâte să iasă din mine.

Apoi m-am prăbuşit pe canapea într-o apatie extenuată cam trei ore. Când m-am sculat, m-am simţit altfel de cum mă simţisem de ani de zile. Dar furia a continuat să se reverse din mine. Am simţit de asemenea o mare dificultate în relaţia noastră sexuală.

Dar Dumnezeu a început să mă vindece. Începutul călătoriei către plinătate era să aflu cine eram. Când eram fată, am devenit ce vroia mama mea. Apoi m-am căsătorit cu Alan şi am devenit ce vroia el. Dar nu m-am găsit niciodată pe mine însămi.

Aşa că am început să-L ascult pe Dumnezeu, căutând să-mi găsesc identitatea în El. Când El a şoptit inimii mele cine eram, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Lucrurile pe care le spunea erau atât de minunate. Era atât de iubitor şi încurajator. Aşa a început să iasă la iveală persoana pe care Dumnezeu a creat-o înlăuntrul meu.

Apoi au urmat unele dintre lucrurile cel mai greu de făcut, ca a-i spune lui Alan când eram supărată, când mă supăra ceva ce făcuse, când mă simţeam singură. A trebuit să-l înfrunt cu sinceritate, să mă opresc din a face din el şi din nevoile lui centrul vieţii mele. Întotdeauna fusesem o persoană care făcea pe placul oamenilor, făcând lucruri pe care nu vroiam să le fac, pentru ca alţii să creadă că sunt minunată.

Am început să-l iubesc pe Alan cum am început să mă iubesc pe mine însămi. În cele din urmă m-am putut raporta la soţul meu ca la un bărbat. Nu mai trebuia să-l privesc ca pe băieţelul meu. Nu trebuia să-l controlez, să-l păzesc de a fi vulnerabil. Întotdeauna îmi fusese teamă de bărbaţii masculini, dar acum nu-mi mai este teamă.

Lucrurile care s-au schimbat la Alan sunt lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la el. Acum îmi place să fiu femeie, să am un soţ care mă provoacă să fiu o persoană cât pot de bună.

Trebuie să vă spun despre un alt lucru frumos pe care ni l-a dat Domnul. În 1976 am rămas însărcinată. Doctorul ne-a avertizat solemn cu privire la riscul de a naşte la 40 de ani. Pierdusem două sarcini, dar a fost o sarcină ideală, de la început la sfârşit. Alan a fost cel mai minunat soţ în acest timp: m-a ajutat la fiecare pas, şi am simţit intens dragostea lui. Nu-mi pot aminti un timp mai fericit în toată viaţa mea.

Când s-a născut Steven, a fost albastru timp două minute. Dar anestezistul l-a făcut să respire şi creierul nu i-a fost afectat în niciun fel. În inima mea, L-am auzit pe Dumnezeu spunând: „Nu trebuie să te mai temi niciodată”. Fiul nostru era un semn pentru mine că Alan nu se va întoarce niciodată la stilul lui de viaţă anterior.

Astăzi fiul nostru este la colegiu şi este lider creştin în campus. Înfăţişarea, vocea şi purtarea lui amintesc toate de Alan. Suntem aşa de mândri de el. De fiecare dată când mă uit la el, îmi amintesc de marea minune pe care a făcut-o Dumnezeu în căsnicia mea. Atât timp cât El are controlul viţii mele, ştiu că nu am de ce să mă tem.

Willa Mendiger este cunoscută pe plan naţional drept consilier şi învăţătoare talentată pentru membrii de familie care se luptă să se ocupe de cineva drag care este gay. Soţul ei, Alan, este fondator şi fost director al Regeneration [Regenerare], o misiune membră a Exodus, din Baltimore, MD, SUA.
Preluat din Contra Curentului

Maturizându-mă prin durere - de Anita Worthen

2008-08-19T10:36:00.005+03:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

În zilele următoare am căutat fiecare greşeală pe care am făcut-o vreodată ca mamă. M-am gândit la început, când am fugit la vârsta de 18 ani cu prietenul meu. De fapt nu am reuşit să facem căsătoria noastră oficială, şi apoi am rămas însărcinată. Când m-am mutat acasă cu părinţii mei la puţin timp după aceea, toţi au presupus că acum eram divorţată. Am ascuns faptul că de fapt eram o mamă însărcinată necăsătorită. După naşterea lui Tony la spitalul districtului, m-am lăsat purtată înapoi în mulţimea care nu trebuia. Curând experimentam droguri ca marihuana şi LSD. Următorii câţiva ani au fost îngrozitor de singuratici.

Mi-am menţinut viaţa socială făcând o înţelegere cu fratele meu mai mic: eu îi dădeam droguri; el avea grijă de Tony când eram plecată la petreceri. Apoi fratele meu a devenit creştin, şi s-a transformat întru-un radical „ciudat al lui Isus.” Mama mea a fost îngrijorată de moarte din cauza lui, dar viaţa lui mi-a dat o speranţă secretă: dacă el se poate schimba, poate că şi eu pot.

Într-o noapte am mers cu fratele meu la un studiu biblic. Surprinzător, am observat ceva diferit la oamenii de acolo. Nu ştiam exact ce era, dar ştiam că vroiam acel lucru.

M-am dus acasă şi I-am spus lui Dumnezeu că Îl voi urma trei luni. Dacă nu mergea, aveam să mă întorc la vechile mele căi. În următoarele săptămâni am simţit o putere nouă în viaţa mea, pentru a face alegerile corecte. M-am lăsat de droguri şi am evitat muzica de petrecere de la radio, care îmi mintea de serile petrecute la cocktail-uri.

Apoi Tony şi cu mine ne-am alăturat unei misiuni de ucenicie – un mediu care oferea multă susţinere unei mame singure. M-am rugat în fiecare noapte ca Dumnezeu să fie un soţ pentru mine şi un tată pentru fiul meu. Alţii mă considerau un exemplu perfect de părinte singur.

Dar după câţiva ani de misiune, am început să mă simt complet epuizată. Mergeam la muncă, veneam acasă, stăteam în faţa televizorului, şi mă târam la biserică în dimineţile de duminică.

Apoi Dumnezeu a îngăduit ca nişte circumstanţe dificile să intre în viaţa mea, şi am început să mă apropii din nou de Domnul, rugându-mă şi citind Biblia. În timp ce ochii mei spirituali s-au deschis din nou, am văzut că relaţia mea cu fiul meu nu era bună. Ne îndepărtasem. Tony îşi făcuse o mulţime de prieteni noi pe care nu-i cunoşteam.

Puţin după aceea, am fost devastată de mărturisirea lui Tony despre implicarea lui homosexuală. „Nu înţeleg,” i-am spus în acea zi, „dar te iubesc şi vom rezolva.” Nu am avut deloc înţelepciune despre cum să tratez situaţia. Ştiam un singur lucru: că voi face orice ca să-l opresc pe acel om să-şi mai pună vreodată braţele în jurul fiului meu.

Apoi am venit cu soluţia perfectă: îl vom răpi pe Tony! L-am sunat pe unul dintre fraţii mei, care a aranjat să-l ducă pe Tony cu avionul la casa altui frate în Oregonul central. În ziua următoare, i-am încărcat toate lucrurile într-o maşină şi l-am condus la aeroport. Înainte ca Tony să-şi dea seama ce se întâmplă, era în drum spre nord.

M-am gândit că toată problema era rezolvată. Tony se afla acum la 1100 de mile depărtare de prietenii lui gay din California – perfect! Fratele meu a promis să aibă grijă de Tony până ce mă voi putea alătura lor.

Am fost imens de uşurată, în special după telefonul fratelui meu de a doua zi. „Tony s-a dus la o biserică,” mi-a adus el la cunoştinţă. „Totul va fi în ordine.” În ziua următoare, a sunat din nou. „Anita, am veşti proaste. Ştii biserica aceea la care merge Tony? Ei bine, este o biserică gay.” Am simţit că mi se face rău. Situaţia avea să fie mai greu de rezolvat decât am gândit.

Mi-am dat imediat demisia de la serviciu. Cred că au fost uşuraţi când în sfârşit am plecat; timp de două săptămâni am plâns încontinuu şi am umblat ca prin ceaţă. Eram copleşită de vină. Poate că nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă aş fi fost căsătorită, mă dojeneam singură. Frumosul meu fiu fusese întotdeauna mândria vieţii mele; acum mi-era atât de ruşine cu el. Eram sigură că nicio altă mamă creştină nu s-a aflat vreodată în situaţie mea.

Înapoi în Oregon, m-am alăturat fostei mele biserici. M-am dus la consiliere, dar tot ce a putut face consilierul a fost să citeze versetele despre homosexualitate. Avea intenţii bune, dar nu aveam nevoie să aud despre bărbaţi care pofteau unul după celălalt.

După şase luni de agitaţie, am auzit despre „Dragoste în acţiune”, o misiune Exodus din California, pentru oamenii care părăseau homosexualitatea. O greutate mi s-a luat de pe umeri când am citit mărturiile unor bărbaţi şi femei care fuseseră eliberaţi. În cele din urmă am avut speranţă – atât pentru mine, cât şi pentru fiul meu.

Viaţa a revenit în mintea mea epuizată. Acum vroiam să ajut pe toată lumea, Vroiam mai ales să ajung la alte mame în situaţia mea. Domnul m-a condus la un consilier creştin local care a fost de acord să-mi ofere îndrumare spirituală în misiune. Curând am înfiinţat un grup de sprijin pentru părinţi.

Lucrurile s-au îmbunătăţit mult în ceea ce mă privea. Puteam spune cu sinceritate: „Din cauza a ceea ce i s-a întâmplat fiului meu, sunt o persoană mai bună.” Umblarea mea cu Domnul era mult mai puternică. Şovăirea nu mai mergea; trebuia să mă agăţ de El.

Cam în acea vreme am înfruntat câteva întrebări dificile: Dacă Tony va fi încă gay peste zece ani, eu unde voi fi? Îmi voi baza întreaga viaţă pe aşteptarea zilei când el se va schimba? Nu, trebuia să merg înainte. Aveam o viaţă în afara lui Tony; viaţa mea era centrată în Hristos.

În 1983 m-am mutat în sudul Californiei ca sa o ajut pe mama mea să se acomodeze cu pensionarea. Apoi am ajuns să îl cunosc pe Frank Worthen, fondatorul „Dragostei în acţiune”. Prietenia noastră s-a adâncit repede şi în cele din urmă ne-am căsătorit în noiembrie 1984.

De atunci Dumnezeu a continuat sa facă lucruri palpitante în viaţa mea. După ce am lucrat la biroul „Dragostei în acţiune” timp de şase ani, Dumnezeu ne-a îndrumat pe Frank şi pe mine să ne mutăm la Manila. În ianuarie 1991, am început „Bagong Pag Asa” (Noua Speranţă), o misiune pentru homosexualii din Filipine. După trei ani ne-am întors în regiunea San Francisco şi am început Misiunea „Noua Speranţă” („Dragoste în acţiune” re-localizată în Memphis, Tenn.).

„Ce s-a întâmplat cu Tony?”, mă întreabă mulţi părinţi. Fiul meu este încă în stilul de viaţă homosexual. Şi înfruntă consecinţele infecţiei cu HIV. Cu toate acestea avem o relaţie bună şi cred că într-o zi Tony va vedea goliciunea stilului său de viaţă şi se va întoarce la Dumnezeu. Ştiu de asemenea că eu nu pot face ca aceasta să se întâmple, aşa că îl las în grija Unuia care îl iubeşte chiar mai mult decât îl iubesc eu.

Bineînţeles, fiul meu şi Frank se înţeleg foarte bine unul pe celălalt. (Frank a trăit o viaţă exclusiv homosexuală timp de 25 de ani înainte de a părăsi acel comportament în 1973.) Şi Tony mă tachinează: „Mami, dacă nu aş fi fost eu, nu ai fi căsătorită!”

Experienţele din viaţa mea au fost uneori foarte dureroase, dar m-au făcut să mă maturizez şi mi-au dat o sensibilitate deosebită pentru alţi oameni care suferă. Numai Domnul poate să ia asemenea experienţe adânci şi să le transforme în binecuvântări. Îi mulţumesc în fiecare zi pentru ceea ce a făcut.

Preluat din Contra Curentului

"Imi place sa ma intorc acasa!" - de Elvira Lupustean

2008-08-13T14:46:00.003+03:00

Continuare din pagina de Opinii

Ce imagine minunata este un camin crestin zidit pe o astfel de temelie! Dar, pentru a crea un loc placut si de dorit, este nevoie de mult mai mult decat putem face noi, parintii. Aceasta implica responsabilitati serioase pe care trebuie sa ni le asumam si, deseori, nu avem puterea sau rabdarea de a le indeplini. Dar care sunt lucrurile care ne fac sa ne dorim sa ne intoarcem cu placere acasa?

Ma gandesc cu multa placere la faptul ca sotului meu ii place sa vina acasa, isi doreste aceasta si o vad pe fata lui cand intra in casa. Recunosc ca e un mare har si sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru aceasta! Pentru un barbat este foarte important sa aiba un loc pe care poate sa-l numeasca cu placere „acasa”, un loc in care sa fie cu adevarat iubit si pretuit dupa o zi obositoare in care se lupta cu problemele care apar la serviciu si cu rutina vietii sociale. Desigur, barbatul cauta un loc unde sa se adaposteasca de „ploaia de afara”.

Este o responsabilitate importanta pentru noi, sotiile, sa reusim sa implinim aceasta nevoie simpla, nevoia de a avea un loc sigur al iubirii si al pretuirii neconditionate. Trebuie sa avem si capacitatea, in acelasi timp, sa trecem peste monotonia zilnica si sa facem, din fiecare zi, o zi speciala. Treburile casnice interminabile, curatenia, cumparaturile, pregatirea mesei, bucataria, timpul pentru copii… grija responsabilitatilor care vor trebui implinite maine, nu trebuie sa ne faca sa obosim in datoria si privilegiul nostru de a-i face pe cei dragi noua sa se simta speciali cand ajung acasa.

Am invatat ca Satan doreste mai mult decat orice sa ne descurajeze in rolurile noastre de soti si parinti. Ne descurajeaza prin detaliile vietii de zi cu zi pana acolo incat uitam binecuvantarile. Vrea sa ne faca sa ne simtim neinsemnati si sa credem ca toate eforturile noastre nu au prea mare importanta in „marele plan” al lui Dumnezeu. Dar noi contribuim prin slujirea noastra ca „marele plan” sa se implineasca. In Matei 25:40, Isus spune: „Ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti micuti ai mei… Mie Mi le-ati facut.” Slujind familiei, slujim lui Dumnezeu! Cine altcineva ar putea sa fie instrumentul lui Hristos pentru binecuvantarea familiei mele in afara de mine?

Indiferent care este pozitia sotului, o femeie nu trebuie sa uite ca Dumnezeu a facut-o ajutorul potrivit. El ne-a dat putere, ne-a dat calitati, ne-a dat forta de a influenta, puterea de a incuraja, capacitatea de a ridica. Doresc sa fiu mereu „in umbra” sotului, iar el sa stie ca este apreciat si iubit.

Noi, femeile, cream atmosfera in casa. Ai remarcat cat de repede se molipsesc sotul si copiii de la tine? Cand esti ursuza, toti sunt molipsiti. Poti incerca asta. Creeaza o atmosfera tensionata si vei vedea cat timp le trebuie celorlalti sa devina la fel.

Sunt situatii in care mediul de acasa ne seaca de energie. In loc sa facem din casa noastra „un colt de rai”, suntem tentate sa lasam atmosfera de stres si conflict sa continue. Ne gandim, in amaraciunea noastra, ca ii putem sanctiona pe ceilalti prin dezvoltarea unui sentiment de vinovatie in ei. Insa amaraciunea, spunea cineva, este otrava pe care o bem cu gandul ca altcineva va muri.

Nu-i de mirare ca cel mai bun prieten al omului este cainele! Cand vine stapanul acasa, cainele se opreste din ce face, alearga la stapanul sau, da din coada si ii aduce ziarul. Te opresti si tu din ceea ce faci pentru doua minute ca sa-ti intampini sotul (sau sotia) cand ajunge acasa? Cand te simti bine, ii tratezi bine si pe ceilalti!

Cateva mici sugestii care te pot ajuta:

-Pastreaza-ti casa curata si aerisita!
-Nu te consuma pentru lucrurile mici!
-Fii multumitoare!
-Iarta-i pe ceilalti! Nemultumirile sunt prea grele ca sa le porti in spate!
-Fa-ti timp sa razi! Ia lucrurile mai usor! Umorul vindeca!
-Orele tarzii din noapte, dupa o zi grea, nu sunt momentele cele mai potrivite pentru discutii contradictorii, ci pentru incurajare, consolare si iubire!
-Invata sa te relaxezi fara sa te simti vinovat(a)!

Exista probleme si dificultati in fiecare familie, dar sa nu ne indoim niciodata de scopul pentru care traim. Incercarile si furtunile sunt previzibile. Trebuie sa ne asteptam la ele. Mai mult decat atat, ele sunt ingaduite pentru cresterea noastra spirituala. In mijlocul caminelor noastre, noi invatam ce inseamna rabdarea, statornicia si credinciosia.

Intrebarile pe care Gigi Graham Tchividjian si le punea cu scopul de a-si ghida viata, au devenit modelul meu de evaluare: „Este caminul tau un loc curat, linistit, primitor, odihnitor? Care este atmosfera in caminul tau? Ma intreb ce vad copiii mei in mine? Dar cei care intra in casa mea? Vad ei o preocupare pentru ceilalti sau doar critica, cinism si compromis? Simt ei pace si seninatate in casa noastra sau cearta si tensiune? Fac eu ceea ce spun? Vad ei ceva deosebit in viata mea? Experimenteaza ei raspunsurile rugaciunilor mele? Este prezenta roada Duhului Sfant in viata mea?”
Doar un camin binecuvantat iti ofera un refugiu pentru „ploaia de afara”!

Slujind familiei, slujim lui Dumnezeu
Articol preluat din revista "Voia lui Dumnezeu in familie"

O altfel de moarte - de Gloria Zwinggi

2008-08-13T14:20:00.004+03:00

Continuare din pagina de Opinii si marturii de familie... necenzurate

Lupte timpurii

Mi-am crescut fiul ca mamă singură. Faptul că mă luptam pentru câştigarea existenţei însemna puţin timp, bani sau energie pentru un bun discernământ sau pentru examinarea faptului dacă ceea ce făceam era bine sau rău. Au fost vremuri grele – dar au fost şi multe vremuri bune. Ne consideram pe noi doi ca fiind o familie. Tatăl fiului meu, deşi locuia în acelaşi oraş, nu i-a dat niciodată dragoste sau atenţie. De mai multe ori l-am implorat să îl recunoască pe fiul nostru – în zadar.

„Totul va fi bine!”

Când fiul meu avea cam 12 ani, a început să se retragă, împărtăşindu-mi din ce în ce mai puţine. Am crezut că aceasta făcea parte din „creşterea lui”. M-am dat înapoi, neînţelegând cât de mult vroia un tată. Nu existau bărbaţi semnificativi în viaţa fiului meu, dar îmi amintesc că îmi spuneam: „Este un copil bun, foarte inteligent şi iubitor. Va reuşi; va fi în ordine!”.

Cineva mi-a spus că dacă îl iubeam, totul va fi bine. Aceasta era uşor; l-am iubit întotdeauna profund pe fiul meu. Dar la vremea aceea nu am înţeles cât de mare nevoie avea de susţinere din partea altor bărbaţi.

Scăpând şi descurcându-mă

După descoperirea homosexualităţii fiului meu, am căutat scăpare în munca mea. Fiindcă nu mă puteam relaxa şi nu puteam dormi, lucram 10-12 ore pe zi şi multe weekenduri. Patronii mei erau atât de mulţumiţi, şi am avansat în funcţie. Este de necrezut pentru mine cum o persoană cu zece clase poate urca atâţia munţi personali şi profesionali, în timp ce trece prin atât de multe împrejurări adverse. Tatăl meu din cer a lucrat spre binele meu, aşa cum face întotdeauna pentru cei care Îl iubesc(vezi Romani 8:28).

Am căutat de asemenea scăpare conducând maşina ore în şir. Uneori mă aflam la sute de mile de casă. Citirea unei hărţi rutiere nu a fost niciodată unul dintre darurile mele, aşa că trebuia să cer ajutorul lucrătorilor de la benzinării, ca să ajung acasă. Chiar şi acum, pot să mă opresc la una dintre aceste benzinării care îmi sunt familiare şi pot să văd un lucrător pe care îl recunosc. Imediat arătă într-o anumită direcţie şi spune râzând: „Casa este într-acolo, Gloria!” Acum privesc în urmă râzând la unele dintre poznele mele, dar pe vremea aceea situaţia era departe de a fi amuzantă.

Întristare imensă

Am descoperit că cei mai mulţi oameni nu înţelegeau întristarea mea imensă. Dar nici eu nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmpla. Îl purtasem pe acest copil în trupul meu şi îl voi purta întotdeauna în inima mea. Cum mă puteam aştepta ca alţii să se confrunte cu această situaţie?

Au trecut mulţi ani de când această devastare a venit în viaţa mea. De-a lungul anilor, Domnul a fost blând, bun şi iubitor, descoperindu-mi împrejurările care l-au făcut pe fiul meu să se lupte cu homosexualitatea (de exemplu, divorţul meu şi lipsa ulterioară a modelului masculin).

Timpul perfect al lui Dumnezeu

Dar timpul lui Dumnezeu a fost perfect, dându-mi numai atâta încărcătură emoţională câtă puteam duce. El mă pregăteşte pentru fiecare nouă descoperire şi îmi dă putere şi curaj ca să o port pe fiecare în parte. I-am cerut iertare Lui şi fiului meu pentru ceea ce s-a întâmplat, care l-ar fi putut conduce să facă această alegere. Dumnezeu m-a mângâiat, când mă condamnam din cauza eşecurilor mele trecute.

Am ajuns de asemenea să înţeleg că s-ar putea să nu am niciodată răspunsul la multele întrebări care pot încă apare. Dumnezeu m-a asigurat că, oricare au fost împrejurările (percepute sau reale) care l-au condus pe fiul meu să aleagă această cale, el tot poate experimenta o schimbare reală şi adevărată. Mă bucur în cuvintele pe care îngerul i le-a dat Mariei, anunţând venirea iminentă a Mântuitorului nostru: „Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca 1:37).

Binele va veni

Cred de asemenea că din această situaţie va veni binele – nu numai pentru mine, ci şi pentru fiul meu. Refuz să i-l las lui Satan. Mă rog zilnic pentru el şi pentru alţii prinşi în capcana homosexualităţii. Prin harul lui Dumnezeu, am luat hotărârea de a iubi, nu de a urî. De a rămâne în picioare, nu de a renunţa. De a-i ajuta pe alţii care se confruntă cu aceeaşi durere cu care m-am confruntat eu.

De-a lungul anilor, am învăţat că homosexualitatea este o problemă complexă; soţul meu spune că toţi copiii sunt vulnerabili la anumite vârste, sau în anumite etape din viaţa lor. Ca părinţi, ne trebuie multă compasiune şi înţelegere pentru ca, atunci când cei dragi ai noştri se întorc, să-i putem ajuta – în loc să întârziem – vindecarea lor. Trebuie să ne rugăm pentru înţelepciune şi să fim dornici să ne recunoaştem greşelile, dacă avem prilejul.

În timp ce aştepţi

Dacă cel drag al tău este implicat în homosexualitate, poţi face multe în timp ce aştepţi. Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuie să vorbesc unor mulţimi la evenimente publice; pot vorbi cu o persoană şi să fac ca viaţa să fie diferită pentru ea.

În fiecare zi mă rog ca Duhul sfânt să mă aşeze într-un loc în care să pot vorbi în linişte, cu dragoste şi înţelegere. Isus a înfăptuit mare parte din misiunea Sa cu câte o singură persoană odată, şi mie îmi place să fac acelaşi lucru.

Unul dintre cele mai dureroase lucruri aduse de căutarea homosexualităţii de către fiul meu, este că nu voi avea niciodată nepoţi. Dar Domnul a făcut o adevărată minune în această privinţă. Cu opt ani în urmă, m-am recăsătorit. Soţul meu are şase copii şi treisprezece nepoţi. Cinci dintre ei locuiesc în apropiere, ca să fie iubiţi de „bunica lor vitregă”. Bunicile lor de sânge nu locuiesc în zona noastră şi simt cu adevărat că părinţii lor sunt bucuroşi că eu îndeplinesc acest rol - când mă gândesc ce minunaţi sunt aceşti copii, ochii mi se umplu de lacrimi şi inima mi se încălzeşte.

Experimentând harul lui Dumnezeu

Dumnezeu mi-a dat înapoi viaţa, când nu mai aveam nicio speranţă. În fiecare zi, Îi dau viaţa mea înapoi, ca să fie folosită spre puterea şi gloria Lui. El nu m-a lăsat să îmi pierd speranţa. Mi-a dat simţul umorului şi o inimă caldă; mi-a dat de asemenea răbdare (fiul meu trăieşte acum în homosexualitate de cincisprezece ani).

Am din nou un motiv să trăiesc. Îi pot învăţa pe alţii ceea ce Dumnezeu m-a învăţat prin această serie dificilă de împrejurări. Între timp, privesc, aştept şi mă rog ca fiul meu risipitor să se întoarcă.

Gloria este director al Awakening/REACH, o misiune Exodus din San Antonio, Texas.

Preluat din Contra Curentului